Vasile Morar

 

                                                           Alexandru Şafran văzut de Carol Iancu  

 

Cu nu mult timp înainte de a deveni şef-rabin al României la vârsta de 29 de ani, Alexandru Şafran scrie articolul „Consideraţiuni talmudice asupra filosofiei istoriei“, publicat în Curierul israelit, din 21 ianuarie 1940 (era atunci exact un an până la pogromul de la Bucureşti).

Cel care semnalează un asemenea eveniment, acum, după 68 de ani, într-o monumentală carte de 394 p., intitulată Alexandru Şafran, o viaţă de luptă, o rază de lumină (traducere Ţicu Goldstein), Bucureşti: Editura Hasefer, 2008, este Carol Iancu, profesor de istorie contemporană la Universitatea „Paul Valéry“, Montpellier III şi director al Şcolii de Înalte Studii ale Iudaismului din Franţa.

Pentru că este vorba de o imensă personalitate a culturii iudaice, poate că de aici am putea pleca, în încercarea noastră de-a analiza această carte în care obiect de studiu şi de interpretare erudită este cel numit, pe drept cuvânt, înţeleptul de la Geneva. Ce afirmă Alexandru Şafran în amintita intervenţie publicistică? Întâi de toate, el spune că Talmudul, această creaţie monumentală a poporului evreu, nu este o filosofie a istoriei sau nu este aşa ceva în înţelesul de astăzi al acestui termen. Totuşi, remarcă viitorul şef-rabin, aici sunt câteva indicaţii de natură să ne lumineze cu privire la înţelegerea istoriei. Astfel, urmărindu-l pe Carol Iancu, aflăm că Şafran, încercând să răspundă la interogaţia centrală a filosofiei istoriei (personalităţile excepţionale creează istoria sau colectivităţile sunt acelea care dau caracterul şi imprimă o mişcare unei epoci?) citează, rând pe rând, Biblia, Talmudul, literatura exegetică, diverşi gânditori moderni şi conchide: în momentele de nenorocire, în vremuri catastrofice şi de calamitate, „Talmudul ne învaţă că soarta poporului depinde de competenţele şi de înţelepciunea conducătorilor săi“ (p. 96).

Putea bănui, atunci, Alexandru Şafran că tocmai el va trebui să dovedească aceste calităţi atât de rare şi atât de greu de atins? Ceea ce este cert este faptul că noi, cei de astăzi, ştim, acum, răspunsul: marele-rabin al României din 1940 şi până în 22 decembrie 1947, devenit marele-rabin al Genevei (1948-2006), şi-a legat numele de conducerea comunităţii evreieşti din România în cel mai greu moment din istorie, cel al Shoahului. Mai mult şi mai precis: această comunitate care, atunci, era ca număr a treia din Europa şi a patra din lume, a fost salvată – aproape jumătate din ea – graţie străduinţei şi înţelepciunii sale active, cu adevărat demne de un mare, veritabil conducător.

Sarcina lui Carol Iancu n-a fost deloc una facilă şi ea a putut să fie roditoare numai pentru că între interpret şi interpretat există fericite conjuncţii: spirituale şi existenţiale în primul rând, de sensibilitate morală, metafizică şi religioasă, deloc la sfârşit.

În fapt, în acest caz, se pot ridica la statutul de probleme câteva interogaţii grave. Le formulăm, nu neapărat într-o ordine imuabilă. Prima dintre ele: câtă libertate poţi avea atunci când te autoobligi să-l expui celorlalţi pe un personaj istoric – din categoria, în termeni hegelieni, „a personajelor istorice de importanţă universală“ (sau, oricum, asimilabilă acesteia)? Carol Iancu dă răspuns nu o dată acestei întrebări: libertatea înseamnă, în acest caz, şi o atenţie maximă la corespondenţa cu faptele, deci înseamnă centrarea pe adevăr. Totodată însă, libertatea în interpretare înseamnă şi un interes crescut pentru conjuncţia dintre sensul istoriei şi unitatea unei vieţi, unitatea unui destin. Prin urmare, pentru a depune mărturie pentru un destin grandios, exemplar, cerinţa judecăţilor adevărate este obligatorie, iar cea a judecăţilor de responsabilitate devine un imperativ categoric. Cum a procedat Carol Iancu pentru a îndeplini o atare exigenţă, de care a fost tot timpul pătruns?

A avut norocul destinal (Aristotel definea norocul ca fiind întâmplarea fericită) să-l cunoască încă din 1981 pe Alexandru Şafran, întâlnire care

 

m-a marcat profund... Sala de Conferinţe a Centrului Comunitar evreiesc era plină ochi: numeroasa asistenţă a fost cucerită de farmecul acestui bărbat care, în pofida aspectului său fragil, respira fervoare, energie şi entuziasm, captivând cu ochii săi albaştri întreaga noastră atenţie. El şi-a povestit viaţa, marcată de o serie de evenimente excepţionale: alegerea, la 29 de ani, în înalta demnitate de Şef-Rabin al României, tragedia Shoahului, abuzurile regimului comunist totalitar impus de sovietici, ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, expulzarea din ţara sa natală. În sfârşit, stabilirea sa în Elveţia, unde, sub „cortul Torei“, a continuat să lupte pentru prietenia dintre evrei şi creştini, pentru apărarea iudaismului şi a Statului Israel, pentru drepturile omului. (p. 13)

 

Am oferit acest citat şi pentru că prin simplă enumerare de evenimente ne dăm seama că a fost vorba, pentru marele-rabin, de alegeri în condiţii de risc şi de incertitudine maximă, şi aceasta nu în calitate doar de individ singular, ci de personalitate ce şi-a asumat în mod liber toată responsabilitatea pentru toţi coreligionarii cu argumentele cele mai tari, argumente raţionale, venite dinspre religie şi morală, menite să apere şi să salveze umanitatea aflată în pericol, în vremuri de beznă şi nebunie colectivă, de haos distructiv, de hybris devastator, violent şi nesăţios.

Aici apare într-un fel întrebarea: Cine a fost acest om, care-i este obârşia şi care sunt sursele care i-au zămislit gândirea sa înţeleaptă, aflată inevitabil mai presus de cea a omului comun?

Carol Iancu descrie „formarea unui tânăr rabin“, născut dintr-un tată rabin de Bacău, Bezalel Zeev Şafran – „considerat drept gaon («geniu»), cea mai mare autoritate din România în materie de Halaha (jurisprudenţa religioasă) şi unul dintre cei mai mari erudiţi ai timpului său“ (p. 17) –, şi o mamă, Finkel, fiica lui rabi Avram-Josef, un fruntaş şi hasid din Iaşi (p. 21). La 11 ani (1921), devine secretarul tatălui şi învaţă de timpuriu tot ceea ce este legat de un atare statut străvechi. Din 1930 şi până în 1934 se află la Viena,

 

unde studiază la Institutul de Înalte Studii Teologice Evreieşti şi pregăteşte un doctorat în filosofie la Universitate. Este remarcat de rectorul Seminarului rabinic... şi de Sigmund Freud, care l-a invitat la el şi cu care a avut numeroase convorbiri despre locul visului în Biblie şi în vasta literatură talmudică. Freud, care ştia limba ebraică, i-a trimis numeroase telegrame în ebraică şi a contribuit la formarea intelectuală a tânărului Alexandru Şafran. (p. 25)

 

Şi totuşi, chiar dacă adăugăm la ecuaţia influenţelor intelectuale majore şi pe Henri Bergson, a cărui operă l-a marcat, şi pe Gaster, şi pe Einstein, pe Martin Buber, pe Emmanuel Levinas, pe toţi cei întâlniţi la Geneva între 1949 şi 1975, pe lideri spirituali evrei de pretutindeni sau pe cei creştini precum papa Ioan Paul al II-lea, pe atâţi intelectuali şi oameni politici deosebiţi, din aproape toate zonele şi tendinţele, constatăm că, deşi identificăm sursele, izvoarele, rezultatele, adică, Alexandru Şafran nu este nici numai suma şi nici numai sinteza surselor empirice ale personalităţii sale. Aici credem că se potriveşte întru totul celebra intuiţie a lui Alain: când este vorba de oameni excepţionali, a te interoga asupra originii gândirii, faptelor şi vieţii lor înseamnă să admiţi, oarecum perplex, că „toate originile sunt – şi vor rămâne – secrete“. Şi totuşi, dincolo de acest mister al personalităţii exemplare se află ceva ferm, palpabil, verificabil: faptele lui Alexandru Şafran, cele în primul rând cu semnificaţie transindividuală, universal umană. Or, ce constatăm în acest sens? Că Alexandru Şafran – adânc înţelepţit nu numai de cele două capitole zilnice din Biblie pe care le recomandă – a ştiut mereu că fapta contea­ză, anume fapta lui şi raportarea ei la comandamentele morale înscrise în Decalog.

Din această perspectivă, care sunt faptele cu adevărat semnificative în mijlocul cărora el a trebuit să acţioneze cu prudenţă sau înţelepciune, curajos până la temeritate, întotdeauna responsabil? Carol Iancu identifică acest eveniment – Shoahul – şi-i descrie ţesătura toxică, criminală, catastrofică. Întâi de toate, Şafran a înţeles natura antisemitismului şi a găsit argumente potrivite pentru a reduce dezastrul provocat de aplicarea „soluţiei finale“ în varianta Antonescu. Un argument în timpul pogromului de la Bucureşti din ianuarie 1941 este folosit inclusiv de Sarah, soţia sa: dacă eşti creştin cu adevărat, ar trebui să te ruşinezi de antisemitism: „Toată ziua, Sarah a discutat cu temnicerii ei, fără să ezite să-i întrebe dacă nu le este ruşine să-şi facă neîncetat semnul crucii în timp ce torturau oameni nevinovaţi“ (p. 126).

Şafran s-a confruntat direct, brutal cu atitudinile antisemite manifestate de către lideri ai bisericilor din România:

 

Patriarhul Nicodim, capul Bisericii Ortodoxe, se purta cu mine deosebit de rece. Mă făcea să simt că pentru el era intolerabil ca un om în poziţia mea să cunoască atât de bine româna. Bălan, mitropolitul Transilvaniei, păstra distanţa. Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, se arăta deschis ostil. Mitropolitul Puiu Visarion nu-şi ascundea antisemitismul militant. Cizar, episcopul catolic, când mă vedea încrunta din sprâncene. Hossu, episcopul unit, era politicos dar rece. Cât priveşte pe reprezentanţii Bisericii Evanghelice germane, ei nici măcar nu încercau să-şi disimuleze animozitatea faţă de mine, aşa încât nu-mi lipseau duşmanii în Senat. (p. 86)

 

Cinci ani mai târziu, în 1945, la Cluj, Şafran întreba:

 

Unde aţi fost oare preoţi credincioşi creştini, voi cei care vă aflaţi astăzi aici, unde aţi fost atunci când bărbaţi, femei, copii, vârstnici, toţi făcuţi după chipul Creatorului, au fost smulşi din căminele lor liniştite şi au fost înghesuiţi ca vitele în vagoane plumbuite care să-i ducă la moarte? (p. 201-202).

 

Iar în ’47, într-o Europă în care se instala „cortina de fier“, Şafran a avut curajul să participe la Conferinţa de la Seelisberg, unde a denunţat „doctrina antievreiască“ a Bisericii:

 

Nu trebuie oare să vedem o relaţie între măsurile discriminatorii care i-au lovit pe evrei la începutul celui de-al patrulea secol, odată cu instaurarea Imperiului Creştin, şi legile antievreieşti de la Nürenberg, decretate în 1935, ultimele constituind într-un fel desăvârşirea celor dintâi? Nu ar trebui văzută o asemănare între rugurile vestitoare ale lui Torquemada şi crematoriile de mare putere de la Auschwitz? (p. 327)

 

Cel care la 31 octombrie 1985 este primit de Ioan Paul al II-lea la Vatican, vizită al cărei rezultat este intrarea, la 13 aprilie 1986, pentru prima dată a unui papă în sinagoga din Roma, s-a manifestat constant, cu înţelepciune şi curaj, pentru apropierea necesară dintre iudaism şi creştinism. Cel care apăra la Geneva „umanismul evreiesc“ şi care repeta mereu pentru creştini că „Dumnezeul legii iudaice este Dumnezeul învăţăturii morale“, iar legile învăţăturii evreieşti sunt comandamente pe care „noi le acceptăm prin voinţa noastră şi pe care le respectăm în mod liber“ (p. 326), este şi cel care, cu opt luni înainte de publicarea Enciclicei Nostra Aetate (1965), declara că documentul pontifical care se pregătea cu privire la evrei trebuia să reprezinte un „reviriment“ al Bisericii faţă de evrei, iar zece ani mai târziu afirma clar şi ferm: „Noi încă aşteptăm un act real şi tangibil, limpede şi franc, reparatoriu“ (p. 327).

Carol Iancu nu ezită, în acest context, să afirme că, „interpelator al creştinismului, Alexandru Şafran este, indiscutabil, unul dintre artizanii cei mai importanţi ai apropierii iudeo-creştine din sec. xx“. Şi continuă: „În lupta sa pentru această apropiere, el rămâne partizanul unei «prietenii exigente», în care accentul este pus pe educaţie, într-un spirit de fraternitate umană“ (p. 329).

Carol Iancu alocă spaţiul unui întreg capitol pentru a evidenţia chipul în care Alexandru Şafran a apărat, constant şi ferm, iudaismul şi Statul Israel. Cât de actuale sunt cuvintele predicii din 30 mai 1967, din sinagoga de la Geneva, consacrate păcii, „Ieri şi azi“, sau apelul său, lansat în numele poporului Israelului, popoarelor lumii înaintea Războiului de Şase Zile:

 

El vă cere: ajutaţi-ne! Nu mai aveţi astăzi în faţa voastră poporul care s-a complăcut să fie mânat precum o turmă la abator. Iar voi înşivă nu mai puteţi suporta un al doilea Auschwitz. Primul Auschwitz a dezonorat umanitatea pe vecie. Un al doilea Auschwitz o va pierde definitiv [...]

Aşadar, acţionaţi cu sinceritate şi cu seriozitate. Acţionaţi pentru pace. (p. 254)

 

Ceea ce n-a putut fi citat în volum din opera lui Şafran se regăseşte în Anexa (p. 331-368) cărţii lui Carol Iancu, unde, la celebrele Rencontres Internationales de la Geneva, cărturarul, rabinul, eticianul şi vizionarul Alexandru Şafran se pronunţă în chestiuni precum: umanismul evreiesc, relaţia raţiune-credinţă, separaţia dintre biserică şi stat, cabala şi fizica nucleară, munca şi omul, profeţia în Biblie, etica individuală şi etica socială în Biblia ebraică, condiţiile fericirii, nevoia de religie, timpul sabatic.

Parcurgându-i opera şi cunoscându-i viaţa ca puţin alţii, Carol Iancu poate formula judecăţi de valoare în deplină cunoştinţă de cauză şi de efecte. După el, calităţile care i-au călăuzit parcursul şi i-au forjat personalitatea lui Şafran, permiţându-i să facă faţă celor mai dificile situaţii şi să ducă o luptă marcată de pasiunea adevărului, sunt: în primul rând, „independenţa faţă de tentaţiile succesului şi faţă de orice putere“; în al doilea rând, „exigenţa rigorii: conducător spiritual unic, gânditor erudit, el nu trăieşte într-un turn de fildeş; angajat, e pasional, dar pasional fiind, nu e părtinitor“; a treia calitate e sensibilitatea, care îi îngăduie să iasă din lumea gândirii pentru a acţiona în timpul prezent; iar a patra calitate este acurateţea exprimării, „onestitatea intelectuală scrupuloasă“, capacitatea de a repune în discuţie propriile sale concluzii, ştiinţa rară de a discerne între cert şi probabil şi forţa de a rezista „ipotezelor seducătoare“ (p. 329).

Două afirmaţii concluzive despre Şafran ale lui Carol Iancu credem că se impun a fi pomenite. Prima:

 

În lupta sa permanentă împotriva antisemitismului şi a antisionismului... el a repurtat victorii în bătălii, dar nu a câştigat războiul. Iată de ce angajamentul său păstrează o valoare de exemplu şi prezintă o actualitate dureroasă; a doua: pentru Alexandru Şafran, om de o credinţă profundă, modul de a trăi identitatea evreiască şi modul de a concepe iudaismul sunt practic indisociabile; el este mândru de a fi evreu, dar fără orgoliu. Mare-rabin [Carol Iancu îl citează pe Elie Wiesel cu formula „un maestru generos, unul dintre cei mai mari ai generaţiei sale“], Şafran a ştiut să fie exemplar fără a se da pe sine drept exemplu. (p. 328, 330)

 

Ce am mai putea adăuga noi? Nu mult şi nu multe la cele atât de bine spuse de Carol Iancu într-un întreg coerent şi consistent – cartea sa, viziunea sa despre înţeleptul rabin Alexandru Şafran. Un regret: că Alexandru Şafran nu mai trăieşte acum, când, de pildă, Habermas şi Ratzinger (în 2004), Habermas şi Derrida (în 2001) au pornit un proiect filosofic, teologic şi politic pentru noul mileniu. Miza morală a acestuia de abia acum ni se dezvăluie în toată complexitatea sa. În acest context al unei etici a responsabilităţii pentru generaţiile viitoare, glasul său ar fi fost, indubitabil, auzit, ar fi fost ascultat şi ar fi contat. Ca întotdeauna.

Nutrim, de altfel, convingerea că substanţa acestui regret este consonantă cu sensul profund al interpretării lui Carol Iancu. În fapt, autorul acestei pe cât de necesare pe atât de strălucite cărţi despre Alexandru Şafran (surprins prin imaginea-simbol „o viaţă de luptă, o rază de lumină“) se află, el însuşi, prin tot ceea ce a scris până acum, într-o relaţie de frăţietate cu temele majore ale gândirii şi vieţii celui căruia i s-a dedicat. Noi, cititorii, avem cartea, iar Carol Iancu, cu certitudine, va fi onorat mereu, de acum înainte, pentru conţinutul şi sensul ei. Nu e puţin lucru, din contră, iar o atare reuşită nu stă la îndemâna oricui.

 

Vasile Morar

Alexandru Şafran văzut de Carol Iancu

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)