Bun rămas, în amurg

  

Nicolae Balotă

  

            Lumina zilei pălea în timp ce mă apropiam de coama Cetăţuii. Urcasem dus pe gânduri dealul dându-i pe îndelete ocol din spate pe strada Regina Elisabeta, cum se numea pe vremea în care mă născusem într-una din vilele ei, ce se semeţeau printre tufe de rododendron, alei protejate de trandafiri în spaliere, ronduri cu irişi, gladiole, tuberoze, ciclame, dalii şi alte pelargonii, din care nu mai rămăseseră decât numele şi acestea alunecând pe încetul în uitare, ca şi denumirea veche, regală a străzii, în locul căreia citeam acum pe o tăbliţă: „Emil Racoviţă“, mărunt omagiu postum savantului ce îmbătrânise umilit şi obidit şi se stinsese nu departe de capul de jos, dinspre Someş, al străzii ce-i purta acum numele. Nu-mi venea să privesc în jur, spre casele rămase parcă de izbelişte, cu zidurile scorojite, lemnăria coşcovită, burlanele atârnând ruginite, spre grădinile în paragină, pustiite ori sălbăticite. Le ştiam din alte preumblări prin partea aceasta a oraşului. De altfel, spectacolul ruinei, al delabrării nu era altul în cartierul din jurul străzii Bolintineanu pe care se afla casa noastră, de unde fuseserăm izgoniţi. Şi totuşi, spre sfârşitul acelei după-amieze, pe Regina Elisabeta devenită Emil Racoviţă, razele soarelui de toamnă întârziate pe vârful câte unui brad mai îmblânzeau urâciunea pustiirii, mai aureau înşelător parmalâcul de metal al câte unei terase, te mai amăgeau scânteind pe câte un geam spart doar într-un colţ. Când am ajuns sus pe Cetăţuie şi am ieşit la larg, discul strălucitor aştepta undeva deasupra crestei munţilor Gilăului şi-şi arunca ultimele focuri în urmă spre oraş.

Împleticindu-mă printre pietrele, molozurile şi oasele de animale risipite în buruienişul înalt, am dibuit o buză de mal pe marginea prăpastiei şi m-am aşezat cu faţa la oraşul meu din vale. Mai era el al meu?…, a fost poate primul gând care m-a străbătut întrebător, după minutele de contemplare în hebetudine a panoramei. Îngăduitor, soarele îmi lumina crucea de pe turla ascuţită a bisericii Sfântul Mihail, poleia apoi turnul însuşi şi se pierdea pe nava ei masivă, maternă. Ca în acele vedute ale pictorilor flamanzi şi olandezi, razele crepusculare scoteau cu precădere la lumină lăcaşurile consacrate ce vegheau asupra oraşului, făceau să pară preţioasă materia ponosită a turnului bisericii luterane, turla barocă a celei franciscane, austera faţadă triunghiulară a templului reformat şi învăluiau într-o aureolă aurie bolta mai depărtată a catedralei ortodoxe. Prin oraşul posac din vale razele acestea se dedau la jocuri efemere, luminând când argintiu cupole ale palatelor decrepite din Piaţa Unirii, când auriu câte un calcan nisipos ori un vechi acoperiş de olane roşii. M-aş fi lăsat sedus de graţiile acestea efemere, precum Bergotte vrăjit de materia luminoasă a unui mic fragment de zid galben din Panorama Delftului, dacă această vedere de sus prin care îmi îmbrăţişam oraşul luminat de un soare privind în urmă nu mi-ar fi zgândărit dureros rănile, cicatrizate desigur, voit îngropate în ascunzişurile unui trup tânăr încă, dar nicidecum uitate.

Căutam în zadar să desluşesc printre casele aglutinate, devenite în depărtare, pe panta domoală de sub dealul Feleacului, o masă de pete albe vârstate cu roşu, totul înecat în verdele şi galbenul tomnatic al vegetaţiei, casa noastră ce nu mai era de câţiva ani a noastră. Mai depărtată, dar mai degajată îmi apărea acolo sus, pe dealul dimpotriva Cetăţuii, în afara oraşului, nu departe de panglica răsucită a căii Turzii, sub liziera pădurii Făgetului, livada în care se ascundea printre pomi căsuţa unde fuseseră surghiuniţi ai mei. Atunci când de la o zi la alta am fost scoşi din casa familială, am încetat să mă mai simt, pe acolo pe unde aveam să locuiesc, „acasă“. Nu ştiam pe atunci că va trebui să treacă multă, foarte multă vreme, pentru ca să mă mai pot simţi iar undeva „acasă“. Iar aceasta nu mai avea să fie niciodată în casa zidită de Tatăl meu, pe care încercam acum zadarnic să o descopăr contemplând oraşul înainte de a amurgi.

Mi-era mult mai uşor să recunosc în inima oraşului, printre acoperişele vechi de ţiglă roşie sau de plăci înnegrite de ardezie, pe acela al bătrânei mele Universităţi. Deşi o vedeam din spate, nu dinspre intrarea ei principală de pe Kogălniceanu, în faţa căreia îl întâlnisem odată pe Blaga privind-o admirativ şi spunându-mi: „Dragul meu, aceasta-i totuşi o universitate adevărată… europeană“, clădirea masivă, cam otova, apărea flancată deoparte de cele două turnuri baroce cu ceas (fără arătătoare, din tim­puri imemoriale) ale bisericii ce fusese odată a iezuiţilor, iar de altă parte de turnul dreptunghiuler, modern al Colegiului Academic. Dibuind după acoperişul cenuşiu al fostei mele Alma Mater, surâdeam căci îmi părea că seamăn cu bietul meu prieten nebun, răposatul Domn Gall, care atunci când, în rare împrejurări fericite, izbutea să o zbughească de sub supravegherea paznicilor săi, cobora cât putea de repede, de acolo din casa unde era închis în strada noastră şi se ducea ţintă la bătrânul Colegiu al Piariştilor unde şcolărise. Eu nu mai călcam prin Universitate de când şi din această casă a învăţăturii, unde apucasem să trec de la studenţie la magisteriu, fusesem alungat. Împreună cu toţi foştii mei dascăli… Ceea ce nu era o consolare. Până şi cărţile de prin seminariile ei fuseseră exoflisite. Scotoceam după scrierile lui Jaspers sau Faulkner, cu binevoitoarea complicitate a Etei Cianciolo, devenită într-o vreme un fel de paznică a lor, prin mormanele ca de gunoi ale unui soi de depozit din strada Dostoievski, unde fuseseră azvârlite. Universitatea pe care o ocoleam, în care nu mai intram, socotind-o un spaţiu ciumat, o căutam totuşi acum de departe, din priviri, cum îşi căuta probabil bietul Domn Gall Colegiul pierdut al tinereţelor sale, făcând cei douăzeci de paşi spre stânga sau spre dreapta, pe o alee îngustă, asfaltată, în dosul gardului de fier înălţat, spre bună pază, cu câteva şiruri de sârmă ghimpată.

De la Universitate la Biblioteca universitară era suficientă o uşoară alunecare spre dreapta a privirii pentru ca să recunosc deasupra clădirii ei micul turnuleţ, ca un fel de foişor luminat de o ultimă rază a soarelui. Iată o clădire ce-mi era încă familiară. De aici nu mă alungaseră. Dimpotrivă, unii din cei scoşi de prin alte părţi şi aciuaţi aici mă adoptaseră şi-mi ocrotiseră munca în ultimii ani. Printre cărţile din depozitul, glacial iarna, torid vara, al Bibliotecii Academiei – dintre care cele mai multe jefuite de prin resturile bibliotecilor desfiinţate, risipite ale episcopiilor greco-catolice –, acolo în sala aceea mirosind delectabil a carte veche îmi făcusem veacul, în ultimii ani. Oameni şi cărţi, toţi şi toate erau acolo exilate din nelumea ce bântuia afară. La doi paşi de sala-depozit era „Bârlogul lui Faust“ unde dimineaţă de dimineaţă îl cercetam pe „Magistrul Tăcerii“. Acolo, în chiar dimineaţa acelei zile, îmi luasem rămas bun de la Blaga. Mai tăcut chiar decât de-obicei (dacă aşa ceva era cu putinţă), mă asculta vorbindu-i despre perspectivele mele (inexistente, de fapt, dar tinereţea este un fel de perpetuă reînnoire a perspectivelor, a proiectelor, cele noi răsărind din praful celor zădărnicite). Mă asculta cu o bunăvoinţă bătrânească, sau aşa mi se părea, bărbatul acesta ce nu împlinise încă cincizeci de ani inspirându-mi o tandreţe amestecată cu milă, de parcă ar fi fost un bătrân neajutorat, umilit şi obidit de nevrednicii puternici ai zilei. Dar, cred azi (când am ajuns la o vârstă la care lui nu i-a fost dat să ajungă vreodată), privea şi el spre tânărul din faţa lui, în dimineaţa aceea de toamnă (despre care nu ştia că este şi un început de toamnă a vieţii sale), cu o tandreţe din care nu lipsea mila. Cum altfel să înţeleg solicitudinea sa, din ultimele minute înainte de despărţirea noastră, întrebările sale de-a dreptul anxioase cu privire la viaţa pe care aveam să o duc în capitală. „Şi din ce vei trăi?“, nu înceta el să mă întrebe, spre uimirea mea, căci nu credeam ca aşa ceva să-l intereseze câtuşi de puţin. În ultimele clipe, spre uluirea mea, a scos, cu stângăcie, oarecum cu timiditate, din uzata sa servietă elveţiană, o scrisoare pe care mi-a înmânat-o zicând: „I-am scris lui Oprescu, profesorului Oprescu, îl ştii…, despre tine. Caută-l, poate îţi dă o mână de ajutor. E singurul din Bucureşti căruia i te pot recomanda. Du-te neapărat şi la Chinezu… lui nu-i nevoie să-i scriu. Te recomanzi tu singur…“.

După Bibliotecă, mi-am îndreptat privirile spre Institutul de Psihologie, unde îmi începusem „cariera“ universitară şi de unde, binenţeles, fusesem dat afară, în urma condamnării şi detenţiei. Ca să recunosc clădirea sa, am căutat strada ce urcă pe dealul din faţa mea, strada Regală devenită de câţiva ani a Republicii. Urcând cu privirea pe ea, am recunoscut vila veche seniorială în care Securitatea îşi făcuse sediul şi în beciul căreia, într-o celulă ca un sicriu ceva mai mare, zăcusem câteva luni pe întuneric. Ceva mai sus ar fi trebuit să descopăr Institutul de Psihologie, dar nu-mi era cu putinţă să-l zăresc din pricina copacilor din jur. Părea că este înecat în vegetaţia luxuriantă a Grădinii Botanice de peste drum. Aş fi dorit ca această grădină, deşi o ştiam neglijată, delăsată, urgisită ca şi creatorul ei, credinciosul teolog-botanist Borza, să se răzbune, să-şi demonstreze forţa inumană, să năpădească de s-ar putea oraşul tot. Îmi plimbam privirea peste coroanele stufoase bătând acum în culori mătuite şi mă umplea un fel de naivă satisfacţie că o natură explozivă se vădeşte mai puternică decât oamenii ce se agită prin preajma ei, socotindu-se atotputernici. Nu departe, pe stânga, un alt labirint vegetal bătând în culorile toamnei. Şi ale morţii. Erau copacii la umbra cărora, abia întrezărite, mormintele marelui, bătrânului cimitir urcau ca la asalt pe deal în sus.

Cimitirul tocmai, unde se aflau mormintele unor strămoşi, în care nu se odihneau încă, în ziua aceea, apropiaţi ai mei, mi-a îndreptat gândul şi privirile spre bisericile din jur. Ultimele raze ale soarelui se retrăseseră şi turnurile, bolţile, apăreau în lumina tot mai cenuşie a amurgului, întunecate, negre. Lipsite de poleiala strălucitoare a razelor, de aureola care dădea preţ zidurilor, ţiglelor, tencuielii, trupurile despuiate de lumină trădau tristeţea cărnii lor de piatră. Oricât de dominante în peisajul urbei, ele îşi vădeau acum fragilitatea, vulnerabilitatea. Mi se strângea inima contemplând întunecarea lentă a turnului zvelt, ce domina subţire masa impunătoare a bisericii Sfântul Mihail din inima oraşului. Ştiam în amurgul acela, fără să ştiu – aşa cum ne este dată o preştiinţă obscură – că peste ani, departe de acest oraş în care am apărut pe lume, în care am copilărit, m-am copilărit, am crescut în ştiinţă, în păcate, în suferinţă, în care m-am mai întors într-un târziu, după ce plecasem de timpuriu din el, fără să mă mai întorc vreodată cu adevărat – ştiam că pentru mine biserica aceasta va rămâne pentru totdeauna semnul de recunoaştere al oraşului ce fusese odată al meu.

Dar mai era el, oare, al meu în înserarea acelei zile? Toate acele alungări din el mi-l înstrăinaseră. Şi nu atât expulzările mele de prin instituţiile în care credeam că-mi voi întemeia viitorul. Nu eram un om de instituţie şi nu-mi imaginam că viaţa mea ar fi depins de situaţia mea din Universitate. Şi-apoi, eram încă mult prea încrezător într-un viitor, oricât ar fi fost acela de obscur. Când îl vedeam pe Blaga în halatul alb al funcţionarilor Bibliotecii, la măsuţa mică din „Bârlogul lui Faust“, mă simţeam mai jignit şi mai indignat decât văzându-mă pe mine tolerat cu bunăvoinţă şi complicitate la un pupitru din depozitul aceleiaşi Biblioteci cu un in-folio uriaş deschis în faţă, unul dintre volumele unei străvechi ediţii din Opera omnia a Sfântului Augustin. Desigur, cabinetul dentar al unchiului meu sau o măruntă cameră în chirie la doamna Patzelt nu înlocuiau nicidecum favorabil camera mea mare tapetată cu cărţi de „acasă“, din casa familială pe veci pierdută. Dar tinereţea mea nu se prea sinchisea de pierderea caselor pe care nu le zidisem eu. De aceea, sălaşurile acestea improvizate mi se păreau suportabile prin provizoratul lor (nebănuind că vor fi înlocuite multă vreme prin altele, incomparabil mai mizere, provizorii şi acelea, dar din păcate durabile). Nici o pierdere a mea nu mă durea cum mă dureau pierderile Tatălui meu, cel ce zidise casa din care fusese azvârlit şi în care ştiam că nu va mai avea să se întoarcă.

Peste oraşul din vale se lăsa pe încetul un văl subţire vânăt, ca un zăbranic. Soarele se scufundase în hăul din dosul munţilor Gilăului. Începea ora indigo, crepusculul anunţat odinioară prin clopotele de seară, condamnate acum la tăcere. Scotoceam în zadar cu privirea spre răsărit să zăresc prin verdele bătând în negru din pădurea Becaş albul mănăstirii Alverna a fraţilor franciscani, atât de luminoasă în duminecile însorite de altă dată când, după slujbă, în singurătatea cu parfum de crini a bisericii, mi se îngăduia să cânt la orgă. Ştiam prea bine că fuseseră şi ei goniţi din casa lor închinată Domnului, dar speram să le mai zăresc urmele săpate în piatră. Nu se vedea nimic din Alverna. Nici din Calvaria, din Monasterium Beatae Mariae Virginis, străvechea abaţie benedictină, stingheră pe monticulul ei din Mănăştur, la capătul celălalt, dinspre apus, al oraşului, nu se mai zărea nimic. Marile biserici din târg ale căror turnuri mai erau scăldate în lumină când ajunsesem pe Cetăţuie, cruci, clopotniţe, bolţi, semnele toate lucind în auriul sacrului se pierdeau în tenebre şi tăcere. Febril, în clipele acestea din urmă, înainte de lăsarea întunericului, căutam să mai surprind ceva din polipierul de piatră întins sub privirile mele, înainte de a pieri în beznă. Rătăcind la întâmplare mi s-a năzărit deodată că procedez ca la un sumbru examen de anatomie patologică, într-atât toate locurile ce abia se mai desluşeau, umbrele tot mai estompate de sub mine îmi păreau tot atâtea leziuni dureroase. Şi parcă o altă, mai ascunsă privire ce se deschidea în întunecimea din mine mă făcea să întrezăresc până şi suferinţe nesuferite încă de mine în oraşul în care mă născusem dar înscrise deja în el. Fiecare loc din trupul urbei era o durere. Nu mai vedeam pietrele sale. Înecate în noapte, întunericul se prelingea ca un sânge negru pe ele.

În luminile rare şi şovăitoare ce se aprindeau într-un târziu, profiluri de clădiri, străzi punctate de felinare reîncepeau să se ivească. Dar nu apăreau aievea, ci ca nişte arătări în vis. Al cui? Ezitam între viziune şi închipuire. Am renunţat să mai privesc în vale. Pluteam parcă deasupra unui oraş mort. Întunericul acestei nopţi de toamnă cu miros de mătrăgună era atât de mângâios! Mă lăsam, cu ochii închişi, în voia închipuirilor. Oraşul nevăzut, iscat doar în tenebrele din mine era mai luminos chiar decât cel pe care îl contemplasem până atunci, mângâiat de ultimele raze ale amurgului.

Da, eram tot aici, în acelaşi loc de pe Cetăţuie, într-o după-amiază proaspătă de aprilie, iarba nu era pălită, nu era tot molozul, toată zgura, toate gunoaiele astea imunde, sau poate nu luam seama la ele, cu ea în braţe, întinşi parcă pe un covor înflorat, iar oraşul sub noi lucind, strălucind, sau poate peste noi, căci cine mai ştie cum ne răsucisem sărutându-ne, îmbrăţişându-ne, rostogolindu-ne, de-l vedeam parcă de jos în sus, atârnând deasupra noastră, în plin soare, zâmbitor, voios de voioşia noas­tră, a ei punându-mi după ureche, prin stuful de păr negru, o floare albă nu ştiu care, a mea recitându-i un vers dintr-o poezie de copilărie a lui Nego: „Aprilie, luna florilor de mai“, şi râsul nostru răsunând în unison din Cetăţuie peste tot oraşul.

Urcam cu bătrânul meu magistru elenist cărarea dinspre Someş, eu înaintea lui, „Achile, Achile, cel iute de picior“, îi auzeam vocea niţel gâfâită din urmă, încercând să mă strunească, iar eu încetinind pasul îl aşteptam dar nu-l lăsam să mi-o ia înainte, căci mă temeam, îi spuneam, ca fiind eu Achile să nu pot ajunge niciodată din urmă broasca ţestoasă, şi astfel ajungeam amândoi aproape în acelaşi timp pe Cetăţuie unde, fără să privim în urmă spre oraş deschideam Novum Testamentum graecae et latinae şi continuam să citim din Evanghelia Kata Ioanen de unde am lăsat-o, cu mare râvnă şi multe poticniri gramaticale dar, din când în când, cu mai prelungite opriri pe câteva cuvinte în care nu aoristul din morfologia frazei îmi punea piedecă, ci vocea celui ce ne chema de dincolo sau de dincoace, din noi, ca atunci când vocea rostea „meinate en te agape te eme“, iar eu tălmăceam şcolăreşte „rămâneţi întru iubirea mea“ şi urma o tăcere în care auzeam amândoi deodată încremeniţi mierla cântând ba o şi descopeream ţopăind neagră prin iarbă pe lângă noi, până când îşi lua zborul şi unul dintre noi aducându-şi aminte de Zenon din Eleea se întreba dacă argumentul lui Achile i se potrivea oare şi mierlei în zbor, mai ales că acelaşi Zenon pretindea că cel ce se mişcă nu se mişcă nici în locul în care se află, nici în locul în care nu se află, dar cădeam de acord că se mişcă fără îndoială între aceste două „locuri“, acord ce ne satisfăcea căci de obicei avea loc o dispută între el, heraclitean şi mine, eleat, după care oftând, brusc indispuşi căci se lăsa seara şi trebuia să ne întoarcem, el lângă neagra doamnă Miriam iar eu în cabinetul dentar printre instrumentele de tortură stomatologică ale unchiului meu lucind sinistru în noapte, nu ne puteam opri să nu facem haz de necaz, adică puţină politichie, potrivnică tiraniei, fireşte şi aceasta în Elada, unde ne aminteam că, povesteşte Heracleides, Zenon a uneltit să-l răstoarne pe tiranul Nearchos dar fiind prins, în timpul anchetei a cerut să-i spună acestuia la ureche ceva, o turnătorie cum le place tiranilor să audă, şi apropiindu-se l-a muşcat de acea ureche pe netot, fără să o lase din dinţi până când a fost lovit de moarte, ba l-ar fi muşcat de nas, afirma Demetrios, dacă nu cumva, cum relata Antisthenes, fiind prins, şi-a retezat propria limbă muşcând-o şi a scuipat-o în faţa tiranului, toate acestea fiind – trebuia să o recunoaştem – biete reacţii ale unui intelectual excedat de tiranie dar dezarmat în faţa ei, dacă nu cumva arma secretă mult mai eficientă a lui Zenon ca şi a noastră se afla nu în limba sau dinţii lui sau ai noştri, ci în cuvintele lui şi ale noastre, iar dacă logosul filosofului din Eleea i-a răzvrătit pe eleaţi, chiar şi după moartea lui, de i-au venit până în cele din urmă de hac tiranului Nearchos, poate şi cuvântul nostru…

Un vânt răcoros dinspre Someşul licărind sub mine, la poalele Cetăţuii, dacă nu cumva curenţi insidioşi, mai reci, dinspre munţii Gilăului mă făceau să dârdâi, îmi risipeau reveria. E timpul să-mi iau rămas bun de la oraşul meu. Al meu? Dar ce mai era al meu, dacă peste tot fusese aici ceva al meu? Am privit întotdeauna mai departe, dincolo, mult dincolo de el. Pofta ce-am poftit-o nu se mulţumea cu limitele sale prea exigue. Râvnele mele n-au cunoscut niciodată momentul acela de exaltare al lui Rastignac privind Parisul de pe înălţimea de la Pčre Lachaise (nici, mai târziu, dorinţa lui Thomas Mann de a triumfa în Lübeck-ul său natal). Priveam oraşul din vale scufundat în întuneric şi-mi spuneam că dintotdeauna am vrut să plec din el. În niciunul dintre visele mele din copilărie, dintre proiectele fabuloase ale adolescenţei, nu intrase oraşul acesta. Mă simţeam străin în el (dar, oare, nu tot astfel aveam să mă simt pretutindenea?). La ora aceea din noapte, în faţă cu un oraş al umbrelor luminate ici-colo de lampadarele publice avare şi de luminile mici, sărăcăcioase din case, mi se strângea inima privindu-l. Ceea ce mă îndemna să-l părăsesc nu erau însă nici visele demult spulberate, nici planurile juvenile ce nu aveau sorţi de reuşită în acea capcană a istoriei în care căzusem. Tocmai capcana aceasta mi se părea de nesuferit în oraşul ce fusese al meu, pe care-l repudiam ca pe un oraş al robiei. Dar nu tot astfel avea să fie capitala spre care plecam? Pierdusem multe naivităţi juvenile dar mai credeam cu un rest de inocenţă, în toamna acelui an al Domnului 1954, că voi afla într-un oraş mult mai mare, mai puţin auster, de o lejertate meridională, măcar mici poieni de libertate în desişul acesta al robiei.

M-am ridicat şi mă pregăteam să cobor, de astă dată pe cărarea pe care obişnuiam să urcăm împreună cu didaskalos-ul meu elenist. Cărarea cotea spre Someşul din vale. Şi, dintr-odată, din ce unghere obscure ale memoriei îmi răsărea luminoasa imagine? Izbutisem să coborâm zidul destul de înalt de piatră care întărea malul râului în spatele liceului George Bariţiu. Ce era mai greu se făcuse. Eram patru băieţi din clasa întâia de liceu. Făurisem un plan vag aventuros: să pornim pe Someş în jos, într-o barcă legată cu o funie de grilajul ce închidea curtea şcolii. O funie groasă pe care aveam să alunecăm, ca pe frânghia împletită din sala de gimnastică. Era o mică barcă de salvare ţinută anume în rezervă cum aflasem, pentru eventualitatea căderii în râu a vreunui elev. Iată-ne tuspatru, alunecând cu bine, jos, în barca Nora, după numele ei scris cu litere mari de tipar pe o coastă a ei. Poate chiar numele acesta, frumos feminin, ne atrăsese, dacă nu gândul nemărturisit nici între noi de a epata fetele din casele de peste râu, despre care elevii din clasele mai mari ne spuseseră că erau curve. Le vedeam adeseori în recreaţiile din dimineţile noastre studioase, când le făceam semne, cocoţaţi pe grilajul dinspre râu al curţii din spatele liceului. Fetele, dintre care unele ni se păreau de vârsta mamelor, dacă nu chiar a bunicelor noastre, erau ocupate la ora aceea cu scuturatul paşnic pe geam al aşternuturilor poluate în timpul nopţilor atât de destrăbălate încât nu ni le puteam închipui, sau cu măturatul nu mai puţin gospodăresc în faţa caselor lor din strada Dragalina, case pe care tot cei mari ne spuseseră că se cheamă (şi nu ştiam de ce) „de toleranţă“. Ajunşi cu bine în barcă, ne aferam care mai de care să desfacem nodul imposibil de dezlegat al funiei ce o lega de ţărm, ceea ce producea un tangaj primejdios al fragilei ambarcaţiuni, ce se mai şi izbea de zid, până când unul dintre noi, mai iscusit, scoase un briceag cu care se înarmase, „pentru orice eventualitate“ şi izbutirăm să tăiem cordonul acesta ombilical şi să ne eliberăm. „Ura!“, strigam cu toţii excitaţi, dar în curând fiecare dintre noi căutam să punem mâna pe vâslele din fundul bărcii şi să tragem la ele. Muncă imposibilă în devălmăşie, învălmăşeală inevitabilă până când barca ameninţând să se întoarcă cu fundul în sus ne cuminţirăm şi hotărârăm să „conducem“ cu rândul fiecare. Curentul destul de molcom al râului ne adusese spre mijlocul lui, după ce ne învârti de câteva ori aproape pe loc, în sfârşit ne îngădui să pornim pe firul apei spre podul cel mare pe sub care aveam să trecem în lume. Din păcate nu ne urmărise cu admiraţie fapta de vitejie nici una din fetele de peste râu, la ora aceea a amiezii, căci pornisem în aventură după sfârşitul orelor de curs, când şcoala se golise şi în casele de toleranţă femeile se aşezaseră la masă, ca în toate casele oneste. Dar nu ne prea păsa, uitasem fetele, cântam nespus de voioşi, apropiindu-ne tot mai iute de trecerea pe sub pod. Nu ştiu ce simţeau ceilalţi, dar eu aveam un sentiment exaltant, pe care nu-l puteam numi dar pe care mai târziu aveam să-l identific cu acela al eliberării. Da, desprinderea aceea de ţărm, pornirea nu ştiam încotro dar în orice caz „în lume“ trezea în mine un extaz al libertăţii. Extaz care, abia stârnit, era condamnat la un sfârşit instantaneu. Sub podul cel mare peste care trecea strada Regele Ferdinand, un vârtej puternic a rotit barca, mi-a smuls o vâslă din mână, şi zadarnic o ţineam din răsputeri pe cealaltă, barca o lua aiurea, se învârtea, se izbea de mal, se răsturna şi ne pomeneam cu toţii în apă. Totul s-a încheiat cu bine, dar aventura care nu era decât o rizibilă poznă de mici şcolari mi-a lăsat gustul, în rare clipe savurat mai apoi, al libertăţii.

Da, trebuie să plec de aici, prea mişună oraşul acesta de agenţi, de soldaţi în lungi mantale ruseşti, şi mai ales de oameni care vor să te înrobească pentru că au ales robia şi de alţi mai mulţi care s-au lăsat înrobiţi. Şi parcă acolo unde te duci nu e la fel? Ba chiar capii robiei sunt acolo. Ştiu asta, ştiu că barca în care am să mă îmbarc mâine nu mă va putea scoate la liman şi totuşi trebuie să plec, merită să schimb, măcar fie şi pentru a mai simţi o clipă gustul acela demult negustat al unei libertăţi momentane. Câţi mai sunt liberi în oraşul acesta? Dacă ar fi cincizeci aş rămâne, sau măcar treizeci, sau zece. Dar poate nu sunt nici cinci. Ia să văd. Una e cu siguranţă „Femeia cu măgar“. Aşa o cheamă toată lumea. „A szamaras asszony“ îi spun ungurii, dar nu ştiu dacă e unguroaică sau româncă. O muiere ciolănoasă, ce fusese poate frumoasă odată, veşnic în tovărăşia unui măgăruş care trage o teleguţă. Cu acest vrednic tovarăş îşi câştigă pâinea cea de toate zilele făcând o cărăuşie măruntă prin oraş. N-a avut niciodată cartelă, n-a cumpărat niciodată nimic „pe puncte“ şi nici nu cred că avea nevoie să cumpere ceva. Dar nici să se vândă în vreun fel autorităţilor ca să poată cumpăra. Locuieşte într-o căsuţă din chirpici pe care şi-a ridicat-o ea, dacă se poate spune ridicat despre o coşmelie cu o palmă mai înaltă decât ea şi în care n-am putut intra, de mică ce era, atunci când am căutat-o să-i cer să-mi transporte cărţile din casa de deasupra Hajongardului, unde fuseseră scoşi ai mei şi să le aducă în oraş, la locuinţa unchiului meu unde mă mutasem. Dintr-o ochire am văzut că în căsuţa aceea de lut totul era sclivisit, tare sărăcăcios dar strălucind de curăţenie. Stând în prag, ne-am înţeles şi am făcut împreună transportul în vreo trei rânduri, mergând şi eu împreună cu ea pe lângă măgăruşul foarte ascultător, foarte destoinic, dar nu prea zdravăn, spre seară vădit doritor să se tragă la odihnă într-o coşmelie mai mică decât a stăpânei, lipită de a ei. Da, femeia aceasta e într-adevăr o făptură liberă. Schimbasem cu ea puţine cuvinte în drumurile noastre, dar îmi dădusem seama că nu se teme de nimic, nu doreşte nimic dincolo de ce avea. Nici ea, nici măgăruşul ei nu-şi aveau locul în vreo „colectivă“ oarecare. Şi cred că dacă cineva i-ar răpi în vreun fel libertatea ar muri. Şi odată cu ea măgarul.

Al doilea om liber cred că e Ghizi-Gheza, binecunoscutul hermafrodit al oraşului. Îl vezi circulând prin târg cu un aer aferat, preocupat, dar oricând dispus să se oprească, să stea de vorbă, cu oricine, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, româneşte sau ungureşte, căci de fapt nu are nici un rost stabil, nici o obligaţie, e ca o pasăre ce zboară de colo până colo de parcă ar avea o treabă urgentă pe undeva, dar pe care o vezi în zbor cotind-o brusc în cu totul altă parte, unde de asemenea nu are nimic de căutat. Nu ştiu din ce trăieşte, dar păsările cerului nu se hrănesc şi ele, oare, din te miri ce şi mai nimic? Nu lucrează nicăieri, însă nici nu cerşeşte. Handicapul său sexual îl expune suspiciunilor poliţieneşti dar tot el îl şi apără. L-am întâlnit într-o zi întovărăşit de un miliţian la Psihiatrie unde venisem să-l întâlnesc pe prietenul meu doctorul Dan Arthur. Ghizi-Gheza, îmbrăcat de-obicei bărbăteşte, avea acum pe el o fustă şi-un bariş în cap. „Ce-i cu asta?“ – l-am întrebat pe miliţianul rămas pe sală, în timp ce împricinatul sau împricinata se afla în consultaţie în cabinetul medicului. „Dracu s-o pieptene“ – se scărpină omul în cap a nedumerire. „N-am avea nimic cu el, da ăi de la biroul populaţiei nu ştiu ce buletin să-i dea, de bărbat ori de femeie. Că pe ăsta sau pe asta, de ce-o cauţi de aia o afli.“ În curând Ghizi-Gheza ieşea din cabinet întovărăşit sau întovărăşită de medic. Râdeau amândoi în hohote. „E un androgin, altfel cu totul normal“, îmi spunea amicul. „L-am sfătuit să se îmbrace numai cu haine bărbăteşti şi am opinat să fie trecut în buletin cu sex masculin.“ Bisexualitatea îi conferea insului un fel de imunitate. Iar într-un regim poliţist, unde nu e nimeni imun, aceasta era o rarisimă stare de libertate.

Pentru al treilea om liber a trebuit să stau ceva mai mult pe gânduri. Dar mi-am adus aminte de Domnul Gall, bravul nebun ce locuia pe lângă noi. E adevărat că noi nu mai locuiam în casa noastră din vecinătatea sa, cât despre el, ei bine, el se mutase de câtva timp mult mai departe, murise. Fusesem la înmormântarea lui împreună cu soţia comisarului de poliţie la care era de mulţi ani găzduit şi păzit (comisarul se afla în puşcărie) şi cu câinele său, Petak. Dar chiar dacă nu mai era în viaţă îl puteam socoti printre cei câţiva oameni liberi ai oraşului. Şi pe el îl ajutase, poate, chiar nebunia. Prin ea plana deasupra tuturor celor ce-i robeau pe oameni. Nu-i era teamă nici lui de nimic şi de nimeni. Desigur, îmi spunea printre multe altele, că ar fi groaznic ca bolşevicii cu coasele să vină peste noi de dincolo de Nistru, dar la ce bun să-i spun că ei se află demult printre noi, cu arme mai ucigaşe decât coasele. Puşcăriile se umpleau, el repeta tabla înmulţirii, verificându-se după o carte de aritmetică. Existenţele noastre erau ameninţate, sfârtecate de deciziile Partidului, el repeta, tot după un vechi manual, declinarea latină a parisilabicelor de a treia, şi-l auzeam mormăind, în timp ce se plimba în sus şi în jos de-a lungul gardului cu sârmă ghimpată: civis, civis, civem şi poticnindu-se la dativul civi sau la ablativul cive. Nu mă chemase el la gard când tocmai mă întorceam din închisoare, întrebându-mă liniştit, ca şi cum doar mai deunăzi ne văzusem, care e formula teoremei lui Pitagora? Nici timpul, care era pentru el un etern prezent, nici timpurile, care nu-l afectau câtuşi de puţin, nu izbutiseră să-i răpească libertatea de a plana nesilit de nimeni deasupra lor.

Ar mai trebui doi, pentru a afla cinci oameni liberi, dar care doi? Căutam printre cei ştiuţi de aproape sau măcar de departe şi eram gata să renunţ, când deodată m-am pleznit peste frunte, izbucnind în râs. „Binenţeles! Binenţeles!“ – strigam, de mi se părea că răsună Cetăţuia şi se aude peste tot oraşul adormit. Suntem noi doi, Nego şi cu mine! Daţi afară de peste tot, n-am ales noi libertatea de a plana ca Euphorion? Cine mai are ca noi libertatea de a studia, de a scrie ce doreşte, chiar dacă nu şi aceea de a publica? Cine mai e liber ca noi să râdă cu poftă în plină Piaţă a Unirii, în faţa Judeţenei de Partid văzându-i pe robi intrând şi ieşind de acolo?

Mulţumit că găsisem măcar cinci oameni liberi, simţeam că pierise din mine amărăciunea cu care urcam, încă în plină lumină, dealul Cetăţuii. Puteam coborî şi pleca liniştit. O ultimă aruncătură de ochi peste oraşul din vale şi porneam. Nu înainte de a şopti împăcat: „Rămâi cu bine, oraş odios-iubit“.

 Fragment din Abisul luminat 

Nicolae Balotă

Bun rămas, în amurg

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)