400 de autori, 1000 de cărţi, 1000 de pagini

  

Ştefan Borbély

  

Impresionant de-a dreptul!: 400 de autori, 1000 de cărţi parcurse, într-un masiv şi foarte frumos volum de exact 1000 de pagini: aşa arată fişa tehnică a Literaturii române contemporane, de Irina Petraş, editată foarte generos de către Ideea Europeană a Aurei Christi (în 2008). Pe copertă: vechea maşină de scris, presupun că a autoarei, dacă ţinem cont de faptul că scrisul înseamnă, pentru ea, în mod mărturisit, o extindere înspre spaţiul public a unei fericiri de interior, familiale. Cronicile şi fişele de lectură din volum evocă în repetate rânduri fotoliul de lectură de acasă, în care Irina Petraş se cuibăreşte fericită, volumul sugerând, prin siguranţa masivă cu care a ieşit în lume, echilibru, foarte mult bun-simţ, absenţa desăvârşită a orgoliului şi spirit critic participativ, empatic, de construcţie.

Cartea e un regal: autoarea nu redactează „liste“, nu rosteşte sentinţe foiletonistice aruncate peste cinci veacuri de literatură, nu are pretenţia cuvântului ultim, care se grăbeşte să devină „canonic“, ci strânge, într-un volum reprezentativ pentru normalitatea vieţii sale, aproape toate cronicile şi recenziile pe care le-a publicat din 1970 încoace, cu excepţia – interesantă ironia tăcută a arhivelor... – a primului text pe care l-a scris, cel despre Ion Vlad, pierdut undeva în negura prăfoasă a arhivelor. În mod mărturisit, volumul reprezintă o panoramă subiectivă, personală, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că sunt mulţi autori reprezentativi care lipsesc din el. Ei sunt, de altfel, rostuiţi în ordine alfabetică, de la nume consacrate la unele chiar foarte noi, mai puţin intrate în circuitul public. Viaţa literară a Clujului, în care autoarea locuieşte, se întrevede preponderent în polemicile – „cârtelile“ – subtile, de fundal, cu care este împănată cartea, dar Irina Petraş e o voce naţională, care se ştie respectată, cărţile ei se citesc cu folos şi cu plăcere, fie că e vorba de culegeri de texte sau lexicoane, sau de mostre de analiză specializată, focalizată, cum sunt cele despre „feminitatea limbii române“, combinată cu foarte subtile analize de gen, sau cele despre „ştiinţa morţii“. Ambele planuri subiacente de referinţă apar cu vârf şi îndesat în Literatură română contemporană, care se poate citi, printre alte perspective de abordare, şi din direcţia confirmării obsesive a unor preocupări coagulante de profunzime. Textele curg bine, ideile de asemenea, bunul-simţ al autoarei de a nu fi captiva propriului său orgoliu făcând ca ele să fie aruncate în lume sub specia unei libertăţi interioare stenice, pe care cu greu o mai găseşti în critica noastră literară, însă, ori de câte ori substanţa vreunei cărţi citite trimite înspre imaginar de gen sau înspre moarte, intensitatea stilului se încarcă imediat cu tensiuni incandescente, potenţatoare de sens, ceea ce-l face pe cititor să poată parcurge textul pe mai multe paliere, plăcerea lecturii şi cea a scrisului de la suprafaţă fiind dublate de planuri profunde, de continuitate, la nivelul cărora gravitatea e la ordinea zilei, dezvăluind, în mod inevitabil, şi încărcătura existenţială reală a culturii pe care o practică Irina Petraş.

Să fie Literatură română contemporană o autobiografie indirectă? Câţi critici scorţoşi, aflaţi la vârsta matură a sintezei, şi-ar permite o asemenea licenţă? Cei pentru care scrisul reprezintă un stil existenţial, cu siguranţă: autoarea surprinde, în acest sens, coregrafia subtilă a mâinii aristocratice a lui Alexandru Paleologu, vestimentaţia impecabilă a lui Mircea Zaciu, sau pasiunea de a uita de ceilalţi a lui Adrian Marino. Peste tot, omul se suprapune paginilor pe care le scrie, exprimându-le artistic, transformându-le într-un spectacol ingenuu, pe care numai minţile înguste îl pot suspecta de inautenticitate. Există vreun mai bun spectacol al propriului scris decât Dan C. Mihăilescu? Ori de câte ori întâlneşte un asemenea histrionism de bună calitate, Irina Petraş tresare uimită, admiră cu voioşie, reacţionează înfiorat, ca atunci când fiica ei soseşte de la şcoală pentru a-i spune că este cea mai atipică mamă din clasa ei.

În consecinţă, cea mai potrivită cale de a-i aprecia volumul este să citezi din el pe îndelete, lăsându-te în voia vioiciunii cu care-i sunt înlănţuite ideile. În ultimă instanţă, Literatură română contemporană este o carte despre dreptul de a fi liber: de a nu fi cum sunt ceilalţi, de a nu prelua idolii „tribului“ profesionist căruia îi aparţii, de a rămâne expresia propriei tale libertăţi, ştiind totodată să îţi transformi insurgenţa în stil şi adevăr. Să dăm, astfel, citate: e o plăcere să le identifici, să creionezi cu ele un portret cât se poate de real şi de firesc, care mai are darul – în afară de acela de a te încânta – şi de a te lecui de propriile tale morozităţi, funcţionând catharctic.

Iată unul despre Cornel Regman, cel târziu, ajuns în pragul morţii: „criticul nu judecă în primul rând, ci înţelege. Îmblânzit, caută împăcarea, visează acordul, identifică motive pentru laudă. Îi pasă de celălalt, gata să îndulcească o frază prea tranşantă...“. Un altul, dintr-un text tandru-edulcorat despre acadeaua fatală pe care o reprezintă Alex. Ştefănescu:

nu mai cred de o bună bucată de vreme că un istoric/critic literar [...] e răspunzător de sănătatea literaturii contemporane lui. Criticul e un scriitor, cu toate îndatoririle, dar şi cu toate drepturile ce decurg de aici. Citeşte ce vrea, când vrea, e subiectiv şi expresiv cât încape, are dreptul la licenţe poetice. Cartea celuilalt e o realitate, un real ce poate fi interpretat şi fantasmat ca orice alt real. Un critic/istoric literar are dreptul să fie plin de mofturi şi de figuri. Are dreptul la capricii, incuri şi răsfăţuri.

 

Transcriu, dar nu sunt de acord decât parţial, cu scrâşneli, deşi mă tem de greutatea fizică – singura existentă – a Istoriei deja invocate: mă gândesc, ce ar fi spus despre aceste permisivităţi Ioana şi Liviu Petrescu, care ne învăţau în facultate că actul intelectual reprezintă, înainte de toate, un proces de impersonalizare. Unii ajung la ea, alţii nu: asta e diferenţa...

Însă nu mă pot împiedica să nu savurez alte frumuseţi din cartea Irinei Petraş: elevaţia cu care ea scrie despre „privilegiul disperării“ la Cioran, definiţia ardelenităţii („o capacitate anume de a convieţui cu diferenţa“), simpatia admirativă cu care scrie despre Marta Petreu (cu care nu seamănă ca structură psihică), inserţiile eseistice despre „prevalenţa nopţii“ din opera lui Eugen Barbu, conservatorismul vesel al foarte multor pagini despre estetocentrismul valorizant al criticii, jocul şăgalnic, sprinţar, al ochilor (se poate scrie un eseu zâmbitor despre ritualul ochilor din textele Irinei Petraş: peste anumite cărţi îşi aruncă ochii, alte cărţi îi cad sub ochi, unele cărţi le citeşte „cu ochii-n patru“ etc.), enumerarea „întâlnirilor“ prilejuite de Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu sau capacitatea de a deveni „glas din umbră“ la Revelaţiile Gabrielei Melinescu:

 

Învăluind mai pe-ndelete dezvăluirile Gabrielei Melinescu, sunt tentată să joc rolul glasului din întuneric, să intru în dialog. Să-mi amintesc, aici, că în arabă, „rănitul“ şi „interlocutorul“ au acelaşi nume. Cucerită de revelaţiile poetei şi vag cârtitoare, răspund din „off“ – sau, mai pe româneşte, „ţiganiadesc“, complementar şi afin...

 

Să nu rămânem însă cu impresia greşită că autoarea selectează doar volume pe care le poate „umbri“ prin complementaritate psihică sau spirituală: profesionistă fiind, excelează în toate categoriile, chiar şi la cărţi dificile, cu care nu are „comerţ“, cum este Textul-aisberg al profesoarei Carmen Vlad. Altruistă, îi plac vocile tinere, deşi nu agreează suprasexualizarea ostentativă a literaturii de ultimă oră. Receptivă, asistă participativ la schimbările succesive de stiluri culturale din perioada 1970-2008, are un dinţişor de aur împotriva „criticii universitare“ (nu a tipului în sine, ci împotriva prezumţiei de a-l separa de restul criticii), dar rămâne la fel de bună şi în cazul unor autori sau cărţi cu care nu are, în mod vădit, afinităţi. După ce am parcurs integral volumul, m-am întors prin eşantionare la nume şi volume pe care un altul le-ar fi evitat, invocând puterea suverană a selecţiei: peste tot, însă (la Romanul politic al lui Marian Odangiu, de pildă), observaţiile sunt remarcabile, precise, tranşante. Irina Petraş e un bun excerciţiu de profesionalism, exportabil la nivelul mai multor generaţii: nu s-a închis în stereotipuri, are un conservatorism liberal comprehensiv şi stenic, sugerează la tot pasul că nu e nimic mai înălţător la critica de întâmpinare decât dorinţa de a învăţa din cărţile pe care le citeşti, de a te înnoi odată cu ele.

Şi atunci – m-am întrebat decomplexat, în final –, cu ce aş începe, dacă aş dori să conving pe cineva că merită să sacrifice vreo două săptămâni din viaţă pentru a o citi pe îndelete pe Irina Petraş? Am găsit, deşi o să vă surprindă: cu recenzia de la p. 629-631 la volumul Cu florile, în lumea cuvântului, a Leliei Nicolescu (2004). Iată cum începe:

 

În urmă cu mulţi ani, am citit undeva că românii s-ar număra printre cei care cunosc cele mai puţine nume de flori. M-am burzuluit: afirmaţii pripite din partea unor inşi care habar nu au cine suntem, cum trăim şi ce ştim despre preajma noastră.

 

Vă las plăcerea de a continua singuri textul: vă garantez că merită... Ca şi cartea în integralitatea ei, de altfel.

 

Ştefan Borbély

400 de autori, 1000 de cărţi, 1000 de pagini

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)