Mircea Muthu

 

„Întemeierea pe dos“

   

Posteritatea lui Emil Cioran atinge, în „neantul valah“ de astăzi, vârful de lance odată cu exegezele, eseurile şi trimite- rile greu de inventariat la modul, să spunem, bibliografic. O mărturisire abruptă de genul „scriu fragmente ca să mă pot contrazice“ deconcertează radiografierile mereu parţiale, fie că îl aşezăm pe Cioran în „geografia postspengleriană a culturii“ (Ion Vartic), pe linia unui „marcionism estetic şi metafizic de uz privat“ (Vianu Mureşan) sau că e portretizat, din mansarda autoexilului parizian, ca „un călugăr metafizic angoasat“ (Constantin Cubleşan). Imprimarea Scrisorilor către cei de acasă (2004) şi a Caietelor (2005) ne facilitează accesul la subteranele gândirii cioraniene, ce locuieşte, dacă mă pot exprima astfel, într-un paradox perpetuu. Racordarea paginilor manuscrise la textele imprimate în varii perioade oferă un plus de acurateţe imaginii, atât de contorsionate, a lui Cioran. Ion Vartic ajungea la concluzia că scrisorile din tinereţe adresate lui Bucur Ţincu, raportate la opera tipărită, conduc la ideea unui Cioran „fără evoluţie“, egal cu sine însuşi de-a lungul biografiei sale de etern revoltat împotriva tuturor şi faţă de sine. Nu e de mirare că interpretările, numeroase în ultima vreme, sunt complementare, dincolo de accentele ce le singularizează. Astfel, Nicolae Turcan, în Cioran sau excesul ca filosofie (2008), ridică excesul la „demnitate categorială“, încercuind, ca pe o ipostază a acestuia, „polaritatea extremelor“ sau, mai exact, „postulatele contradictorii“ (Baudelaire) ce vertebrează un Cioran par lui-męme şi în lectura pertinentă şi la fel de recentă a lui Mircea A. Diaconu din Cui i-e frică de Emil Cioran? (2008). Aflat în siajul poetului francez, dar şi în acela, eminescian, din Rugăciunea unui dac, autorul Schimbării la faţă a României (1939) – continuată, într-un fel, de Petite théorie du destin (1956) – construieşte o veritabilă ontologie negativă a omului tocmai prin coabitarea ipotezelor care se exclud sau glisează una în locul celeilalte. Or, deducerea unui sistem care, de fapt, recuză la tensiunea de arc voltaic orice sistem debutează, în chip firesc, prin extragerea perechilor opozitive, precum înstrăinare/integrare, „faţa şi reversul umorului“, „admiraţia ca revers ascuns al dispreţului“ etc. Rezultatul operaţiei este absolutizarea, de către Cioran, a unui apofatism structural (şi nu ca un reflex inspirat de ideologia ortodoxă) şi, de aici, iarăşi paradoxal, „întemeierea pe dos“ a celui care scria, ulcerat, că România ar fi „un rezumat al neantului sau o materializare a ceea ce este de neconceput“. Ipoteza aceasta a „întemeierii pe dos“ este tocmai firul Ariadnei, urmărit de Mircea A. Diaconu de-a lungul întregului excurs eseistic prin labirintul epistolelor şi al caietelor cioraniene. Iată, „angoasa generată de sentimenul nimicului trăit în faţa oglinzii se transformă în refundamentarea egoului; sinele se hrăneşte din cunoaşterea caracterului său iluzoriu“. Ideea revine, cu un plus de accent, astfel: „neputând să ucidă scribul ţese ca un păianjen pânza în care îşi prinde şi îşi devoră propria fiinţă. Este felul lui, singular, de a supravieţui. Este felul în care ura de sine întemeiază. Neputînd acţiona în afară, Cioran acţionează în el însuşi şi edifică prin distrugere“. Nostalgicul din scrisori împinge – e adevărat – dincolo de orice închipuire ceea ce s-a numit metafizica abisală a Răsăritului, pentru care evenimentul nu e decât întâmplare, iar existenţa însăşi stă sub semnul provizoratului etern. Ea subînţelege totuşi o finalitate soteriologică. Cu Cioran, în schimb, suntem departe de aşa-numita pozitivare a negativului, decelabilă, de exemplu, la Nae Ionescu, în pledoaria lui Noica pentru posibilul (= virtualul) oarecum compensativ sau în aforismele lui Blaga („Te întăreşti căzând“ etc.). Contradictoriu la modul violent, Cioran este, cred, o ilustrare liminară a civilizaţiei resentimentului. Pentru Nietzsche din Dincolo de bine şi de rău, resentimentul ar fi boala celui care nu se poate afirma prin propriile sale calităţi decât dacă îl oprimă pe celălalt, legiferând uriaşele atrocităţi, aşa cum au procedat ideologemele comuniste sau naziste. Ar fi, apoi, în aceeaşi gramatică creştinismul şi emblematicul Crist o formă, şi ea, resentimentară, de vreme ce a eliberat pe culoarele istoriei pe marginalii şi pe dezmoşteniţii care au răsturnat marile structuri politice şi sociale ale vremii. Nietzsche denunţă resentimentul, dar, în acelaşi timp, îşi exercită mânia demolatoare şi împotriva propriei persoane. Nietzsche, observă Cioran, „îşi trage duşmanul din el însuşi, ca şi viciile pe care le denunţă“. Înfruntând Nimicul cu mâinile goale, oglindindu-se în el, Cioran, aidoma lui Nietzsche, se autodenunţă, atingând cota zero a tragicului. Aşa încât, punctează Mircea A. Diaconu, „în faţa propriului vid existenţial, în faţa consubstanţialităţii sale cu Nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar“. Dar, imediat, ne întrebăm împreună cu autorul eseului: „Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existenţe simulate? Să fie exerciţiul ipostazelor sinelui un eveniment textual şi livresc şi nimic altceva?“ Apetitul pentru existenţa diurnă, îngrijirea, exagerată uneori, a corpului ori impresia unor martori că îşi înscena deseori propriul spectacol existenţial ar conduce, cum s-a şi făcut de altfel, la schiţarea unui răspuns afirmativ. Poate că, parţial cel puţin, stilistul (totuşi!) aflat mereu „pe culmile disperării“ ar fi putut subscrie la apoftegma nietzscheanului Zarathustra: „Trebuie să mai păstrezi în tine puţin haos ca să poţi da naştere unei stele ce dansează“. Ironia casantă, umorul vitriolant, atitudinea histrionică a celui care îşi savura totuşi consacrarea de către „coşmarul“ parizian nu obturează profunzimea enigmaticului enunţ cioranian: „Eu nu sunt eu“, de fapt un corelat al formulei budiste, citate şi aceasta, după care Lumea există, dar nu este reală. Mircea A. Diaconu îl desface în componente, le circumscrie cu fine corelări şi apoi le pune în cumpănă la capătul unei lecturi – aş spune – tabulare şi integratoare a scrisorilor şi caietelor. Discursul eseistic este cursiv şi dens, observaţiile iterative leagă capitolele într-un portret interior, reconstituit parcă după normele plasticii picturale. Astfel, unul dintre primele autoportrete ale lui Van Gogh trăieşte, dramatic, din coexistenţa a două câmpuri de forţe orientate centripetal, focalizate de privirea halucinantă, şi centrifugal, evadând prin frunte spre pălărie. Admirabil exemplu de sfâşiere lăuntrică, tabloul din 1888 este afin ca structură cu acela extras de Diaconu din subteranele scriiturii cioraniene. Desigur, întrebările de mai sus rămân ca atare, „întemeierea pe dos“ – tentantă ca ipoteză! – poate că ar necesita şi alte circumscrieri, cum ar fi de exemplu paginile, cu turnură aforistică, despre „ipocrizia lui Socrate“. Este, în acest context, de reanalizat dacă, pentru autorul cu un raft de cărţi la activ, scrisul ar fi fost, până la sfârşit, doar iluzia unei salvări. Oricum, a reconstitui viaţa dintre scrisori şi din spatele însemnărilor diaristice probează – şi cartea lui Mircea A. Diaconu e o dovadă – utilitatea analizei de factură hermeneutică şi, la fel, frumuseţea lecturii participative.

 

Mircea Muthu

„Întemeierea pe dos“

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)