Roxana Croitoru

 

Festivalul ute

  

Anul 2008, Anul Renaşterii şi al dialogului intercultural european, s-a încheiat la Cluj, sub semnul unui eveniment excepţional: Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa – up-Fest, ediţia a xvii-a, între 2 noiembrie şi 21 decembrie.

Excepţional, deoarece a xvii-a ediţie, organizată de Teatrul Bulandra din Bucureşti (al cărui director, regizorul Alexandru Darie, este actualul preşedinte al ute) şi de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (director Tompa Gábor), cel mai tânăr membru al Uniunii – 13 aprilie 2008 –, s-a desfăşurat concomitent, pentru prima oară în istoria acestei asociaţii, la Bucureşti şi la Cluj, reunind, pe parcursul a cincizeci de zile, peste treizeci de spectacole din paisprezece ţări.

Înfiinţată în 1990, la iniţiativa marelui animator de teatru, regretatul regizor şi director al Teatrului Piccolo din Milano, Giorgio Strehler, şi a lui Jack Lang, om politic francez, ute este cea mai prestigioasă uniune de teatre publice din Europa (optsprezece teatre din treisprezece ţări) şi a unor mari personalităţi artistice. Teatrelor membre le revine, pe rând, organizarea anuală a festivalului.

Obiectivul ute: „de a contribui la construcţia Uniunii Europene prin cultură şi teatru, de a dezvolta acţiuni culturale comune, care să depăşească barierele lingvistice în favoarea unui teatru de artă [s.n.], considerat ca instrument de unificare între popoare“.

Am urmărit, la Cluj, şaisprezece piese, în interpretarea a opt din cele mai bune trupe din Europa şi a celor două teatre-gazdă.

Fiecare zi a festivalului a însemnat, pe lângă spectacolul de seară, expoziţii de scenografie şi fotografie, proiecţii ale unor spectacole, care au marcat istoria recentă a teatrului, lecturi, întâlniri în dialog cu creatorii, lansări de carte, workshopuri în foaierul Teatrului Maghiar sau la Shadow Caffé.

În maratonul celor două luni, Clujul a devenit, prin spectacolul de teatru, capitală culturală europeană, în care publicul a vibrat la unison la farmecul şi sensul artistic al unei montări, a aplaudat cu emoţie talentul interpreţilor, într-un cuvânt s-a „rafinat“ spiritual.

În deschidere: întâlnirea cu una din cele mai importante personalităţi ale ultimilor cincizeci de ani de teatru francez, Roger Planchon şi compania lui – studio 24, în calitate de regizor şi interpret al piesei Amedeu sau scapi de el cu greu de Eugen Ionescu, prefaţată de vernisajul expoziţiei de instalaţii, de inspiraţie renascentistă, a scenografei şi creatoarei de măşti Ilona Varga-Járó, ale cărei inedite figuri le vom regăsi şi în decorul premierei Teatrului Maghiar, Richard al III-lea de W. Shakespeare.

 Amedeu sau scapi de el cu greu este, după opinia regizorului, „una dintre cele mai reuşite poveşti imaginate pe tema cuplului, mai bună chiar decât Scaunele. E caraghioasă şi profundă“. Madeleine şi Amedeu, doi soţi într-o relaţie uzată de banalitatea şi repetitivitatea gesturilor cotidiene, sunt invadaţi în micul lor apartament de cadavrul unui bărbat ucis, cu mult timp în urmă, de Amedeu. Un cadavru care creşte în „progresie geometrică“, la fel ca şi ciupercile, din podea. Imaginea suprarealistă, fantastică şi ieşirea finală din scenă a lui Amedeu, zburând pe o sferă, dau nota de comic burlesc şi comedie neagră în care e imaginat spectacolul. Poetice sunt scenele în care Amedeu încearcă să reînvie o iubire uitată – prin apariţia bărbatului cu floarea la butonieră, interpret de vechi şansonete.

Teatrul de Rainha din Portugalia a inaugurat Sala Studio a Teatrului Maghiar (un vis de cincizeci de ani, împlinit în unsprezece, demn de Guiness Book, declara Tompa Gábor în discursul inaugural), cu piesa Ella a dramaturgului german Herbert Achternbauch.

O plasă de sârmă delimitează publicul de spaţiul de joc. În spatele plasei, un covor de boabe de porumb şi o bucătărie sărăcăcioasă, înconjurată de un gard de sârmă ghimpată. Într-un fotoliu, o bătrână în faţa televizorului deschis. Un personaj straniu, cu o parură din pene de găină şi un halat din pânză ieftină, de americă, ne invită la o cafea. Povestea, într-un limbaj necultivat, se desfăşoară odată cu ritualul nesfârşit al preparării cafelei. Încet, încet, aflăm că straniul personaj e fiul, Joseph, al mamei imobilizate în fotoliu. Mamă de care a fost despărţit la naştere şi a cărei viaţă a fost un lung şir de suferinţe. Victimă a războiului, a terorii naziste, a familiei, care o reprimeşte să locuiască într-un coteţ de găini, mama e o supravieţuitoare a cărei durere nu mai poate fi exprimată în cuvinte. Fiul, victima indirectă, preia vorbele şi retrăieşte tragedia mamei, tragedie de neînţeles, care-l duce în final la sinucidere. Asemenea atrocităţi nu pot duce decât la nebunie sau moarte.

Interpretarea lui Fernando Mora Ramos (şi regizor al spectacolului) dă dovadă de o uluitoare capacitate de a se privi brusc din afară şi de a-şi examina, cu uimire, propria nebunie. Margarida Mauperrin, în rolul mamei, face o demonstraţie de virtuozitate prin jocul mut al expresivităţii faciale. Un spectacol răscolitor.

Pacea eternă a lui Juan Mayorga e o coproducţie Centro Dramatico Nacional şi Teatro de La Abadía. Trei câini participă la o selecţie pentru a deveni experţi antiterorişti, dar numai unul dintre ei va câştiga zgarda K 7, mult râvnită. Concursul de selecţie e condus de un al patrulea câine şi de un om. Probele sunt dificile: fizice, un test de inteligenţă, un interviu. Proba finală constă într-un test special: într-o cameră este închis un om, despre care se crede că ar deţine informaţii despre un viitor atac terorist. Fiecare câine, în parte, trebuie să decidă dacă este etic să torturezi persoana care deţine informaţii, pentru a evita un atac, atâta vreme cât nu avem certitudini.

Decorul, o cameră înaltă cu ziduri gri, reci, podea de faianţă, geamuri mate, uşi etanşe, tavan luminat prin plasă de sârmă, chiuvete de metal. Un loc rigid, secret ca şi scopul pentru care e folosit.

Cei trei concurenţi, câinii John-John, Odin şi Enmanuel, se definesc ca personalităţi cu caracter uman şi înfăţişare canină. În tuşe clare, fără urmă de teatralitate, dintr-o mişcare sau o reacţie agilă, un mârâit sau un rânjet, cei trei îşi definesc rolul. Sunt câini care joacă în două picioare. Nu prea îşi folosesc mâinile, lipăie apa din chiuvetă, smulg hrana cu dinţii. În timpul concursului, cei trei se diferenţiază. Odin (José Luís Alcobendas) e un câine vagabond de oraş. Are educaţia străzii, e cinic, îşi manipulează tovarăşii, este de o răutate funciară, dar are mirosul cel mai fin. John-John (Julio Cortázar) este sportivul, competitivul, lipsit de idei, e un prost.

Enmanuel (Israel Elejalde) e filosoful, visător, nepăsător cu propria înfăţişare, fără prea mari daruri fizice, dar cel mai bun şi devotat omului. Pe el l-ar alege veteranul Caius (Fernando Sansegundo) şi Omul (Susi Sánchez). Fiind vorba despre un concurs pentru a deveni expert antiterorist, discuţiile se învârt în jurul temei. Odin încearcă să câştige eliminându-şi partenerii prin manipulare. Enmanuel sădeşte în companioni îndoiala. Dacă una din întrebări va fi legată de istoria filosofului Pascal? Eforturile de gândire îl duc pe John-John la epuizare şi izbucniri de furie necontrolată. Dialogurile, înfruntările, suspiciunile se derulează cu umor, în ritm alert.

La proba finală, singur Enmanuel refuză să aplice tortura. El este cel care înţelege nonsensul şi imposibilitatea acestui mod de apărare. Antiterorismul devine la fel de ucigaş ca şi terorismul. Nu întâmplător poartă el prenumele filosofului Kant, cel cu visul despre pacea eternă: „Ei vor învinge dacă ne conving să acţionăm ca nişte fiare“. Enmanuel este sacrificat şi odată cu el şi pacea eternă.

Aceste trei reprezentaţii au în comun marile şi micile întrebări care ne urmăresc fără încetare: iubirea, spaimele, viaţa la limita suportabilităţii, dreptul de a alege între bine şi rău, toate plasate într-un spaţiu opresiv, concentraţionar, în care talentul actoricesc le trece rampa cu simplitate.

Un comentariu aparte ar merita: Teatrul Dramatic Iugoslav – Neguţătorul din Veneţia de W. Shakespeare, cu o numeroasă trupă de actori de înalt profesionalism; Teatro Garibaldi – Palermo, cu Înăuntrul inimii, autor şi regizor Giuseppe Massa; Compania Rumpelpumpel, cu două spectacole de mare rafinament, într-un decor de teatru şi film; Quartet de Heiner Müller şi Dumnezeu ca pacient, după Cântecele lui Maldoror de Lautréamont, în regia lui Matthias Langhoff; Teatrul Bulandra, cu Crimă şi pedeapsă, după Dostoievski, regia Yuriy Kordonskiy, un spectacol despre dorinţa de a căuta limitele experienţei umane, în încercarea de a dobândi nemurirea; Anatomie. Titus. Căderea Romei de Heiner Müller, regia Alexandru Darie.

Cinci din ultimele premiere ale Teatrului Maghiar – semnate de mari nume: Unchiul Vania, regia Andrei Şerban; Gianni Schicchi, regia Silviu Purcărete; Vinerea lungă, Trei surori şi, în premieră în festival, Richard al III-lea, regia Tompa Gábor – au demonstrat din nou forţa, talentul, disciplina şi dăruirea acestei trupe de nivel european.

Timp de aproape două luni, la Cluj, timpul real s-a confruntat cu timpul scenic.

 

Roxana Croitoru

Festivalul UTE

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)