Gelu Ionescu

 

Zilele Regelui

   

Romanul lui Filip Florian, scris, gîndit şi apoi de citit pe îndelete, purtînd titlul neutral de Zilele Regelui, urmăreşte destinul şi o parte din viaţa celor două personaje importante, adică: cel ce devine Carol I (rege socotit astăzi, pe cea mai bună dreptate, benefic pentru România) şi dentistul Joseph Strauss, nume voit banal, aşa cum se potrivea intenţiilor literare ale autorului. Ambii lasă Prusia natală, ba chiar Berlinul, primul devenind din căpitan al unui regiment de dragoni (totuşi, un Hohenzollern-Sigmaringen!) monarh al României, cel de al doilea, practician al stomatologiei, doar mutîndu-şi profesia de la Berlin la Bukarest. O face la sugestia primului, acesta fiind mulţumit că Strauss îl scăpase de o teribilă durere de dinţi; îi recomandă chiar şi un itinerar, ocolit din pricina războaielor vremii, itinerar pe care îl parcurgem mai ales împreună cu dentistul. Motivul acestei... invitaţii? probabil panica viitorului rege că va avea prea puţini supuşi prusaci în preajmă – ceea ce era chiar adevărat. Viaţa îi va face, de mai multe ori, să se întîlnească, să devină complici în acţiuni nu prea convenţionale (una din ele ar fi putut provoca un mare scandal public privitor la viaţa intimă a monarhului, scandal pe care dentistul providenţial îl evită, însă punîndu-şi la grea încercare căsătoria lui, foarte fericită). Bine găsit, bine dozat, surprinzător, dar nu senzaţional, acest cuplu – care poate fi citit în registrul poveştilor dulci, dar şi în cel al ironiei, decurgînd din ele – este coloana vertebrală a cărţii, pe ea se aşază multe evenimente, personaje şi momente adevărate din istoria, deloc calmă, a monarhiei române şi din viaţa de zi cu zi a uliţei Lipscanilor (cum bine se ştie, aici era sediul negustorimii şi al practicanţilor ei, în mare majoritate „venetici“), din mizeria (notată mai ales în fugă, ca un fapt banal, cum şi era) a unei lumi care nu prea semăna cu... Prusia. Documentarea migăloasă, întinsă – probabil – pe ani de căutare şi cugetare, devenită acţiune şi decor, ne convinge să o regăsim în evenimente şi detalii istorice, urbanistice, anecdotice, dar să o regăsim cu graţie, ca să zic aşa, pentru că nu mai ştim, cu cît înaintăm în lectură, ce este adevărat: amănunt istoric sau „invenţie“ auctorială? (Din punct de vedere estetic, literar, diferenţa nu are nicio importanţă). E o şcoală bine învăţată de la faimoşi practicieni ai acestei formulei romaneşti, ceea ce este o calitate de cea mai mare importanţă a cărţii şi autorului ei: un excelent exemplu ce deosebeşte epigonia de creaţia autentică, aici de faţă. Nu mai dăm exemple, căci, dacă nu sînt recunoscute şi observate de cititor – de receptare, în genere –, asta se datorează ignorării truismului că literatura, cărţile se nasc unele din altele, mai vechi sau mai noi. Filip Florian are o superioară înţelegere a acestei probleme, deloc uşor de rezolvat; apoi el foloseşte, cu o vocaţie rar întîlnită la noi, oralitatea povestirii, adică o convenţie ce te scuteşte de altele prin faptul că le încorporează şi lasă multe libertăţi. Sadoveanu ştia asta – dar Filip Florian nu are aproape nimic de a face cu opera maestrului.

Nu se poate despărţi această epocă, cu peisajele şi personajele ei, cu moravurile şi evenimentele ei – unele de mare importanţă pentru istoria regatului lui Carol, culese din intrigile vieţii politice din jurul lui, altele din viaţa tîrgului –, de o tentaţie a pitorescului, în faţa căreia e aproape imposibil să rezişti, mai cu seamă că ea a făcut o mare carieră în literele noastre. Nici nu e nevoie să o mai reamintim. Ceea ce e remarcabil în romanul lui Filip Florian este dozajul cumpănit, rezistenţa voioasă în faţa atîtor tentaţii spectaculoase, abilitatea şi stilul care le modelează, nici ignorîndu-le, nici apăsîndu-le pînă la obţinerea unor efecte de sigur succes, mai ales cînd putea lesne cădea în delirul balcanismului („concept“ pe care demonstraţia recentă a lui Eugen Negrici îl cam zguduie din temelii). Aşa trăia o parte din societatea tîrgoveţilor bucureşteni, dacă o privim cu zîmbetul recomandat de autor, fără ca acesta – şi noi – să ignorăm dramele posibile ale acestei lumi. Scurtul episod al asistenţei medicale din timpul luptelor pentru independenţă, din 1877, nu e deloc un tablou festiv sau eroic, ci o suferinţă expusă fără patetism. De altfel, nu sînt de găsit, în Zilele Regelui, nici violenţă, nici vulgaritate, ambele atît de la modă în literatura noastră de azi, „eliberată“ deci, care confundă libertatea cu provocarea şocurilor cît mai apropiate de oroare, cît mai îndepărtate de normalitate, care nici nu e prea înţeleasă, de iluzia că a scrie despre orice, oricum se numeşte artă literară.

Plăcerea de a citi proza lui Filip Florian este şi o consecinţă a cultivării savante a amănuntului, care însă nu cade în letargia lungimilor datorită unui dar de a sugera, fără a obosi, complexitatea unei situaţii sau potenţiala ei semnificaţie din întreg. Lumea acestui roman este bine împrejmuită de vigilenţa autorului: ai impresia că orice gest sau chip sau situaţie a istoriei „mici“, pe care romanul o ilustrează, ar putea deveni o altă, nouă, istorie – adică o continuare pe care naratorul ar fi mereu capabil să o scrie: arta de a te opri e tot atît de importantă cît şi aceea de a continua.

Zilele Regelui mai are un „erou“, şi anume motanul Siegfried, venit şi el din Berlin odată cu stăpînul dentist (mi-ar fi plăcut să se numească Tristan, cu accentul pe i), care, în afara comportamentului participativ la toate evenimentele vieţii stăpînului (prieten), în afara amorului pisicesc, mai are şi capacitatea de a scrie scrisori (consemnate în roman) cu ghearele pe pluşul scaunelor din casă. Dacă veridicitatea comportamentului motanului merge pînă la extrema înţelegere a celor ce se petrec în jur, inserţia scrisorilor sale amuză. E un efect prin care Filip Florian împinge romanul spre unii cititori apropiaţi de copilărire (Motanul Încălţat), cel mai probabil însă este că e o reminiscenţă a unei tentaţii, hai să o numim „spre fantastic“, ce exista din plin şi în romanul său anterior. (I se zice acestui fantastic „realism magic“, o formulare destul de anemică, dacă nu chiar stupidă.) La urma urmei, Siegfried are cîţiva celebri strămoşi literari – şi anume cei care îi slujesc pe Bulgakov sau pe E. T. A. Hoffmann: motanul Murr, prusac şi el, dar „ambalat“ în chestiuni mai sarcastice şi misterioase decît semenul său refugiat pe malurile Dîmboviţei; unde, la adînci bătrîneţi, va deceda eroic, astfel permiţînd romanului să se încheie. O carte care vibrează fin şi discret la nostalgii sau la aluzii privind actualitatea, adică nu cade în voluptatea de a îngroşa aceste efecte pînă la saturaţie şi exces, voluptate care a făcut multe „victime“, între care şi Eugen Barbu, cel din Princepele şi Săptămîna nebunilor, ca să nu începem chiar cu... începuturile. Amănuntele, cum spuneam, îi plac lui Filip Florian şi scrisului său atît de cumpănit şi sensibil, fac totodată şi multă „materie“ narativă sau descriptivă, oprindu-se, de cele mai multe ori, acolo de unde ar începe „preţiozitatea“, adică excesul de propoziţii incidente, care totuşi îl fură din cînd în cînd pe autor. Prin certitudinea unei vocaţii confirmate de valoarea celor două romane ale sale, cred că se poate conta pe literatura lui Filip Florian. Şi pe viitorul ei. În paranteză fie spus, sînt foarte curios ce convenţie narativă şi ce lume va cuprinde viitorul său roman. Căci primele două nu au prea multe în comun, teoretic şi... practic; decît o calitate literară certă, indubitabilă, slujită, bineînţeles, de plăcerea lecturii.

 

Gelu Ionescu

Zilele regelui

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)