„Ne-am anticipat pe noi înşine!“

  

Gelu Ionescu

 

Cartea Alexandrei Tomiţă despre protocronism – unul din momentele de gravă şi sterilă „rătăcire“ ale istoriei noastre culturale – este şi va mai fi mult timp o carte de referinţă. Un debut „glorios“, parafrazînd un cuvînt din titlul cărţii. Nu am nicio observaţie importantă cu privire la demersul, metoda şi organizarea capitolelor cărţii, la opiniile şi observaţiile cuprinse în cele 350 de pagini ale ei. Mă gîndesc că anul naşterii autoarei coincide cu cel al lansării protocronismului şi reflectez la remarcabila înţelegere a „poveştii“, deloc comică, mai mult sinistră şi întristătoare, a acestei izbucniri resentimentare prelungite care a înveninat cultura – mai ales literatura – noastră în cei 15 ani în care a devenit aproape la fel de falsă în valorizare cît a fost şi epoca realismului socialist, din primele decenii ale dictaturii comuniste. O deosebire totuşi ar consta în aceea că protocronismul nu a dus la închisoare sau la interdicţie pe nimeni; comparaţia, aşadar, se referă la aberaţie şi nocivitate. (În altă ordine de idei, pledez şi eu pentru abandonarea termenului de proletcultism, care a fost şi a voit să fie altceva decît realismul socialist. Sanda Cordoş a demonstrat-o concludent.) Deci Alexandra Tomiţă nu a trăit aceşti ani ai creşterii şi chiar ai tentaţiei dictatoriale ce a caracterizat obsesia protocronă, din cele mai reacţionare, pe care le-a înregistrat agitata noastră istorie culturală. Poate e mai bine, căci cei care i-au trăit ar fi fost, poate, mai puţin lucizi în distanţare. Cred, de asemeni, că cititorii de azi ai exegezei despre care scriu acum, cei de mîine cu siguranţă, vor oscila, de la o pagină la alta, între rîs şi nedumerire, mirare că aşa ceva a fost posibil. A fost, nici pur, nici simplu. Cartea ne mai aminteşte că acestei ofensive a protocronismului aberant i-au replicat prea puţini dintre noi, contemporanii, între care N. Manolescu, Norman Manea şi Mircea Martin se disting prin curaj, probabil nu singurii. Însă mulţi dintre noi am tăcut dintr-un fel de frică, amestecată cu dispreţ şi cu stupefacţie în faţa unei astfel de deraieri, a acestui delir de grandoare născut, în primul rînd, din ura faţă de Occident şi de relaţia noastră de „dependenţă“ cu el. Adevărul este că nimeni nu a crezut în viitorul acestei deviaţii, dar lipsa ripostei ne rămîne. E, de asemenea, evident că protocronismul a avut predecesori şi are urmaşi, adică cei care se vor simţi „jigniţi“, „frustraţi“ de cvasiabsenţa numelor româneşti în istoria civilizaţiei europene sau mondiale. Iar cele cîteva prezenţe semnificative arată că ele, ne place sau nu (de fapt nu ne place, dar asta e situaţia!), s-au impus pe alte meleaguri; nu mai dau exemplele, căci s-a scris despre această evidenţă pînă la saţiu, adică pînă a deveni o banalitate care, ca orice banalitate, ajunge să irite.

Tabloul acestei „noi metode critice“, cum se autointitula abuziv şi aberant demersul protocronist, este alcătut cu exactitate şi destulă obiectivitate de Alexandra Tomiţă; e greu să fii obiectiv atunci cînd ai de a face cu o lamentabilă, dar agresivă farsă, în aparenţă doctă şi gravă, bîntuită de un veleitarism încrîncenat; spun farsă pentru că azi, după atîţia ani, ni se pare (cu amărăciune) rizibilă această protocronomanie. Actori principali sînt destui, alături de o figuraţie numeroasă, totul pe o scenă care avea tendinţa vizibilă şi îndîrjită de a înlocui oricare alta, printr-o eliminare în mod evident sprijinită de regimul politic al naţional-stalinismului autohton. „Vedetele“ sînt: Dan Zamfirescu, pe cît de învăţat pe atît de fantast şi impostor, capabil cu ingenuitate să susţină orice enormitate, Mihai Ungheanu, tenebrosul mafiot al naţionalismului de extremă dreaptă, Artur Silvestri – pseudonim –, pe care îl ştiu încă de pe vremea studenţiei lui, care putea avea cinismul de a nu da doi bani pe teoria protocronistă pe care o susţinea cu ardoare şi din obligaţii subalterne, în cadrul altor instituţii, şi din dorinţa de a exista, cu orice preţ, în viaţa culturală, cît mai în faţă şi mai sus. (Nu exclud chiar şi posibilitatea ca personajul să fi rîs, în taină, chiar de ceea ce susţinea în public.) Alte „vîrfuri“, nume sonore sau de bîlci pot fi şi ele luate în discuţie. Ajung cele amintite...

Cazul lui Edgar Papu, de care se ocupă autoarea, avînd destule informaţii despre personalitatea acestui învăţat din cei mai de seamă ai jumătaţii secolului nostru trecut, rămîne oarecum misterios, mai cu seamă pentru cei care-l cunoscuseră şi îl avuseseră ca eminent profesor. Candoarea (numai aparentă? nu cred...) dezarmantă a unui erudit care, după cîţiva ani de închisoare (nu am aflat, ca şi Alexandra Tomiţă, cauzele acestei detenţii care arată cît tembelism terorist domnea în fosta Securitate dacă îl putea inculpa pe acest om fragil, evident inofensiv, lipsit de violenţă chiar şi în susţinerea ideilor sale, pînă la un moment dat cînd plonjează în ridicol) a scris cîteva cărţi admirabile, primite cu entuziasm de critică, cu premii literare etc. Între 1964 şi ’74 a fost pentru el o perioadă de mare succes şi de mare creativitate. Cînd, după ce îl vizitasem, împreună cu Matei Călinescu şi Mircea Martin, curînd după eliberare, l-am întîlnit întîmplător pe stradă şi l-am condus, cu bucurie, spre casă, conversaţia a avut loc numai despre valoarea extraordinară a literaturii române, pe care o descoperise abia în închisoare, în timpul ultimei părţi a detenţiei, cînd i se permisese să citească. Opera lui Sadoveanu şi Ţiganiada i se păreau magnifice – mă miram puţin numai pentru că le descoperise atît de tîrziu, dar atît de pasionat; admiraţia pentru Sadoveanu, „un mare scriitor al lumii“ (părere de care nu sînt departe), dar mai ales aceea faţă de Ţiganiada mă făcea să devin circumspect faţă de competenţa lecturilor mele, care, iată, se dovedeau superficiale pentru simplul motiv că autoritatea care era pentru mine Edgar Papu le apreciase cu mult mai mult şi mai doct decît mine. Era, probabil, perioada de gestaţie a teoriei protocroniste.

Faimosul text din 1974 nu a stîrnit ecoul dorit din partea celor pe care Edgar Papu îi preţuia atunci, ci un scepticism politicos, desigur. Ceea ce a urmat a fost corect şi cu multe nuanţe relatat de Alexandra Tomiţă. Papu a devenit prizonierul unui pluton de resentimentari, complexaţi, veleitari respinşi de la prestigiul literar şi social al scriitorilor şi artiştilor de primă importanţă atunci (cei mai mulţi şi astăzi). Misterul acestei convertiri a unui om care avea atunci un întîrziat, dar foarte meritat succes şi care ştia mai bine decît foarte, foarte mulţi că o valoare internaţională, să zicem, de oriunde ar fi ea, se poate impune numai cu condiţia de a fi sau a se face cunoscută şi în alte culturi, cu deosebire cele mari, rămîne pentru mine, cu toate precizările şi citatele cuprinse în această bună monografie, „sub pecetea tainei“.

Revenim, pornind de la analizele Alexandrei Tomiţă, foarte clare şi pertinente; ideea fundamentală a acestei formaţiuni beligerante era aceea a conspiraţiei mondiale împotriva valorilor româneşti, plus antilovinescianismul (atitudine care a fost, de fapt, o permanenţă, cînd vizibilă, cînd subînţeleasă, în această perioadă antimodernistă, lungă de peste 40 de ani, cum bine ştim). Deci, mai precis, cultura română ar fi „veche, organică, matură, titanică, unică“ (p. 36). Discursul protocronist exalta „geniul naţional, specificitatea şi originalitatea culturală, maturitatea culturală, continuitatea, trecutul glorios, organicitatea culturii, aspiraţia şi dreptul la universalitate, autonomia culturală, complexele ancilare (conştiinţa retardatară) şi noua conştiinţă de sine a culturii române“ (p. 38). Autohtoniştii sau indigeniştii, cum îi numeşte Alexandra Tomiţă, susţineau chiar o vag definită şi definibilă „vocaţie protocronică“ a culturii şi civilizaţiei române. O pseudodefiniţie care ar putea fi o premieră mondială... Dar oare cultura franceză sau cea argentiniană nu ar putea să pretindă că are aceeaşi... vocaţie? Sîntem în plină aberaţie, ne amintim cu neplăcere şi amărăciune că astfel de idei au făcut o cvasicarieră la noi, timp de un deceniu şi jumătate.

Multe din aceste „teze“ au mai fost discutate (prea des, cred) în istoria culturii române, poate chiar şi înainte de paşoptişti, care le-au dat o formă mai... clară. Unele din aceste trăsături specifice sînt... tautologice, ca să zic aşa. O originalitate e inerentă, desigur, chiar dacă ea ar fi îndatorată unor influenţe care s-au exercitat şi asupra altor literaturi, chiar a unora din cele mai importante; unică e orice literatură naţională; dreptul la universalitate trebuie, desigur, cucerit, cine ne-a împiedecat s-o facem? – dar complotul împotriva noastră durează, se presupune, de secole (de ce? pentru care motive?). Titanism, trecut glorios – în numele acestora se dezvoltă întreaga demonstraţie ce porneşte, timid, chiar de la textul lui Edgar Papu. Fiecare problemă a existat, s-a pus, după cum spuneam, dar modul protocroniştilor de a răspunde era mai mult decît exaltat, abuziv, falsificator prin grandomanie. În plus, dictatorial, deci intolerant faţă de orice replică, aidoma regimului politic care, de altfel, l-a adoptat imediat.

De prea mult timp se ştie, ştim, că ridicarea în discuţie a acestor probleme s-a dovedit a fi contraproductivă, provincială şi chiar exasperantă prin sterilitatea ei, mai ales în modul în care au făcut-o protocroniştii. Şi evident că punerea în discuţie (pentru a cîta oară?) a acestor probleme este chiar semnul inconfundabil al retardului şi marginalităţii culturii române, nicidecum al valorii ei, de care sîntem conştienţi, dar pe care lumea o cam ignoră, dintr-o serie de motive care nu ne singularizează. Cum e cu cultura daneză sau bulgară, de pildă? Din această stare vom ieşi, foarte probabil, chiar atunci cînd nu ne vom mai pune problemele protocroniştilor, pe cît de delirant-grandomane, pe atît de anacronice. Acum?

 

 

Gelu Ionescu

„Ne-am anticipat pe noi înşine!“

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)