Poeme de Aida Hancer

    xanax 

mă liniştisem într-un fel

dar parcă era prea mult şi asta aducea numai necazuri

sângele meu stătea cocoţat pe cele

mai înalte antene

şi gura mea strângea în ea sursa veninului

şi-o însuşea de parcă

ar fi fost limba pe care un clopot

şi-o plimbă în zile de frupt

pe timpanele noastre

era o zi ca mărunţişul din buzunare

dar foarte zornăitoare şi vie în afară

oamenii râdeau mânzeşte şi înjurau dumnezeieşte

 

toate stagnau

toate lucrurile posedate intrau din plin

în obiectele-gazdă

şi banii mei parcă

îmi intrau într-o rană veche

şi erau destul de reci şi

erau grei

 

mă liniştisem

soarele rodea cişmigiul

ca un şoarece

şi toţi aveau reţinerea şi

laşitatea lui

preferam să mă strecor

absenţa frumuseţii te făcea

să vrei să vânezi

şi să hrăneşti la sân prada

amorţită

 

şoarecele fuge de pietre

şi asta îl face mai

curajos ca nichita

 

 

 

 

    iubită pradă 

uneori ne vorbim alteori ne

inhalăm unul altuia liniştea

tu amanta locurilor în care te simţi

cel mai bine

eu animalul lucid care ocoleşte

şi cade pradă ocolirilor minţii sale

tu deschizând în vorbele mele

un hău

eu lucrând la umplerea vaselor cu

o găletuşă mică plină de sânge

câtă fracturare de sine

o distrugere melodică mieroasă

şi între noi animale

hăcuite alunecă pe-o masă acoperită cu muşama

dragostea poate fi tăiată dragostea

dacă ar fi o bucată de carne

ar suge din ea zeii sângelui

 

uneori împing un deget în coasta ta

ca să te simt aproape

iremediabil de aproape

grozav de înfipt în aerul meu

un aer ceţos

plin de glume

discutăm

despre cât de frumoase sunt apropierile pe care le provoci

cu gândul că prada ta e comună

tuturor vânătorilor

chiar dacă ochii ei

sunt ca nişte găuri căptuşite cu metal

şi atunci când le provoci

eşti nu doar interesat

ci chiar te apropii de canibalismul

primilor oameni

care muşcau mâna aproapelui

şi Dumnezeu le muşca mâna lor

 

Of câtă pasiune

gândurile mele îţi gâdilă intenţionat

tălpile

ca să

mi

te apropie

iubită pradă

 

 

 

 

   boala promisă 

                                             „am rămas să ţinem de urât pustiului că prea nu eram nicăieri“Teodor Dună 

urma să plecăm cu oricare tren

dar locurile comune deveniseră dintr-odată agresive

neliniştile parcă smulgeau de pe noi

piele şi friguri

sângele urca pe trepte şi cobora în fugă pe scări

pe oricare gard te-ai fi aşezat

lumea te-ar fi privit ca pe

o plantă de-a locului

eram un început al bolii promise

şi care-avea să se dezvolte

corpurile noastre se loveau în aer iar

lor li se părea nepreţuit de obişnuit

şi chiar patologic

dar noi ştiam că ceva undeva creştea

cu spini şi

toamna aceea avea să fie un tremur îndelung

un alint violent

nimeni nu urma să ne cânte

salvatoare totuşi

metrourile mugeau familiar

şi nu ne

mai era

frică

 

intimitatea ne era cotropită

şi se apăra ca o fiară

lovea cu braţele albe lăptoase

se împotrivea întorcând spatele

roz de copil

intimitatea noastră ne trăda se alia cu duşmanul

şi drumurile cu frânghii

nu ne-atrăgeau

 

tot mai singuri şi mai înmuguriţi

petreceam timp şi vremea ne petrecea

şi ne ducea în rai sau în iad

 

nici apa nu mai era cum fusese

era cu oţet

 

Aida Hancer

Poeme de Aida Hancer

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)