Rigor mortis

  

Iulian Boldea

 

O trăsătură definitorie a creaţiei Ruxandrei Cesereanu, pe care mă grăbesc să o subliniez, este cea a extraordinarei coerenţe de conţinut şi viziune a cărţilor şi poemelor. Consubstanţialitatea temelor, motivelor, obsesiilor, ce traversează deopotrivă eseurile, operele în proză sau poemele autoarei, este cât se poate de vizibilă şi de relevantă, în ordinea autenticităţii rostirii poetice. De altfel, Mirela Roznoveanu observă tocmai această disponibilitate a textului de a-şi trăda, sublinia, amplifica obsesiile, indiferent de forma şi tiparul în care sunt configurate:

 

Explorarea demonicului, exorcizarea acestuia fac parte din bibliografia universitară şi literară a Ruxandrei Cesereanu. În fond, cărţile despre gulag, comunism şi Securitate, fratricidul comunist vin din aceeaşi atitudine. Poetica declamatorie a acestei poezii sapă adânc în inima unei Românii satanizate. Numeroase poeme creează chiar o punte vizibilă între eseistică şi poezie. Angajarea în turbulenţă şi gând turbulent (analiza genocidului comunist, autoexorcismul etc.) proclamă o sursă comună. Poemele şi eseurile Ruxandrei Cesereanu luate laolaltă ne obligă să mutăm graniţele gândirii dincolo de pozitivism şi simplă autoexprimare. Ele propun o altă formă de angajare care incită la reevaluarea gândului în afara structurilor mentale (politice, etice sau estetice) create de comunism. Neliniştea este rama generală a poemelor şi a cărţilor ei în general. De aceea în final nu vom găsi o concluzie, ci doar necesitatea gândului de a continua, de a merge mai departe.

 

Continuitate de viziune, coerenţă a compoziţiei, recurenţa temelor, motivelor, imaginilor – toate aceste trăsături distinctive se regăsesc şi în Coma (Ed. Vinea, 2008), carte a exasperării şi a agonalului, dominată de un imaginar violent, teratomorf şi visceral. „Malinconia“, „mortiţia“, nevroza, febra, crisparea, spaimele, iertările, rigor mortis, tăgăduirile, iscodirile, ghemuirile, muţeniile, castrarea, delirul, sângele, lehamitea, încleştările, introspecţia cărnii, dorinţa, mucoasele, miluirile, pieliţele, înnegrirea – sunt cuvinte-cheie (preluate din titlurile poemelor) în acest univers poetic maladiv, în care degradarea trupului şi a sufletului pare să fie generalizată, fiinţa umană e redusă la corporalitate, iar conştiinţa la mecanismele şi structurile ei repetitive, reificante şi alienante. Nu întâmplător poeta apelează la procedeul colajului, al alăturării unor elemente disparate ce trădează fragmentarismul unui univers din care orice umbră de coerenţă sau de înţeles s-a retras iremediabil („în văgăună stau şi vorbesc de una singură/ nu ştiu să aştept nu sunt aşteptată aşteptarea nu este cu mine/ ilizibilă incompletă instabilă/ I me and myself I me and myself/ plămâni carne şoc electric cămilă cu o singură cocoaşă/ intestine şarpe cu clopoţei ziduri ţăruşi/ pe unghia mică stă lumea ca o scamă pe covor/ fiindcă lumea e o unghie tăiată/ confetti fermoare dinamită/ iată extravaganţele unui craniu de cuarţ/ ghicind în stele şi în măruntaiele animalelor despicate“ sau „scriu acum despre intoxicaţii cu extaze, despre cei ce/ întotdeauna râd sau plâng, vorbitori cu limba despicată şi tăcuţi telepaţi cu ciocănituri dureroase în creier, despre efebi/ şomând la porţile simţurilor, despre tot ceea ce mănâncă,/ moare, scrâşneşte, respiră, ucide, o, măcelărie interioară a/ credinţei mele şi babel al regatelor de sus şi de jos ale/ capului, şi tu, aburoasă lumină de proiector asupra/ labirintului pietrificat în mările craniene, kyrie eleison“).

Unele versuri sunt în mod deliberat autoreflexive. Poeta meditează asupra propriului scris, îşi expune conceptul poetic al visceralităţii, în versuri crispate, agonale, maladive precum lumea pe care o desemnează, nu fără o doză de retorism al intelectualizării stărilor lirice. În astfel de poeme, eul liric îşi exprimă cu luciditate propriile trăiri, gesturi, intenţii poetice, dispuse în oglindă: „Am scris întotdeauna despre singurătate, ură, trufie,/ despre atingeri grele de sudoare,/ despre guri căscate a moarte ori cocoşaţi de păcate./ Dar cel mai mult despre dragoste am scris,/ cât este de ruptă-n carne, cât de zgrunţuroasă,/ ori, dimpotrivă, sfioasă, blajină şi lunecoasă./ Mi-ar fi fost greu să trăiesc fără viermele acesta/ care, cândva, a început să cadă din mine./ M-a tăiat până la unghie,/ chiar şi plămânii i-a ronţăit pe margini, lăsându-le franjuri vineţii./ Cine se spânzură de ei, va pricepe de ce simt aşa cum simt“. Extazul nihilist pe care aceste poeme îl înscenează porneşte în mod clar dintr-o carenţă, resimţită cu acuitate, a structurilor şi alcătuirilor mundanului. Sentimentul iubirii, atât de mult fetişizat de imaginarul romantic şi postromantic, este perceput şi el ca insuficienţă a fiinţei, ca impostură ontică, născută dintr-un compromis al simţurilor şi al spiritului. Cu un cuvânt, iubirea e demonetizată („Dragostea nu mai înseamnă nimic:/ mărturie-s cuvintele bolborosite în somn./ Nu am niciun verdict şi nicio soluţie./ Singurătate. Moarte. Plictiseală. Disperare./ Şi invers./ Disperare. Plictiseală.  Moarte. Singurătate./ Repetă această formulă în fiecare dimineaţă/ şi vei zâmbi fericită ca după avort“). Accentele argheziene din Flori de mucigai se resimt în explorarea umanităţii periferiei din poezia Marginea, în care dicţiunea lirică are un suflu scurt, tensionat şi alert, înregistrând chipuri, gesturi, promiscuitatea şi dezagregarea morală a unei lumi ce-şi răscumpără, oarecum, ca la Arghezi, degradarea existenţială prin transfer al ei în registru estetic: „la marginea cu hoţi şi curve şezum şi plânsem/ ocnaşi raşi în cap cu negru sub unghii/ şi-un sânge albinos de periferie printre blocuri muncitoreşti/ vietăţi pe cale de a da ortul popii/ cerşetori scuturându-şi oasele de parcă ar răcni aleluia/ nicăieri iasomia nu-i mai curată ca-n gura ţigăncii cu sexul muşcat de stânci/ nicăieri macul nu-i mai aprins ca-n pieptul mâncat de râie al unui beţiv/ troleibuzele la capăt de linie nişte ugere de vaci bătrâne/ din care curge fiere şi transpiraţie de om obosit/ coifuri de ziar mantale peticite şomeri fericiţi sub cerul liber/ immanuel kant s-ar face verde de invidie/ o ţuică de parastas un colac de pomană pot mântui/ şapte piei de calic şi jivinele vagaboande/ s-au dus vremurile glorioase ale lui Mozart/ astăzi nu mai există câini muzicali/ ci doar foşnet de fecale triste în noaptea cu surâs polizat“.

Deloc retorice, unele poeme au un aer de teatralitate a derizoriului, de înscenare butaforică a angoasei, fapt ce imprimă versurilor un gust al artificiului pliat pe un cotidian agonic („există o stare în care poţi să faci orice/ să-ţi trimiţi la naiba dragostea/ să schingiuieşti un câine vagabond/ numai să te sinucizi nu poţi/ mai întâi o crustă/ apoi demenţa devine miez cleios/ iar mintea face piruete ca o balerină electrocutată/ uneori un cântecel iese pe gură/ ilalai ilalai/ ai început să ronţăi buruienile de lângă şinele de tren“ etc.). Nu lipsesc din poemele Ruxandrei Cesereanu nici implicaţiile şi sugestiile freudiene, cu inserţia unor impulsuri refulate, cu sondări ale subconştientului, cu replieri ale eului într-un imaginar al subliminalului fiinţei, în care erosul, moartea şi avatarurile fiinţării instinctuale se întrepătrund cu o vie conştiinţă a agonalului („eşti o curvă infimă/ un bărbătuş cu scorburi în genunchi/ în care se-ascund viermişori de lins lacrimi/ eşti o fetiţă fumătoare care-a visat că ar putea fi bărbat/ în timp ce îşi atingea sexul cu buricul din creier/ pofte cu zurgălăi şi mănuşi te trag de barbă/ îşi sfârtecă genele aşa cum ar face-o un măcelar creştin/ eşti un păpuşoi incestuous/ te-aş răzui dacă mi-ar sta în putere să fiu răzuitoare/ înăuntrul comei mele tu spui tatăl nostru şi mama noastră/ eşti un ratat prichindel cu pene severe şi ochi de tigru bătut/ un ghemotoc de maţe nevertebrate pe care nimeni nu le poate descurca/ un văduvior o moluscă pe care o mestec printre picături de şampanie“).

Poetă a visceralităţii fiinţei, a traumei adăpostite în străfundul eului, Ruxandra Cesereanu dovedeşte în Coma o ştiinţă riguros exersată a exprimării abisalului, o fervoare calculată, bine regizată, a expunerii frustrărilor şi exasperărilor eului. Rezultat al unei poetici a „absurdului“, a „reciclării lucide a patologicului“, cum scria Gheorghe Grigurcu, poezia Ruxandrei Cesereanu mizează pe şansa himericului deconstruit cu minuţie, dar şi pe notaţiile acute ce radiografiază un real lipsit de orice aură metafizică. Expresia rigor mortis (care e şi titlul unui poem) pare emblema acestui univers ameninţat de alienare şi de reificare, încremenit în abulie şi pândit de neant.   

Iulian Boldea

Rigor mortis

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)