Aniversări 2009

 

 

În acest an, se împlinesc 300 de ani de la naşterea lui Antioh Cantemir (n. 10 sept. 1709), 200 de ani de la naşterea lui Andrei Şaguna (n. 1 ian. 1809), 100 de ani de la naşterea lui Ovidiu Papadima (n. 23 iun. 1909), a lui Constantin Noica (n. 24 iun. 1909), a lui Max Blecher (n. 8 sept. 1909), a lui Octav Şuluţiu (n. 5 nov. 1909) şi a lui Eugen Ionescu (n. 26 nov. 1909). „Sîntem vechi, domnilor“, am putea exclama, pe urmele lui Caragiale.Publicăm în continuare două scurte fragmente din amintirile dnei Mariana Şora, despre Eugen Ionescu şi Constantin Noica, întîlniţi de autoare şi de Mihai Şora la Paris, la sfîrşitul anilor treizeci.  

Curînd după excursia la Reims, ne-am revăzut cu Rodica şi Eugen Ionescu. Unde, cu ce prilej, nu mai ştiu. Apoi au început vizitele reciproce. Sigur că iniţiativa a pornit de la ei, cum era şi firesc, ei fiind „mai mari“ şi mai de mult instalaţi. Aşa că ne-au poftit la ei. În prima perioadă a şederii noastre la adresa amintită, ei stăteau tot într-un hotel modest, mai înspre marginea Cartierului Latin, în rue Monge. Aveau acolo, la ultimul etaj, o cameră luminoasă ca un atelier. Într-adevăr, lumina venea de sus, printr-o fereastră mare tăiată în tavanul oblic – era la mansardă – un aşa-zis „vasistas“ cu care acolo am făcut cunoştinţă şi care se deschidea manevrînd de jos mînerul unei stinghii fixate mai sus de cercevea. […]

Tipic pentru felul lui Eugen de a fi „băncos“ era că în toiul unei discuţii purtate cu toată seriozitatea, ba chiar cînd perora cu vehemenţă crescîndă, arunca deodată nişte vorbe aiurea de nu mai înţelegeai nimic, firul se întrerupea atît de neaşteptat, încît mintea îţi mergea înainte în virtutea inerţiei, şi-ţi trebuiau cîteva clipe pînă s-o opreşti, să întrerupi şi tu curentul, ca să-ţi dai seama că „aiureala“ venea să curme brusc, în mod voluntar, un şir de reflecţii, spre a le lua în derîdere, din plictis de atîta seriozitate. Dar era spusă la fel de serios, încît părea continuarea lor, doar că se potrivea ca nuca-n perete. Sigur, după o clipă de nedumerire, izbucneam cu toţii în rîs. Totuşi, Eugen luase obiceiul de a semnala ulterior gluma şi de a batjocori singur calitatea uneori îndoielnică a „vorbei de duh“, ridicînd arătătorul în chip profesoral şi declarînd grav: „Spirit?“. După aceea rîdea şi, dacă era cazul, comenta: „Ce absurditate“. „E absurd!“ hohotea apoi lungindu-l peste măsură; eventual repeta incongruenţa delectîndu-se şi se încovoia literalmente de rîs. Cine se gîndea atunci că tocmai acest absurd avea să-i asigure într-un tîrziu cariera literară fantastică şi să facă din el o celebritate mondială?! Pe vremea aceea, Eugen era un copil mare care se ţinea de şotii, şi fermecător era că ele erau absolut gratuite.

Într-o seară, ieşiserăm să dăm o raită prin cartier. Ce i-a dat prin gînd? Hai să sunăm la uşile hotelurilor, aşa, „pour embęter la concierge“. Zis şi făcut. Ne aflam pe rue Gay Lussac, hoteluri erau destule, aproape unul lîngă altul. Suna, apoi o rupea la fugă, iar noi toţi după el, de parcă eram o ceată de şcolari la vîrsta golăniilor.

Dar dacă era atît de atrăgătoare compania lui, fiindcă era plin de fantezie, de idei interesante şi de haz, uneori putea deveni şi agasant, fie pentru că nu înceta să repete vorbele comice cu care avusese succes sau care-i plăceau lui, fie că insista pînă la exasperarea celorlalţi să tot glumească ŕ propos de orice, prostindu-se în fel şi chip. Cînd glumele erau cam groase sau cumva deplasate, sau prea de tot se ţineau lanţ, era admonestat de Rodica. „Eugen!“, zicea cu ton de reproş, adesea zîmbind forţat ca să nu-l supere, iar dacă nici privirile severe prin care încerca să-l domolească nu aveau efect, exclama: „Eugen, să ştii că mă supăr!“. Asta abia îl făcea să rîdă, după aceea o strîngea în braţe cu de-a sila şi începea să-i turuie silabe fără rost, cum alinţi un copilaş.

 

*

 

Treceam prin Place de la Concorde, de-a curmezişul. Eram în dreptul uneia dintre fîntîni cînd a răsărit în faţa noastră un domn, surprinzîndu-ne cu un salut. Era Noica. Îl recunoscuse pe Mihai. Făcuseră cunoştinţă nu demult, în ce împrejurare nu mai ştiu şi va rămîne un mister pentru mine, fiindcă ne duceam pretutindeni împreună. De altfel, cîteva săptămîni după această întîlnire, chiar Noica avea să ne poreclească „inseparabilii“. Asta s-a întîmplat într-o zi cu soare pe Boul Mich, cînd l-am întîlnit din nou întîmplător şi am continuat să coborîm bulevardul toţi trei. La un moment dat, am zărit într-o vitrină de pe partea cealaltă a străzii nu mai ştiu ce obiect care mă interesa şi am traversat ca să-l văd de aproape. În timp ce mă aşteptau, Mihai a spus (relatarea lui): „Acum ne-am despărţit pentru prima oară de cînd suntem la Paris“. Ceea ce a avut darul să-l amuze grozav pe Noica. Din asta ni s-a tras porecla, spusă cu simpatică ironie de cîte ori s-a mai întîmplat să ne vedem, el însuşi fiind desigur mai blazat în ce priveşte comunitatea casnică: era mai mult singur la Paris... [...]

Dar înapoi la prima întîlnire cu Noica, în Place de la Concorde, într-o după-amiază tîrzie, sau pe o vreme atît de sură încît ziceai că se înserează. [...] era de pe atunci un om cu renume: apăruse Mathesis, luase premiul Fundaţiei, era un personaj cunoscut în lumea culturală românească, o mare promisiune. În plus, îl ştiam de o vîrstă cu Mircea Eliade, care ne fusese profesor. Pe deasupra mai era – sau părea – foarte sigur de sine. Un om distins, afabil, superior.

După ce schimbaserăm cîteva cuvinte de circumstanţă şi am trecut la tema studii, preocupări actuale etc., începe Noica în felul lui atît de tipic, cum aveam să constat mai tîrziu, să cugete, examinînd situaţia noastră: „Mare curaj pe voi să veniţi atît de tineri la Paris“. – „Cum aşa?“ am întrebat. Nu vedeam deloc unde e marele act de curaj, ce primejdie ne paşte. Ne-a expus atunci ideea cum că Parisul e absorbant, acaparant (pînă aici foarte adevărat), dar mai ales pentru un intelectual tînăr reprezintă un pericol, cel de a-l scoate de pe făgaşul lui, de a-i imprima orientări sau de a-l dezorienta (iată că de pe atunci Noica avea propensiunea de a-şi asuma rolul de mentor şi grija de a menţine intelectualii mai tineri pe axa realizărilor şi a datoriei de a „face cultură“). În rezumat, ideea era că aventura pariziană te poate depersonaliza dacă nu eşti complet format şi ferm pe poziţii. E bine să vii abia după ce te-ai maturizat întrucîtva. „Aşadar“, adăugă clătinînd din cap, „mare curaj aţi avut!“

Am tăcut fîstîciţi. Am bîiguit eu ceva în sensul că nu mi se pare chiar aşa, iar Mihai a venit cu o remarcă tangenţială, introducînd nu ştiu ce element nou în discuţie spre a o devia. N-avea niciun rost să intrăm într-o dezbatere în contradictoriu... [...]

Pe Dinu Noica arareori şi numai în treacăt l-am mai revăzut la Paris. Exista însă pe vremea aceea printre nenumăratele librării ale Cartierului Latin una deosebit de atrăgătoare pentru cărturari, unde Mihai l-a mai întîlnit de cîteva ori. Era o librărie-bibliotecă, în rue de l’Odéon, îi zicea, dacă nu mă-nşel, „Les amis du livre“, ţinută de o anumită mademoiselle Monnier, care legalizase ca să zic aşa obiceiul inveterat de a lăsa clienţii să răsfoiască pe-ndelete cărţile, ba chiar să le citească netulburaţi. [...] Spre facilitarea căutării, îţi stătea la dispoziţie, ca în orice bibliotecă, un fişier alfabetic, cuprinzînd vreo 40 000 de titluri. [...] Iar Noica, un obişnuit al casei. Cînd urma să se înapoieze în ţară, şi-a exprimat marea părere de rău: ajunsese cu lectura la litera C.

 

Din volumul Mariana Şora,
O viaţă-n bucăţi,

Bucureşti: Cartea Românească, 1992

 

Mariana Şora

Aniversări 2009

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)