Ovidiu Pecican

 

Metoda creativităţii simultane

   

Cu doi ani în urmă, primăvara, pe când treceam pe unul dintre bulevardele milaneze ce mă apropia, cu fiecare pas, de Galeriile Vittorio Emmanuele şi de Dom, am avut prilejul de a face un slalom lent printre panourile expoziţionale ce ocupau largul carosabilului, transformându-l, astfel, pe acesta, în zonă pietonală, cu bucuria de a descifra desenele şi inscripţiile ce le acopereau. Erau, la drept vorbind, invitaţia prescurtată la descoperirea unei expoziţii adăpostite de Palazzo Sforzesco, unde originalele erau grupate, parcă, sub titlul „Secretele codicelui da Vinci“. Întemeiată pe faptul incontestabil al scrierii geniului florentin cu mâna stângă, de-a-ndăratelea, posibil de descifrat abia în oglindă, pe relativul mister care acoperă părţi consistente din biografia marelui pictor şi savant, pe obiceiul – datând încă din vremuri medievale – de a căuta sensurile tainice ale lucrurilor şi cărţilor, ale imaginilor şi vieţilor, dar şi pe voga romanului Codul da Vinci al lui Dan Brown, obsesia pentru pretinsul ezoterism şi pentru tainele uluitoare ale lui Leonardo a generat o întreagă serie de ficţiuni, de la cele cinematografice (Hudson Hawk cu Bruce Willis) până la cele literare. De această tentaţie, destul de veche, nu a scăpat nici Paul Valéry, autorul bine-cunoscutei Introduceri la metoda Leonardo da Vinci, tradusă de Şerban Foarţă şi publicată în ediţii româneşti succesive. Este destul să citeşti prezentarea cărţii poetului francez datorată sectorului marketing al editurii pentru a înţelege că tocmai ceea ce am semnalat deja i se pregăteşte cititorului: „Atras deopotrivă de frumuseţea şi misterul «chipurilor pure şi fumegoase» ale picturilor, de vizionarismul cercetărilor şi al calculelor savantului italian, Valéry ne dezvăluie în aceste eseuri un altfel de Leonardo decât cel cu care
ne-au obişnuit istoria artei şi ştiinţei“ etc.

În aceste condiţii, este fatal ca orice autor care nu a petrecut ani în intimitatea moştenirii leonardeşti să cadă în capcana acestui tip de lectură, mereu nemulţumită de ceea ce găseşte – iar cuferele lui Leonardo numai sărăcăcioase nu sunt – şi dornică să inventeze noi „cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi“, vorba rapsodului popular; să descopere, adică, atlantide, continente Mu sau măcar americi sub ceea ce se oferă ca vizibilitate de primă instanţă. Este vorba, la urma urmei, despre ceea ce filosoful Giovanni Reale numea, în cazul lui Platon, „a treia navigare“, zona obscură, disimulată, secretă a învăţăturilor filosofului atenian.

Ce face însă Roxana Melnicu, autoarea lui Io, Lionardo: Legendele omului din Vinci (Timişoara: Editura Bastion, 2008, 274 p.)? Autoarea – pe care editorul timişorean nu are prezenţa de spirit de a o prezenta, oricât de succint, într-un colţ de pagină – încearcă, punând la bătaie un bun-simţ ce merită să fie semnalat, să ordoneze întrucâtva fantezia dezlănţuită a naraţiunilor care cresc în jurul renascentistului din Firenze. Ea observă că „Misterul în care a fost dintotdeauna (şi este şi astăzi) învăluită personalitatea lui Leonardo se datorează în mare măsură confuziei semănate de notele, atât de eclectice, pe care le-a lăsat“ (p. 12). Drept care, autoarea se străduie să treacă în revistă marile mistere legate de persoana artistului, încercând să deceleze, dincolo de trăsăturile disparate pe care ele le degajă, un portret uman în coerenţa lui interioară. Rând pe rând, cititorul poate astfel recapitula lacunele din biografia artistului-savant, poate tatona demersurile de anatomie, geologie, arhitectură, de expert în reglarea fluxurilor acvatice, pe cele de inventator al unor maşinării imposibile şi, fireşte, pe cele de pictor ale protagonistului. Mica sinteză a autoarei – despre care afli de pe site-ul Bastionului că este „psiholog prin formaţie, cercetător şi traducător prin preocupări, eseist prin exprimare“, având în palmares un masterat în psihopatologie şi psihanaliză (1998) la Université Paris 7, Denis Diderot şi că a scris şi o serie de articole pe teme psihanalitice (1999-2001), publicând în mai multe volume colective – se dovedeşte o mană cerească pentru cititorul curios, fără fasoane. Ea are meritul de a încerca o cuprindere pe deasupra, dar în ansamblul ei, a personalităţii maestrului renascentist investigat. Mai mult decât atât, cu un bun instinct, autoarea îşi pune marile întrebări referitoare la experienţa leonardescă, ce s-a impus în timp în aşa măsură oamenilor de cultură, încât a ajuns una dintre emblemele spiritului iscoditor al Europei, putând fi azi întâlnită în cele mai neaşteptate locuri (Leonardo se numeşte un tren care leagă Roma de aeroportul Fiumicino, Giovanni Papini edita o faimoasă revistă cu acelaşi nume, ue are un program pus sub aceeaşi titulatură etc.). Fiindcă toate aceste metode şi mijloace puse în lucru de tânărul şi apoi maturul creator sunt doar căile socotite potrivite pentru a răspunde excepţionalei curiozităţi personale a insului. Descoperi astfel, odată cu Roxana Melnicu, faptul că Lionardo da Vinci (aşa îi spune autoarea, din respect pentru acurateţea faţă de informaţia istorică, în contrazicere cu uzul) a fost şi a rămas, pe una dintre laturile fundamentale ale personalităţii lui plurale, un etern copil, atât prin spiritul iscoditor neobosit, cât şi prin lipsa de complexe vădită la nivelul procedurilor investigative. Neinvadată încă de tehnicism, pe care, într-o anume măsură, tocmai Lionardo l-a adus, epoca era propice pentru aşa ceva. Natura îşi vădea nu numai efectele, ci chiar dominaţia asupra vieţii omului, în fiecare clipă. Paradoxal, calea lionardescă este apropiată de cea a spiritualităţii chineze, unde zborul păsării, alunecarea peştelui prin apă sau saltul şi goana unor animale terestre au inspirat arte marţiale şi chiar concepţii referitoare la... educaţie şi dezvoltarea propriei personalităţi. Unde tipologiile cunoaşterii coincid, distanţele geografice se dovedesc irelevante.

Practic, se observă astăzi mai bine, Lionardo da Vinci exprimă tendinţele contradictorii şi complementare ale unei epoci în care timpul cunoaşterii se accelera, personalitatea umană scăpa din nişte chingi prea opresive, afirmându-se mai deplin, iar imaginaţia întâlnea, în fine, cu o forţă nemaiafirmată din Antichitatea clasică, realitatea, făcând joncţiunea cu şansele pe care viaţa de zi cu zi i le scotea în cale. Astăzi am numi elanurile şi rezolvările genialului florentin drept... diletante, căci ele nu exprimă o formaţie specializată prin studii ţintite în direcţia respectivă, ci mai degrabă eflorescenţa survenită în jerbe din împletirea setei de a găsi rezolvări practice cu o imaginaţie fără oprelişti şi cu o iubire sinceră şi profundă faţă de cunoaşterea permanentă, zi de zi. Cred că tocmai am definit o atitudine diletantă, fireşte, la polul superior pe care acesta îl poate ilustra. Un asemenea diletantism deschide însă drumuri, descoperind scurtăturile şi reinventându-se în fiecare moment, astfel încât fundăturile aparente să poată fi evitate. Nu e un lucru nou, dar micromonografia Roxanei Melnicu îl mai observă o dată: am avea nevoie de un Lionardo pentru fiecare generaţie.

 

Ovidiu Pecican

Metoda creativităţii simultane

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)