Drumurile răsăritene ale Cruciadei Târzii

  

Alexandru Simon

 

În toamna lui 1463, Matia a cucerit Jajce din mâinile otomanilor. Se părea că, finalmente, se va ridica la nivelul aşteptărilor impuse de precedentele înfrângeri creştine în faţa Turcului şi de faptele tatălui său. Zece ani mai târziu, speranţa se diminuase mult. Un deceniu mai târziu, ea se stinsese aproape complet. Între timp, indiferent de motivele sale reale, Matia nu pierduse ocazia de a acţiona sau măcar de a încerca să acţioneze contra Imperiului Otoman. O serie de limitări impuse şi autoimpuse îngreunau iniţiativele pe termen lung. Niciodată înaintea sa, vreun rege ori vreo figură politică nu avusese sub autoritatea sa o întindere de front creştin atât de mare. În urma expansiunii otomane (1454-1463), cel puţin 75% din linia de front terestru a „creştinătăţii libere“ cu Poarta era pe numele său. Niciodată un rege mai contestat şi lipsit de legitimitate dinastică nu ocupase un tron mai important în aceste ecuaţii politice. Costurile politicii sale creşteau, iar mijloacele se reduceau. În acest context, un loc aparte îl au anii 1473-1476, respectiv 1483-1485. Primii marchează reîntoarcerea regelui pe marea scenă antiotomană, într-o atmosferă de mari speranţe. Celălalt interval corespunde ieşirii sale prea puţin onorabile de pe această scenă, în pofida planurilor construite în jurul său în perspectiva congresului cruciat de la Roma din primăvara lui 1490.

În februarie 1474, Oradea a fost arsă de otomani. Ungaria era un butoi cu pulbere, care-i cerea lui Matia să lupte cu Turcul, şi nu pentru Boemia. Poziţia sa era însă mai complicată. În 1471, aproape că-şi pierduse tronul în urma conspiraţiei cancelarului şi prelatului Ioan Vitéz. În 1467, campania antiotomană, pregătită la Buda şi Viena, se transformase în rebeliune transilvană, care a contribuit decisiv apoi la încheierea armistiţiului cu Poarta. La 1474, el forţase deja prea mult nota, atât în raport cu elita ungară, cât şi cu Mehmed II, prin promisiuni nerespectate şi atacuri indirecte (1471-1473). Obligat de situaţia internă, mai ales, şi stimulat de banii Veneţiei (şi apoi ai Romei), Matia a reintrat în conflict, prima dată, tot indirect, sprijinindu-l pe Ştefan III al Moldovei. Reuşitele de la Vaslui şi Sabaţ (1475-1476) au dat speranţe. Vechile probleme jagiellone şi habsburgice ale regelui, care de abia îşi găsise, cu ajutorul Romei, o nouă soţie, fiica controversatului rege al Neapolelui, au ieşit şi ele la suprafaţă, Acuzat de incompetenţă cruciată şi subfinanţat cruciat (banii primiţi îi ajungeau însă pentru o parte din cheltuielile curţii), a început să se retragă. Promisese şi încercase mai mult decât îi permiteau mijloacele (ceea ce nu uitase să reamintească adesea Romei şi Veneţiei), iar capcana moldavă pregătită pentru Turc eşuase (1476). În est, elitele nobiliare şi urbane transilvane, mai ales în sud, se înţelegeau mai adesea decât se luptau cu otomanii. De la 1467, „parlamentul“ transilvan nu mai fusese convocat de rege şi nici nu avea să fie până după moartea acestuia.

La 1484, devenise evident că Matia nu mai putea continua să lupte, indiferent de intensitatea conflictului, cu Frederic III de Habsburg şi cu Baiazid II. Încercase pe cât putuse să evite această situaţie. Dar, după ce alesese să exploateze succesul de la Câmpul Pâinii (1479) pentru a-şi ameninţa adversarii cu legătura sa de sânge valah cu Mehmed II, legătură pe baza căreia reluase raporturile cu sultanul (pentru a-l ataca la puţin timp după), era practic imposibil. În sud, Baiazid II, proaspăt ieşit din războiul civil otoman, avea nevoie de un succes pentru a scăpa de imaginea sa de nevolnic paşnic în rândul ienicerilor. L-a atacat pe Ştefan III cel Mare, care-l provocase anterior, crezând că poate profita de pe urma crizei Porţii. Campania lui Baiazid a fost un triumf. Matia crezuse şi el că poate profita de pe urma situaţiei lui Baiazid, folosindu-se şi de vasalul şi aliatul său din est. Baiazid însă a fost mai abil decât el. Depăşit de situaţie, Matia emis o serie de ordine pentru ca trupele din estul regatului să meargă în ajutorul lui Ştefan. Practic nimeni nu l-a ascultat. A trebuit să-şi aducă oastea din vest, cu care a ajuns la Oradea, după victoria lui Baiazid. Cei care au ajuns în Moldova în sprijinul domnului au fost supuşii croaţi ai regelui. Nu era o noutate. În 1476, capcana moldavă pentru sultan eşuase pentru că Ştefan fusese părăsit de o treime din oastea sa şi pentru că Matia trebuise să trimită trupe din inima regatului în Moldova, nu din Transilvania. Altfel însă decât la 1476, pentru că atunci creştinătatea nu suferise vreo pierdere majoră şi nimeni nu se încurcase atât de tare în negocieri cu Poarta. La 1484 a izbucnit un scandal imens, în care toată lumea căuta vinovaţi pentru dezastru. Cei mai mulţi îl învinovăţeau pe regele ungar care se pregătea să intre în Viena.

 

Alexandru Simon

Drumurile răsăritene ale Cruciadei Târzii

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)