Exemplul normalităţii

 

Ovidiu Pecican

  

Ştiu – ca toată lumea – că normalitatea e normativă; că, adică, nu există în realitate, decât instabil, volatil, prin excepţie; că ea e un orizont în care eşti chemat să îţi situezi propriile repere, pentru a nu rătăci calea realului şi a nevoii de situare proprie în interiorul societăţii. Cunoscând toate aceste lucruri, nu mă pierd cu firea în faţa valului de insanităţi deversate la orice oră de secolul comunicabilităţii maxime şi al bruiajului neostoit în care trăim şi nici nu mă pripesc cu concluziile, socotindu-mă, vezi Doamne, pe mine însumi, un model de echilibru într-o lume săltăreaţă. Tocmai de aceea, atunci când întrezăresc printre ritmatele stridenţe cotidiene un om normal, un semn de bun-simţ, o undă de cordialitate şi de civilitate, îmi vine să scot pălăria şi să salut, fie şi de pe celălalt trotuar. Cam ăsta este imboldul pe care îl simt citind – de astă dată puse împreună – articolele prin care Liviu Ornea, matematician şi congener al meu, după cum rezultă din datele personale înscrise de editură pe p. 2, îşi înmănunchează publicistica de prin Dilema, Dilema veche şi, mai recent, Observator cultural. Chiar şi titlul mi-e simpatic, fiindcă Varietăţi conexe (Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2008, 264 p.) este o formulare dintre cele pe care le-aş aşeza sub semnul eseisticii relaxate, neobsedate de construcţia monografică şi de seriozitatea savantă, chiar dacă prin cunoştinţele sale autorul ar putea aspira şi către ilustrări în sfera respectivă, manifestând în schimb din plin disponibilităţi multiple, deschideri spre dialogul plural orientat. Cum s-ar spune, este vorba despre genul care le-a fost aproape lui Paul Zarifopol, lui Alexandru Paleologu, altor câtorva oameni de spirit ai culturii române, din care alte categorii de meseriaşi – stătuţii chivernisiţi, ludicii, mohorâţii – sunt, probabil, mult mai bine reprezentate; un gen mai degrabă „franţuzesc“, esenţial într-un alt tip de edificare, ieşit, acesta, din aule, practicabil în parc şi la cafenea, în faţa computerului şi pe palierul blocului, dar întreţinând o atmosferă de cordialitate şi comunicabilitate dincolo de reazemul propriei profesii şi peste genuri şi moduri prea adâncite ori înguste ale spunerii.

Omul e matematician, dar se vede că s-a format într-o familie cu deprinderi de lectură culturale, iar dacă mă întrebaţi, aş spune că, în vreme ce talentul literar al lui Z. Ornea era unul de miner intelectual şi de constructor, cel al lui Liviu Ornea se situează mai curând în zona scrisului artistic, a limpidităţii şi a ordinii spunerii. Este un curaj să scrii aşa astăzi, chiar dacă pe vremea lui Tacit şi Suetoniu, sau mai departe, în timpul lui Goethe, Lessing şi Schiller, sau, şi mai aproape, în timpul lui Anatole France, acesta era stilul de succes, nu altul. Era şi firesc, fiindcă erau timpuri ale pedagogiei spunerii, când conta mai mult ce vrei să comunici şi cum să o faci mai bine, decât modul zicerii. Alţii însă s-au regăsit mai bine în orizontul sugestiei, al zicerii în dodii sau pe jumătate, al bolboroselii complicate, pornind de la Hölderlin, trecând prin Heidegger, cultivând oximoronul, anacolutul şi fraza învăluitor-ocolitoare, drept care tradiţia din care se revendică Liviu Ornea în contextul cultural al României acestor zile pare să fi devenit cumva minoritară, plăpândă, în pofida vechimii şi prestigiului său.

Dar ce contează? Vor mai fi fiind oameni cărora le place vorbitul pe înţeles, evitarea aburelii, privitul adânc în ochi, eleganţa simplităţii şi a liniarităţii. Iar eu, nu o ascund, mă număr printre aceştia, chiar dacă nu refuz de plano nici perieghezele asianice, forfota cuvintelor care se caută şi se atrag misterios, pe alte criterii decât cele ale înţelesului lor principal şi principial…

Ceea ce face Liviu Ornea este însă de căutat în substanţa spunerii, lucrurile aduse în discuţie şi situările autorului în raport cu acestea fiind demne de semnalat şi salutat. Întâi, într-o primă secţiune a volumului, el are aerul că ar vorbi despre tristul destin al matematicianului pasionat de cercetare, personaj care se dovedeşte însă o emblemă valabilă pentru întreaga tagmă a cărturarilor neresemnaţi şi neadulaţi de avanscena culturii şi a societăţii unui timp dat. Şi fără bani, şi fără surse de informare de prima mână, având şi neşansa de a nu putea detalia oral substanţa căutărilor sale – prea idiomatică şi prea specializată pentru a face obiectul unui spectacol (mă rog, aici îl cred pe cuvânt, măcar că am asistat, în decursul anilor, la câteva demonstraţii cu har ale lui Solomon Marcus care contrazic această opinie) –, matematicianul se regăseşte şi printre categoriile dispreţuite de producătorii de valori palpabile ori descifrabile, materiale sau intelectuale. Pornind de la faţetele acestei experienţe trăite, Liviu Ornea dezbate, până la urmă, într-o notă asumat personală, fără pretenţii de enunţare a unor generalităţi, destinul educaţiei înalte, al investigaţiei ştiinţifice, al culturii, al insului care păşeşte pe poteca îngustă a unei curiozităţi şi pasiuni ce nu debuşează în făcut bani şi vogă lejeră.

Mai departe, evantaiul se deschide tot mai ofertant. Somat de context – prin vocea manipulată în şcoală a propriului copil –, Liviu Ornea află că e un om rău pentru că nu se declară creştin. În altă parte, se miră cu mare naivitate (deci bună-credinţă) de ce în revista academicianului Buzura, romancier antitotalitar şi om de casă al regimului Iliescu – adică aparţinând stângii baroniale –, ţiganii sunt înjuraţi mai ceva ca în expulzările virtuale către Egipt ale ministrului de externe Cioroianu. Se pronunţă pe un ton moderat şi decent, dar ferm, împotriva linşării activiştilor civici din mai tânăra generaţie, Emil Moise şi Remus Cernea. Compară stupefiat dezbaterea despre creaţionism de la Facultatea de Matematică din Bucureşti cu topica altei dezbateri, din Oxford (despre Troţki). Excelentă e şi trecerea în revistă a clişeelor străinilor care îl califică ori printre comunişti, ori la dreapta, deşi el însuşi se socoteşte mai degrabă un om situat pe centru, în căutarea dinamică a echilibrului. Secţiunea a treia a cărţii îl asociază celor mai bune pagini semnate de autorii juni ai rememorărilor din comunism, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir. Amintirile dinainte de 1989 îi sunt colorate nostalgic, ceea ce încă pare greu digerabil pentru o mulţime de radicalizaţi de serviciu. Alte calupuri de texte evocă adeziunile citadine ale autorului, voiajele în exteriorul ţării, deriva sistemului educaţional românesc şi chestiuni legate de identitatea complexă a autorului. Greu de citit lucruri spuse mai firesc şi poziţionări de mai mare bun-simţ în lumea agitată a acestor ani în care România îşi scoate la iveală, macerează, dunstuieşte şi rafinează modul specific de a fi, dând la iveală splendori şi purulenţe infinite. Când lucrurile se vor mai aşeza, vocea lui Liviu Ornea va conta, cred, ca una emblematică pentru experienţa noii noastre călăriri pe două lumi, două veacuri şi două milenii.

 

Ovidiu Pecican

Exemplul normalităţii

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)