Mircea Pora

 

Depoziţia doamnei Vasilescu

  În memoria Monicăi Hapei 

 

Calmă, relaxată, desprinsă de obligaţii şi griji materiale, doamna doreşte să ne facă scurta-i depoziţie în poiană. E vorba de o rarişte, o absenţă vegetală, un spaţiu iscat în inima unor păduri întinse pe distanţe de zeci şi zeci de kilometri. Putea să ne povestească totul pe reţeaua de divane a doamnei Costinescu, cea aflată acum departe, n-ar mai fi fost în măsură să deranjeze bunul mers al relatării. O posibilitate, dincolo de dispreţul orişicui, era ca, patinând cu toţii pe lacurile doamnei Davidescu, să fi ascultat istorisirea. Mai rămânea şi cimitirul „Madam Adamescu şi Fiii“, loc de reculegere cu alei liniştite, morminte elegante, paznici subţiri ca nişte tije, preoţi aflaţi în permanente rugăciuni şi posturi, la rândul lor asemeni unor tije. Dar a rămas poiana, ce în timpul vorbăriei ne va urmări mereu cu ochii ei bătrâni şi trişti...

 

Întrebare: ... Stimată doamnă Vasilescu, aţi fost la Braşov, oraşul lui Honterus, al Bisericii Negre, cu vreun scop anume, o mică afacere, rectificarea unor taioare, cumpărarea unei umbreluţe pentru vară, contemplări de peisaje sau pur şi simplu aşa, ca să aveţi de unde vă întoarce?...

 

Răspuns: ... Nu, nici pomeneală, în acest oraş transilvan nu aveam absolut nimic de făcut. Nici umbrele, nici taioare, nici extazieri în faţa unor peisaje. M-a prins însă o dorinţă năprasnică de a-l vedea, de aici declanşându-se „operaţiunea“...

 

Întrebare: ... Au fost „ciudăţenii“ sau, altfel zis, „bizarerii“ la dus?...

 

Răspuns: ... Dumneavoastră, pe unele dintre ele, le-aţi putea socoti ca atare, dar mai bine lăsaţi-mă să povestesc... Prima oprire, conform mersului, am avut-o la Buziaş. Staţiune mică, cochetă, specifică pentru cardiaci şi crizele lor. Trenul a intrat în gară ţinând cont de atmosferă, de prescripţii, cu fineţea, arta unei pisici, de-a şerpui agil printre zeci de bibelouri. Mi-a atras atenţia faptul că în locul clasicului impiegat se afla, e drept, în ţinută feroviară regulamentară, fosta mea colegă de şcoală primară, Eliza, căsătorită Pădurescu. Când am trecut prin dreptul ei, am strigat-o pe nume, mi-am agitat mâinile, sânii, am tropăit din picioare, am lansat chiar şi un balonaş... dar ea se uita în direcţia de mers a garniturii, părând a fi chiar o statuie, ce dădea peronului un vag aer de singurătate... La Lugoj, dragii mei, oraşul familiei Brediceanu, al lui Traian Grozăvescu, al atâtor solizi profesori de liceu, pe peron, în postură feroviară, cu o fermecătoare paletă în mână şi un chipiu aşijderea pe cap, fosta mea colegă de grădiniţă, necăsătorită nici măcar o zi, o fiinţă visătoare, poetică, bună dirijoare de coruri fără mari pretenţii, Emanuela Predescu. Două minute, exact, staţionare, nu coboară, nu urcă nimeni, strig de pe geamul toaletei... „Servus, Emmy, cum o duci?“... niciun răspuns, doar un foşnet dinspre ultimul vagon spre locomotivă şi senzaţia de câmp de luptă părăsit pe care mie mi-o lasă peronul.

Spre prânz, cu alternări de viteză, ample zguduiri de vagoane, ajungem la Ilia. Doar pe peron ploua mărunt, în rest, în localitate, peste Mureş, căci despre acest râu e vorba, peste pădurile pline de mistreţi, dar şi de multe păsări rănite, un soare ce părea că atacă totul cu bisturie, topoare, cuţite, săgeţi... Impiegata, fosta mea stomatoloagă, Duşa Mărginescu, al cărei soţ, aflând din întâmplare că e nepot de daci şi de romani, s-a sinucis. O, Ilia, Ilia, mi-am zis, în timp ce trenul se punea în mişcare, ce soartă crudă ai şi tu. Nu te caută nimeni, nici măcar o delegaţie guvernamentală, nu te-au vizitat nici Joyce, nici Thomas Mann, nici Wagner, dar mai cu seamă Verdi, care, trăind ani mulţi, ar fi putut s-o facă...

Stimaţi şi dragi ascultători, înamoraţi de poiană, prin Deva am trecut ca vântul, pe lângă Decebal sculptat în stânci, pe lângă Burebista, cioplit, şi el, la masa lui de lucru. Înainte de a ne apropia de staţie, din eter mi-a ajuns la urechi vocea impiegatei, doamna Sorana Mitulescu-Carpeş, geolog ca profesiune, care i-a strigat mecanicului: „Dacă vrei, opreşti, dacă nu, nu, tu eşti Dumnezeu în acest moment“.

... Apoi am început să străbatem pădurile Sibiului, eu aşa zicându-le acelor zeci şi zeci de kilometri, acoperiţi de brazi, ulmi, carpeni, stejari. Parcă-mi intrau în suflet pe rând toţi aceşti arbori puternici, maiestuoşi, respirând acolo liniştiţi prin frunzele şi plăgile lor. Pe scări nevăzute în mersul legănat al trenului, urcam spre înălţimi unde doar demonii morţii pot sălăşlui. Mă priveau de peste tot atâţia ochi, vocile unor prieteni dispăruţi le auzeam presant. Se mişcaseră prin nisipuri, prin pământ, mă urmăriseră purtaţi de aripi, trecuseră prin straturi de nori, pentru a mai fi câteva clipe aproape de mine?... Pădurile Sibiului, cu dinţii lor mari, cu guri înfundate de-ntuneric, cu straturi de frunze ce-ţi adorm, ce-ţi fură paşii... Locuri prin care n-am trecut niciodată, dar de unde spaime se ridică spre a mă învălui în mătăsurile lor...

Pe peronul gării, doamna Mariette Diaconescu, niciun fel de călător, o linişte ca în farmaciile ce sunt plasate prin preajma gheţarilor polari. Dar printre linii parcă totuşi se mişca ceva. Nu am curajul să privesc pe geam. Mi-e teamă să nu fie acel profesor despre care se spune că, plictisit de a sta de nu ştiu câţi ani în mormânt, cu ce a mai rămas din el şi forţa pe care nu se ştie cine i-o mai dă, din când în când mai trece pe la gară.

În sfârşit, un şuier şi plecăm spre ţinta finală a călătoriei... oraşul Braşov... Ce să vă spun, cetatea era caldă încă de pe urma locuitorilor ce nu demult o părăsiseră. Liniile de tramvai sclipeau, se scăldau în propria lor singurătate. Prin cele câteva muzee şi case memoriale sufla vântul. Din când în când, din te miri ce domicilii, zburau perne, cearşafuri, rămânând agăţate de stâlpii de înaltă tensiune. Pe unde ar fi trebuit să fie prăvălii deschise erau anunţuri cu „Vin imediat“... „Lipsesc din motive pe care nu le veţi şti niciodată“... „Ne vom revedea nu peste multă vreme“... Ce să vă mai spun, nenumărate autobuze goale, pepeni cu cuţitele în ei, numai gata să fie despicaţi, şcoli cu cataloage deschise pe catedre, cu material didactic împrăştiat peste tot. Prin spitale, nimeni, de turişti nici urmă, prin pieţe un pustiu de nedescris. Zic să-i dau un telefon prietenei mele Lizica Sărutescu... Ţi-ai găsit răspuns... O sun mai apoi pe conferenţiar Tica Bobescu... Un vag „Alo!“, pe urmă o tăcere asemănătoare celei din luna mea de miere, petrecute cu bietul Mircea, pe malurile fluviului Amur...

În sfârşit, se făcuse seară şi din Piaţa Sfatului nişte aripi mari mă conduceau spre gară. Iau un corn dintr-o patiserie, un fursec dintr-o cofetărie, o portocală din căptuşeala unui veston abandonat pe-un scaun de frizerie. Ajung unde trebuia s-ajung, dau târcoale unei case de bilete, dar aripile de care vă spusesem mă împing direct în tren. Era, de altfel, unica garnitură din staţie şi pe fiecare vagon scria... „Spre Timişoara, spre căldurile ei“...

Şi acum, părăsind normalitatea, lucrul cu adevărat uimitor pe care-l văd... Fără a fi mari geografi, ştim cu toţii că mergând spre fostul oraş al şvabilor, acum în bună parte al moldovenilor, la puţin timp după Braşov urmează Făgăraşul. Dar eu acum nu despre acest orăşel vreau să vă vorbesc, ci despre munţii cu acelaşi nume. Când am ajuns în dreptul lor se înnoptase. Tone de beznă păreau a fi depuse între accelerat şi ei. Chiar m-am gândit să adorm puţin când prin perdelele ferestrelor răzbat nişte străluciri. Dinspre partea munţilor veneau...

Fără să mă sperii, mă ridic în picioare, deschid geamul şi ce credeţi că-mi este dat să văd?... Strălucirile izolate se unesc, se formează cât cuprindeai cu ochii un câmp alb, compact, fără fisuri, având netezimea meselor de biliard. La început – de câmp vorbesc – a fost pustiu, dar în scurtă vreme, pe cărările invizibile ale lui, şi-a făcut apariţia, cred că din foarte îndepărtate întunecimi, o femeie ce nu mai părea a fi din lumea asta. Era departe de noi, îmbrăcată în întregime în alb, un alt alb decât cel al zăpezii, cu ochii atât de puternici, de sfredelitori... Păşea rar, dar fără niciun efort, ţinea pasul cu bietul nostru rapid. Cel mai mult a privit înainte, dar au fost şi momente când căuta stăruitor spre tren. Cei doi ochi străluceau atunci ca două diamante. Să fi căutat pe cineva prin vagoane, un iubit supravieţuitor, să fi dorit ca pe „acel cineva“ să-l vadă fie şi preţ de o secundă?... Când se apropia de tren îi vedeam frumuseţea caldă încă, firul de tristeţe, viaţa încă nestinsă, când se depărta simţeam că din partea-i vine un suflu de gheaţă, un ceva „frumos“, „minunat“, care a fost odată.

Trenul goneşte, îmi acopăr ochii, timpul îl scap de sub control, o aştept să se apropie, dar ea nu mai vine. Munţii se terminaseră, covorul luminos se mai vedea încă, dar departe... tot mai departe... Cam atât a fost, în mare, cu drumul acesta. Şi acum, ce ziceţi, mai rămânem în poiană sau plecăm spre Timişoara, chiar şi cu riscul de-a o găsi pustie?...

 

Mircea Pora

Depoziţia doamnei Vasilescu

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)