Constantin Arvanitis

 

Jurnal (IV)

1893-1899

   

Brăila, 18 februarie 1898

 

O Doamne! Dă-mi putere şi curaj să îndur chinurile pe care mi le-am provocat.

În sfârşit, pentru că a fost imposibil să se găsească loc pentru mine, m-am decis şi l-am rugat pe unchiul Alexandros să aibă grijă să-mi găsească un loc de muncă, de orice fel, să pot să trec în primăvară şi de îndată ce voi putea să mă întorc în Pirgos. A avut grijă unchiul Alexandros şi mi-a găsit un loc într-o băcănie care vindea şi băuturi alcoolice, a lui Zafiraki Tranouli, unde am şi venit şi lucrez pentru 20 de franci pe lună.

Magazinul este mare şi suntem patru angajaţi, iar seara dorm acasă la stăpân. Ce diferenţă între munca noastră şi cea de aici! Sunt nevoit să am grijă singur de peşti şi ulei şi să am de-a face cu oameni cu care nu eram deloc obişnuit.

Am aruncat, se înţelege, gulerele şi cravatele şi m-am transformat într-un adevărat băcan. De multe ori când rămân singur plâng ca un copil mic văzând situaţia aceasta şi implor pe Dumnezeu să aducă mai repede primăvara, care mă va scăpa de această mizerabilă situaţie şi mă va readuce la mult iubitul meu Pirgos. Se împlinesc patru zile de când am luat acest loc de muncă şi unchiul meu a garantat pentru mine ca om de încredere.

Sunt deci de patru zile, din seară până în seară, înecat până peste cap. Sufletul îmi este amărât, nu avem încălzire la magazin, mâinile şi picioarele mi-au amorţit de frig. Sufăr îngrozitor. Dimineaţa mă scol la 4 şi seara închidem la 11. Muncă de câine şi abia de pot dormi 4-5 ore pe zi.

Pe de altă parte, stăpânul meu este foarte nepoliticos. Niciodată nu recunoaşte eforturile şi strădaniile mele. Oricum ar fi, îmi voi face inimă de fier şi voi trece peste iarnă, să pot să adun ceva bani.

  

Pirgos, 15 aprilie 1898

 

Slavă lui Dumnezeu! Am reuşit, în sfârşit, să plec din România, unde atâtea şi atâtea am îndurat. Ce am mai îndurat, Doamne, până să reuşesc să adun ceva bani!

La magazinul lui Zafiraki Tranouli, la Brăila, am rămas până la 20 martie, răstimp de trei luni în care am suferit îngrozitor. Mâinile mele, în ultima vreme, de la atât frig şi de la apele îngheţate în care eram nevoit în fiecare minut să le scufund, începuseră a se crăpa şi a se deschide răni adânci. Stăpânul meu, pe de altă parte, om nerecunoscător, zilnic nu-mi recunoştea eforturile depuse şi de multe ori ajungeam să plâng ca un copil mic. Când îmi amintesc şi acum de suferinţele îndurate, mă şi mir cum de le-am suportat.

În sfârşit a venit şi mult aşteptatul martie, când apele îngheţate ale Dunării s-au dezgheţat şi am luat primul vapor austriac ajuns în portul Brăila. S-au împlinit trei luni de când visam la momentul plecării mele. Trei luni de când păstram dorinţa neîmpărtăşită de a-i vorbi liber şi fără oprelişti lui Z. Tranouli. I-am spus fără frică că eu nu voi mai lucra.

Încercă din nou, în stilul lui propriu, brutal, să strige, crezând că, la fel ca şi până acum, îmi va fi frică de el şi voi da înapoi în faţa strigătelor lui, eu, cel dintotdeauna plecat şi umil „Costi“, după cum el însuşi mă numea. Însă nu mai eram Costi cel de atunci, robul, sclavul. Am ridicat capul şi i-am spus că strigătele lui nu-şi au rostul şi că trebuie să recunoască că numai nevoia mă îndemnase în tot acest răstimp să suport toate mofturile şi strigătele sale. În sfârşit l-am lăsat să înţeleagă că am şi eu doza mea de egoism şi că oricât ar ţipa este imposibil să mă sperie şi să mă convingă să rămân alături de el. Nu putea să nu mă plătească şi mi-a numărat 60 de franci, pentru trei luni, din care 25 de franci am dat pentru un costum de haine şi o pălărie şi la 26 martie am urcat la bordul unui vas italienesc şi în şapte zile am ajuns la Pirgos.

Vechiul meu loc de muncă, locul unde altădată atât mă rugaseră să rămân, nu l-am mai găsit. Era ocupat de un alt băiat. Când am mers la magazin, Aristidis m-a primit mai cu răceală, iar eu văzând că nu mai e loc pentru mine, am încercat totuşi să-i propun să mă angajeze. Şi atunci, aşezându-mă, le-am povestit toate câte am suferit de-a lungul nefericitei mele călătorii, de la plecarea până la sosirea mea.Văzând cum respectul şi aprecierea lor iau locul răcelii, am simţit schimbarea în atitudine a doamnei Anastasia şi a lui Aristidis şi am plâns pentru a suta oară.

Am prins curaj şi imediat am început să cer un loc de muncă, pe care în cele din urmă l-am găsit la magazinul lui Avraam Goldenberg, unde am început să lucrez de la 10 ale lunii pentru 40 de franci pe lună, cu toate cheltuielile mele.

Am închiriat o cameră la doamna Frosini Constantinidu, împreună cu un alt prieten, şi plătim 5 franci pe lună. Mănânc la hotel şi cheltuiesc pentru mâncare 80-90 de bani pe zi. Salariul se pare că îmi va ajunge cu greu, însă sper mai târziu să mai crească.

La magazin suntem doi angajaţi, eu şi încă cineva mai mare ca mine, Ilias Fridman. Se pare că voi petrece bine, pentru că şi dl Avraam, şi Ilias sunt oameni buni. Mi-am regăsit prietenii, pe Mihali Paleologu, pe Antonie Dimitriu, împreună cu care vom petrece bine. Sunt liber în sfârşit. Seara cînd închidem magazinul, nimeni nu mă întreabă unde mă duc şi unde o să dorm. Mă simt liber şi această viaţă, liberă şi independentă, mă mulţumeşte şi îmi place.

Doar salariul este mic, însă, cred, în scurt timp se va mări.

  

27 iunie 1898

 

Ieri m-am mutat într-o cameră la Apostolakis Theoharidis, colocatar fiind Nikolakis A. Ioannidis, prietenul meu din copilărie, care lucrează la magazinul lui Haim Papu. În aceeaşi casă locuieşte Antonios Dimitriu, lucrător la magazinul lui Vasilacu şi Constantinu Dracopulu, angajat la magazinul lui Anestis Logofătul. Vom petrece bine toţi laolaltă, de vreme ce toţi provenim din aceleaşi loc. Sunt foarte mulţumit de locul meu. Responsabilul mă simpatizează şi eu, se înţelege, am grijă să-mi fac întotdeauna treaba aşa cum trebuie. Seara închidem devreme şi imediat mă văd cu prietenii mei şi mergem să mâncăm, apoi ieşim în împrejurimi, unde câteodată avem şi câte o întâlnire, se înţelege, fiecare separat. Uneori ieşim şi la o cafenea, stăm până vine timpul să mergem fiecare la camera sa. Duminica şi în zilele de sărbătoare, când magazinele sunt închise, petrecem bine şi cât se poate de des duminică seara mergem la teatru. În genere sunt mulţumit de viaţa mea, însă doar salariul este mic. Doar cu mare grijă îmi ajunge să trăiesc. Desigur, de multe ori mă ridic de la masă fără a mă sătura, numai şi numai să nu cheltui mai mult decât mi-am programat, pentru că altfel o voi duce foarte greu. Ah, de-aş avea măcar 60 de franci pe lună, aş trăi ca un paşă!

Domnul Goldenberg va pleca la Viena şi când se va întoarce după 1-2 luni îl voi ruga să-mi mărească salariul. În sfârşit, dacă mi-ar da măcar 10 franci mai mult pe lună, chiar şi atunci îmi vor ajunge.

  

17 octombrie 1898

 

Domnul Avraam din păcate nu-mi va mări salariul până când, spune, nu voi împlini un an de când am fost angajat la magazin. Îmi pare rău, însă va trebui să aştept şi să cheltuiesc cu mai mare băgare de seamă. Ce să fac? Unde altundeva să cer mai mult? De altfel, am mai făcut o încercare şi am văzut. Deci, curaj şi răbdare!

Deoarece casa în care locuiam nu era potrivită pentru iarnă, am plecat toţi patru. Am închiriat toţi o cameră mare pe strada Olun kaldirim şi plătim 15 franci toţi patru, astfel că avem şi cameră mai bună şi plătim mai ieftin.

Eu împeună cu Nikolakis mâncăm la Ceauşi, unde se găteşte pentru 5-6 persoane, stăm toţi la o masă şi mâncăm tot ce ni se găteşte. Astfel că mă satur întotdeauna şi plătim 22 de franci pe lună pentru micul dejun, prânz şi cină. Cu aceste socoteli, cheltuielile mele se îmbunătăţesc şi uneori mai pică şi bacşiş de la clienţii magazinului şi astfel mă descurc bine cu economiile.

Uneori mai facem şi un mic chef, să „uităm de necazuri“, prilej cu care mai cheltuiesc câte un franc, doi, pe care apoi trebuie să-i economisesc ca să-i acopăr. Sunt două luni de când am început să fumez şi asta, altă belea, trebuie să-mi iau în fiecare duminică un pachet de ţigări. Altă cheltuială şi asta!

  

1 ianuarie 1899

 

Este 1 după-amiază şi acum mă trezesc. Am o slujbă, dar ar trebui să treacă două luni ca să scap de oboseala acumulată. Ieri seară, m-a invitat la masă unchiul Zafiraki şi am luat împreună masa de Anul Nou. Am stat până la 12 noaptea şi mai apoi am plecat să mă culc. Mergând însă spre casă am trecut şi pe la cafeneaua unde obişnuiesc prietenii mei să iasă şi acolo i-am găsit jucând cărţi. Îmi veni dorinţa de a-mi încerca şi eu norocul. M-am aşezat la „31“ şi am început să joc, având intenţia de a nu juca mai mult de doi franci. Am câştigat la început 2-3 franci, însă mai apoi au început a-mi veni cărţile pe dos şi încet, încet, am pierdut toţi cei 15 franci pe care-i aveam în buzunar. Trist şi cu ochii roşii din cauza lipsei de somn, spre 5 dimineaţa m-am ridicat şi am plecat.

Stau acum de Anul Nou şi mă gândesc cât de lefter am rămas. De la cine aş putea împrumuta şi când îi voi putea da înapoi? Ah, de mi-aş fi rupt piciorul şi nu aş fi putut intra în cafenea! Acum trebuie să fac economii vreme de cel puţin două luni pentru a putea ajunge la situaţia de acum.

Toţi colocatarii mei sunt ieşiţi afară şi se distrează, în vreme ce eu în această zi stau în casă fără niciun ban în buzunar.

Voi ieşi afară să iau puţin aer şi voi împrumuta de la cineva 1-2 franci. Din fericire, am credit la Ceauşi.

  

23 aprilie 1899

 

În sfârŞit, s-a împlinit un an de când sunt la magazinul lui Avraam şi salariul meu a crescut doar cu cinci franci. Ce să fac eu cu 45 de franci pe lună? Suficient am îndurat un an cu 40 de franci pe lună. Însă acum este acelaşi lucru. 5 franci pe lună nu înseamnă mărire de leafă. Sunt deci condamnat să sufăr şi anul acesta ceea ce am suferit şi anul trecut. Adică să fiu când flămând, când sătul, când flămând. Ah, de mi-ar fi dat cel puţin 50 de franci, ar fi fost îndeajuns. Dar nu este normală starea de acum. Eu trebuie să am în vedere să adun ceva bani care să-mi ajungă să trăiesc. Nu vreau nimic altceva. Cer numai să fiu sătul, adică să nu fiu flămând. Pe cât este de justă, pe atât este de logică această dorinţă a mea. De aceea, chiar dacă îmi doresc iarăşi schimbarea de situaţie, sper să nu mai fac aceleaşi greşeli pe care le-am mai făcut.

Alte locuri de muncă nu mai există aici în Pirgos. Ce să fac? Să rămân încă un an întreg pentru ca domnul Avraam să-mi crească salariul îmi este imposibil. Însă trebuie să se îmbunătăţească situaţia de la locul meu de muncă.

  

24 iunie 1899

 

Mai apoi după ce m-am gândit mai bine, am hotărât ce să fac să-mi îmbunătăţesc situaţia financiară.

Pentru că este imposibil să pot găsi un loc mai bun de muncă aici, la Pirgos, am hotărât să fac o muncă de care mulţi vor râde, însă eu sper că voi munci şi voi scoate mai mulţi bani, ba chiar voi reuşi să şi economisesc.

Voi încerca să-l imit pe acel armean care nu este mai mare decât mine şi colindă drumurile cu un măgăruş, încărcat cu două desăgi, şi vinde mărunţişuri. Sunt convins că obţine mai mulţi bani decât câştig eu din salariul meu. Îmi trece prin cap să scot banii de la Theodosie Stamatiadu, pe care îi depusesem în numele meu, şi în felul acesta să nu apelez la nimeni. Îmi fac bine toate socotelile şi, oricât aş calcula lucrurile, nu am cum să ies în pierdere. Dacă pe zi scot 10 franci, eu voi avea cel puţin 3 franci câştig, însă sunt sigur că voi vinde de mai mult, deoarece văd cum merg treburile cu armeanul. Astfel cheltuielile mele vor fi mai mici. Acum nu voi spune nimic prietenilor mei, pentru că se vor găsi mulţi care să îşi bată joc de mine, însă eu nu dau niciun ban pe ceea ce spun ei şi-mi văd de treabă. Acum trebuie să mă gândesc de două ori până iau o decizie, ca nu cumva să regret, aşa cum am mai păţit-o.

  

Mesimvria, 2 august 1899

 

Iată-mă din nou în Mesimvria. Nu am mai venit de doi ani şi jumătate de la moartea tatălui meu. Cât îmi place acum Mesimvria! Stiulis a renovat casa noastră, însă totul a rămas la fel. Îmi amintesc cum mă jucam cu Panaioti şi găsesc în cel puţin 100 de locuri scris numele meu. La uşi, pe ziduri, peste tot. Anii trecuţi ai copilăriei. Cât de frumos am mai petrecut atunci!

De la magazinul lui Avraam am demisionat şi am venit în Mesimvria să iau banii de la Theodosie şi să încep munca la care m-am gândit. Foarte greu însă voi putea să-i obţin, pentru că după câte se vede domnului în cauză nu-i este foarte uşor, mai ales că suntem şi rude. Este soţul verişoarei mele primare. Eu îi cer bani şi el îmi spune diferite lucruri de fiecare dată. Mă sfătuieşte că nu este demn de mine să fac o astfel de muncă. Că sunt încă mic să pot face singur negoţ şi că este mai bine să-mi caut un alt loc de muncă. Este adevărat că şi Stiulis are aceeaşi părere, dar ce să fac? Unde să mai găsesc un loc de muncă, de vreme ce nici în Pirgos nu am găsit? Theodosie a aflat că şi Stiulis se gândeşte la planul meu, iar acum cu atât mai mult mă sfătuieşte să renunţ. Sunt însă sigur că sfaturile lui nu urmăresc altceva decât să-l las în pace şi să nu-i mai cer banii mei, pe care îi vine greu să-i numere.

Mă întreb ce să fac. În sfârşit, voi lua un prieten şi voi încerca să-l oblig să-mi dea banii. Este obligat să mi-i dea.

Voi mai rămâne în Mesimvria câteva zile. Aici cel puţin nu am cheltuieli. Mănânc, beau acasă, iar acum, că au început a se coace şi strugurii, e o plăcere. În tot acest răstimp nu-l voi lăsa în pace pe Theodosie până nu-mi va da banii. La început nu-mi voi lua animal. Voi vinde mărunţişuri pe o tablă care mă va costa cel mult 5 franci şi mai apoi voi vedea cum merge treaba şi în funcţie de asta voi acţiona. La început voi merge mai limitat.

Vorbesc deja cinci limbi: greceşte, bulgăreşte, turceşte, spaniola şi româneşte, pe care însă nu am mai vorbit-o de un an, în acelaşi timp vorbesc puţin şi franceză şi italiană, pe care le-am învăţat de la italienii care lucrau în port la Pirgos.

Cu limbile acestea pe care le ştiu, sunt sigur că voi face treabă şi voi avea succes, însă numai să pun mâna pe banii mei, pentru că fără bani nu pot să fac nimic .

În sfârşit, sunt hotărât să fac şi alte lucruri. Trebuie, prin orice mijloc, să-mi numere banii mei.

 

  Traducere de Claudiu Turcitu   

Constantin Arvanitis

Jurnal 1893-1899 (IV)

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)