Rodica Frenţiu

 

Japonia de azi în lume

   

Revista japoneză Waraku, titlu pe care l-aş traduce în limba română prin „Bucurii/plăceri japoneze“ sau, potrivit explicaţiei de pe revistă, „să ne bucurăm (de)/să savurăm sufletul japonez“, este o revistă primită în anul 2008 din Tokio, ce conţine multe pagini dedicate caligrafiei japoneze, pasiunea mea tăinuită şi mărturisită direct, întreţinută de maeştrii caligrafi cu care am încercat să-i descifrez tainele şi de prietenii japonezi. La prima răsfoire a revistei, mă bucur nemăsurat de numeroasele pagini închinate caligrafiei. Urmează apoi un material dedicat bolului de ceai din tradiţionalul ceremonial al ceaiului, care, la scurt timp, îmi trezeşte o mare nedumerire: în cuprinsul articolului, apare, de necrezut, reclama la ultimul tip de Lexus, una din maşinile cele mai luxoase de pe piaţa automobilistică mondială, însoţită de următoarele texte: (frumuseţea rafinată dusă la extrem într-o întâlnire dincolo de timp) // (o frumuseţe japoneză ce trece dincolo de timp) // (o invitaţie la o experienţă pe culmi necunoscute). Neînţelegând imediat mesajul, întorc pagina şi apare imaginea tulburătoare, îmi spun în gând, a unui alt bol de ceai. Textul însoţitor sună: (o formă a plăcerii ce scutură toate cele cinci simţuri). Pagina următoare îmi risipeşte complet deruta: forma bolului de ceai era cea care îi inspirase pe designerii auto pentru ultima apariţie Lexus. Textul ce însoţeşte imaginea îmi adevereşte înţelegerea: (forma înspre o sublimare a timpului). Japonia de azi la ea acasă, îmi spun, continuând să răsfoiesc revista...

În aceleaşi zile, primeam şi volumul Darurile zeiţei Amaterasu (Iaşi: Institutul European, 2008), avându-i ca autori pe Roxana şi Cătălin Ghiţă. O altă Japonie venea înspre mine, provocându-mă la o altă cheie de interpretare. Când ceea ce se petrece chiar sub ochii noştri dă naştere celor mai fanteziste zvonuri, cum ar putea fi altfel, în cazul unui ţinut aflat peste nouă mări şi nouă ţări?, nota Ueda Akinari, un scriitor japonez din sec. al xviii-lea, şi-mi dau seama că Darurile zeiţei Amaterasu încearcă să păstreze buna măsură a lucrurilor, cumpăna dintre luciditate şi extaz. Cartea pomenită mi-a reamintit o Japonie familiară, dar şi străină, în acelaşi timp. 

Lăsând la o parte aventura misionarilor iezuiţi din secolul al xvii-lea şi interesul prezentat de filosofii secolului al xviii-lea, în istoria pasiunilor Occidentului pentru alte culturi şi civilizaţii se pot număra două „momente de fascinaţie“ arătate de lumea occidentală faţă de Japonia. Unul s-a manifestat la sfârşitul secolului al xix-lea în Europa, cu predilecţie în Franţa şi Anglia, lăsând urme identificabile în pictura impresionistă (Vincent van Gogh) şi în „imagismul“ poetic vestic (Pound, Yeats, Claudel, Eluard). Celălalt, întâmplat în Statele Unite, după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost mai puţin „estetic“, accentuând mai mult o latură „spirituală sau morală“, cu interes evident manifestat pentru budismul Zen, atitudine pe care Umberto Eco o motivează prin elogiul pe care Zenul îl aduce vieţii, detaliului, faptului minor. Atrăgând atenţia asupra jocului de energii ale lumii care nu trebuie întrerupt, filosofia Zen interesează „nu doar ca doctrină morală, ci şi pentru strategii stilistice“, remarcă Eco, cultul spontaneităţii promovat de aceasta fiind uşor de regăsit în teatrul happening. Niciunul dintre cele două momente însă nu a adoptat Japonia ca o şcoală de doctrine sau sisteme filosofice, ci, mai curând, ca o „sensibilitate“ ce recunoaşte aleatoriul ca principiu de creaţie, permiţându-i asimetriei să devină o coordonată estetică ce dă mărturie de conştiinţa fragilităţii şi a precarităţii existenţei suspendate între două abisuri: naşterea şi moartea.

E ceea ce încearcă şi volumul semnat de Roxana şi Cătălin Ghiţă şi, dacă ar fi să-i caut un centru, aş alege capitolul menţionat mai sus, dedicat ceremonialului ceaiului. Mi-a reamintit acest capitol de o mască noh de tânără fată, oval de porţelan cu buze roşii, cu ochi aparent goi, având un haiku, poemul japonez din 17 silabe, caligrafiat pe ea: Ţinea în mână o ceaşcă de ceai / Am ridicat ochii / Dispăruse. Aş aşeza această imagine drept emblemă a cărţii, ce poate fi, concomitent, văzută şi citită ca imaginea care prezintă, într-o singură clipă, un complex emoţional şi intelectual. Atât masca pe care o poartă, cât şi poemul haiku pe care-l sugerează Darurile zeiţei Amaterasu, fără să-l scrie însă, sunt tăceri inefabile pe atât de semnificative, care vorbesc despre „a simţi“, ceva între sentiment şi senzaţie, pe care limba japoneză îl numeşte kokoro („inimă, spirit“), cuvânt extrem de dificil de tradus într-o limbă occidentală: kokoro este mai mult decât inimă, este inimă şi minte, senzaţie şi gândire şi viscere, ca şi cum japonezii nu s-ar mulţumi să simtă numai cu inima. Se poate auzi în această carte mişcarea sufletului japonez (Yamato damashii), după cum i se poate vedea şi sunetul.

S-a remarcat adeseori, şi o face şi volumul Darurile zeiţei Amaterasu, înclinarea japoneză înspre esenţializarea lumii fenomenale, dorinţa de căutare a ceea ce este absolut în tranzitoriu, a căii de comunicare cu acest permanent al existenţei, aşa cum se manifestă el în aspectele lui chiar cele mai obişnuite. Percepând timpul ca o infinită ocurenţă a momentului prezent ce impune adaptarea la o veşnică schimbare, în mentalitatea japoneză se crede că se poate ajunge la esenţa vieţii care trece prin ceremonie şi ritual. Chanoyu sau ceremonia ceaiului cuprinde o întreagă viaţă în clipa prezentă, fiind, în acelaşi timp, o subtilă, sofisticată şi productivă, din punct de vedere artistic, adaptare la schimbare. Ichi go ichi e, „o şansă, în orice întâlnire“, exprimă ideea întâlnirii, în felul ei, unică, dintre gazdă şi oaspete, care, neputând fi gândită ca o posibilă repetare, va trebui luată în considerare în toate detaliile. Maeştrii ceremoniei ceaiului din secolul al xvi-lea o recunoscuseră deja: dacă există un sens în această viaţă, el se întâmplă acum şi aici. Dacă nu există acum şi aici, atunci nu există deloc. Ceremonia ceaiului devine astfel o experienţă estetică ce transgresează limitele artei, esteticul şi viaţa devenind una, expresie a credinţei japoneze potrivit căreia clipa prezentă poate fi întâlnită/regăsită printr-o experienţă artistică.

Volumul Darurile zeiţei Amaterasu este constituit din trei părţi, intitulate sugestiv Sabia, Giuvaerul şi Oglinda, după cele trei însemne ale puterii imperiale, împăratul fiind considerat descendentul direct al zeiţei Soarelui, Amaterasu, o mikami, la rândul ei, fiind fiica născută din apa cu care şi-a spălat ochiul stâng Izanagi, care, împreună cu soţia lui, Izanami, sunt consideraţi întemeietorii legendari ai arhipelagului nipon. Aceasta este rama oferită lectorului român de către doi conaţionali ce au petrecut un timp în Japonia: o sabie de împrumutat, un giuvaier de preţuit şi o oglindă de meditat, care conturează un puzzle, uneori uşor, alteori mai dificil de reconstituit, fragmentele-i componente putând deveni oricând o dezbatere publică. Poate, cu adevărat, noi, românii, avem nevoie şi de Japonia ca să ne cunoaştem mai bine, să încercăm să ne înţelegem în profunzime, pentru a ne putea regăsi identitatea. Îmi vine în minte un proverb japonez: sannin okonaeba, kanarazu waga shi ari, cu o posibilă traducere „dacă trei oameni intră în acţiune, cu siguranţă că acolo se află şi maestrul meu“, înţeles, în mod obişnuit, că există întotdeauna cineva pe care l-am putea lua drept model...

Darurile zeiţei Amaterasu îşi prind cititorul într-o lectură în care intră în joc atracţia exotismului, dar şi neîncrederea în acelaşi exotism. Oricum, Estul şi Vestul s-au întâlnit din nou. Jurnal necanonic, volumul scris la patru mâini îmi aminteşte de Cronica japoneză a lui Nicolas Bouvier, mărturie a Japoniei anilor ’60, şi-l citesc ca o continuare peste timp a acestuia din urmă, care-şi aşteaptă, la rândul său, continuarea. Asemănător credinţei autorului francez, pentru care călătorul este un nesecat izvor de perplexităţi, al cărui loc e pretutindeni şi nicăieri, şi pentru autorii români călătoria în Ţara Soarelui Răsare pare să fi fost trăită din clipe, ecouri, mici atenţii şi atenţionări, din chilipiruri şi din firimituri, pe care ni le-au încredinţat, în dar, spre împărtăşire: Priveşte Japonia pentru mine, mi-e dor de ea...

În încheiere, într-o notă budistă a acestor note de lectură, aş aminti un alt proverb japonez: ichiju no kage, ichiga no nagare mo tashô no en, tradus literal prin „umbra aceluiaşi arbore, apa aceluiaşi râu – legătura cu o altă existenţă“ sau, altfel spus, să împarţi cu cineva umbra aceluiaşi copac sau apa unui râu constituie o afinitate ce va permite regăsirea/reîntâlnirea într-o viaţă viitoare.

 

Rodica Frenţiu

Japonia de azi în lume

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)