Vietăţi de asfalt

  

Ana Mureşanu

  

Pentru I.

 

1.

cu bezmetice păsări

trecându-ne prin creştet,

cu noaptea în pat şi luna-n ferestre

îmi lingi mâzga de pe inimă

 

cum faci că tot ce atingi

se simte atât de bine şi cald? nu

răspunzi. doar buzele tale murmură ceva,

orice ar fi, are miros de valuri, de alge

în pat

 

încăperea e măcelărită

tant pis, spui tu

um so besser, gândesc eu

şi râdem.

 

2.

nu pot împiedeca ziua să crească, nici cuvintele tale

să-şi facă cuib în părul meu

 

lătrat de câini, paşi, ai nimănui, voci în noapte,

linişte tatuată.

vietăţi de asfalt.

 

3.

îndepărtându-se tot mai mult,

plutind ca o boare aurie,

năluca în voaluri albe îmi face semn,

devenind una cu copacii grădinii.

 

eu şed pe bancă, o privesc

şi aştept.

îmi trec palmele peste scoarţa copacilor.

tresare ca un genunchi de femeie.

 

zeitate fără nume murmurând, prin gura ta, în somn.

despre toate astea şi despre lumina lunii

păstrăm tăcerea.

  

4.

se întâmplă că plec, aş putea şi rămâne.

aşa sau aşa.

tu taci.

 

nu pot rămâne.

drumurile îmi poartă paşii printre oameni.

îmi îngăduie să trăiesc,

atât de puţina viaţă

printre mormanele de nimicuri.

 

speranţa îmi atârnă de buze, de braţe,

de nescrisele cuvinte

de peste tot.

 

5.

ce vreau să posed, dacă nu

acest timp

cu obrazul ascuns încă în mâine? 

pe neaşteptate

faţa mea am văzut-o azi-noapte în oglindă

scăldată în sânge.

   

6.

umbra inimii mele a rămas în pragul casei tale

şi nu mai poate pleca.

 

câinii nu latră, nu sfârtecă, dau ocol, amuşină doar

tăvălind cu botul în iarba înaltă

vietatea străvezie, ciudată.

 

nu palpită, nu sângerează. din ea

se ridică doar un geamăt mic, abia auzit

aidoma celui din nopţile în care

umbra inimii mele

te înghiţea cu totul de viu.

 

7.

în patul de aer tu bolboroseşti noaptea întreagă

cuvinte, joc învăţat, litanie, de mii de ori rostită.

eu scormonesc cu unghiile continentul care eşti.

îi memorez relieful

în vârfurile degetelor, ca orbii.

prin aerul plin de mirosul cărţilor vechi

trece îngerul casei bătrâne.

foşnetul genunchilor săi

mă ţine trează până la ţipătul primelor păsări

ce spintecă răcoarea dimineţii.

 

alunec din patul de aer

pe podele de aer

încui poarta în urmă-mi.

 

tu, singur cu tine,

în singurătatea ta populată

de îngerul tău. îngerul casei bătrâne.

eu în styxul zilei

ronţăi sârguincioasă asfaltul oraşului

până în amurg.

 

8.

atâtea întâmplări pe care nu le-am trăit împreună.

fără de număr fiinţele pe lângă care am trecut, fiecare în parte.

câtă viaţă, câtă moarte doar în câteva zile şi nopţi.

câtă viaţă, câtă moarte doar într-o cupă cu ceai.

 

9.

să nu duc până la capăt gândul.

cel puţin atât

am învăţat în timp:

puţinele lucruri pe care le mai posed

să nu le gândesc până la capăt.

de cealaltă parte a străzii

dincolo, pe asfalt,

vietăţi de asfalt,

provizorat istoric

 

aici, noapte. portretele îmbătrânesc în rame.

podelele trosnesc subt greutatea umbrelor.

poetul îşi stinge ultima ţigară.

 

ceea ce s-a putut spune a fost spus

şi gândit până la capăt.

  

Ana Mureşanu

Vietăţi pe asfalt

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)