Ştefan Borbély

 

O prietenie exemplară

  

După moartea prematură a lui Aurel Dumitraşcu, în 1990, la numai 45 de ani, Adrian Alui Gheorghe a descoperit în arhiva prietenului său de la Borca toate scrisorile pe care i le-a trimis acestuia din Piatra-Neamţ începând cu anul 1978. Combinându-le cu cele care au circulat în sens contrar, dinspre Borca înspre Pietricica, el a asamblat un impresionant epistolar al unei prietenii exemplare, din care se poate reconstitui nu numai traseul de formare al celor doi poeţi, structura lor psihică şi profesională diferită, dar şi o parte a genezei spirituale a optzecismului poetic, mulţi dintre protagoniştii deja clasicizaţi ai acestuia (Dumitru Chioaru, Daniel Corbu, Mariana Marin, Magda Cârneci etc.) fiind protagonişti colaterali ai cărţii. Titlul acesteia, Frig (Piatra-Neamţ: Ed. Conta, 2008), precum şi ilustraţia de pe copertă, unde secera şi ciocanul se suprapun în cădere ceasurilor lichide ale lui Salvador Dalí, ne pot induce parţial în eroare, sugerând o încărcătură politică deschisă, pe care calitatea de urmăriţi ai Securităţii, de care s-au „bucurat“ cei doi în timpul dictaturii, nu face decât să o confirme. În realitate, politicul joacă un rol secundar în carte. Nici traumele epocii nu sunt evocate (atrocităţile antipopulare ale lui Ceauşescu, Cernobâlul). În contrapartidă, accentul cade pe vocaţia literară pe care cei doi protagonişti caută să o confirme, participând la concursuri organizate de către diferite asociaţii culturale şi reviste, trimiţând manuscrise de debut la edituri şi aşteptând înfioraţi răspunsul. Cauţionarea sistemului literar e mai importantă în economia existenţială a celor doi decât contestarea grotescului antidemocratic pe care acesta, uneori, îl exhibă. Nu sunt singurii care procedează în acest fel; pe de altă parte, să nu uităm că informaţiile lor se transmit prin intermediul unor scrisori, care pot deveni, fără excepţie, transparente şi acuzatoare.

Ceea ce-i aseamănă pe protagonişti, dincolo de altruismul de a se sprijini reciproc, făcând frenetic schimb de cărţi, semnalându-şi reciproc oportunităţile de publicare sau noile apariţii editoriale (pentru care nu dispun întotdeauna de bani să le poată achiziţiona), este sinceritatea vulnerabilă a voinţei de a face literatură: niciunul dintre ei nu ţine de vreun „clan“ sau de vreun grup de interese anume, trăiesc la marginea sistemului de trocuri şi de influenţe literare, nu au „pile“ pe la edituri sau sprijinitori în lumea ocultă a literelor, ceea ce înseamnă că supravieţuiesc efectiv – şi, în cele din urmă, reuşesc să debuteze! – apelând exclusiv la rezervorul de ingenuitate care le animă viaţa. Sub acest aspect, Frig e un volum singular în peisajul nostru publicistic, deoarece – regula fiind aproape generală... – retroactivările de acest gen abundă în lovituri piezişe, ironii corozive sau mângâieri ipocrite, caustice. Literatul român mediu e o fire nevricoasă, frustrată, suspicioasă şi revendicativă: dimpotrivă, ceea ce e formidabil în schimbul epistolar strict particular din Frig e cavalerismul perfect, curat şi naiv al celor doi parteneri; niciunul dintre ei nu ia în discuţie carenţele morale ale vieţii noastre literare, deşi ar avea din plin motive să o facă; amândoi îi creditează pe toţi potentaţii cu bune intenţii, deşi autoritarismul câtorva dintre ei lasă loc şi de mai bine. Pentru amândoi, viaţa literară e un tărâm eminamente meritocratic şi frumos, unde intră doar cei buni şi rămân doar cei merituoşi. Excepţiile nu sunt imorale: ţin de o carenţă de ansamblu a esteticului...

Aşadar, nu vom întâlni în volum cârteli piezişe, comentarii acide, ironii corozive la adresa confraţilor, ci doar o atitudine morală superioară, patetică, tensionată, ieşită din comun, decantată din onoarea de a scrie poezie şi de a aparţine castei sublime a literaţilor. Un tinerel jucăuş şi „postmodern“ de astăzi nu are cum să înţeleagă acest patetism responsabil, aflat la originile psihologice ale optzecismului, pentru care literatura însemna, mai presus de toate, un act existenţial absolut, de implicare estetică într-un destin de supravieţuire. În esenţă, Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe tocmai asta fac: se ajută critic şi altruist (cele două atitudini nu se exclud...) să supravieţuiască artistic în vremuri potrivnice, în care niciunul dintre ei nu dispune de suficiente resurse materiale sau de un post stabil remunerat pentru a izbândi.

Diferenţele de structură dintre cei doi protagonişti, armonizate într-o prietenie exemplară, sunt impresionante, ele putând fi extrapolate asupra operei. Adrian Alui Gheorghe este mai emfatic în stil, literaturizează ostentativ („Te salut, prietene bun şi vechi prieten. Te salut şi-ţi fericesc exilul. În Valea ta trăieşte ultima licornă. În Valea ta ultimul înger mai poate spune: aleluia“), pe când Aurel Dumitraşcu e mai reţinut în scris, fixat în formulări nu o dată memorabile („tristeţea e un capriciu al gravităţii“; „fii tot timpul poet şi mai puţin un om care vrea să publice“). Primul e un misogin circumstanţial („Nu-mi plac femeile care cre[e]ază: sunt bărbaţi în fustă“; „Femeile. Sunt seci. Obiect de tortură. Rug mucezit“), pe când al doilea se îndrăgosteşte mereu (de profesoarele cu care vine în contact, de eleve chiar), având vocaţia frumuseţii sublime care se obţine prin intermediul iubirii. Trăind la Borca, în casa natală (detalii ale vieţii rurale apar totuşi foarte sporadic în scrisori, ca şi cum autorul ar dori să se disocieze de stereotipii), Aurel Dumitraşcu e un om bun, în sensul tolstoian, organic al cuvântului: se bucură de soarele din ochii copiilor cărora le este profesor, primeşte ghiocei şi gesturi de tandreţe din partea acestora, iubeşte – în mod declarat – oamenii, nutrind şi un patriotism sincer, neemfatic, responsabil, pe care numai cei care au traversat epoca îl pot înţelege.

Citadin nevrotic, posesor al unei biografii mai accidentate (militar la „război“ în Caracal şi în mină, trăitor din expediente, fără locuinţă până ce nu i se repartizează o garsonieră), Adrian Alui Gheorghe se consumă în crize acute de mizantropie sinucigaşă („urăsc oamenii“), se lasă provocat de existenţialismul în vogă din epocă („mă întreb deseori dacă omul este epuizabil...“), are – după propria sa mărturisire – ceva dintr-un Mâşkin resemantizat, atroce, trece des prin „stări corozive“ şi îşi impune, pentru a lupta împotriva stărilor dispersive, un program existenţial ferm, obiectiv, neconcesiv: „Trebuie să trăiesc rigid, să-mi oblig sufletul [...] să se înşurubeze într-un singur loc“. Aflat în militărie la Petrila, „merge cu paşi siguri spre nebunie“. Spre deosebire de prietenul său, format într-o „parohie a ierbii“, el trăieşte oraşul exasperat, spasmodic, cu pupilele dilatate, pentru a percepe halucinaţia mult prea reală a vieţii: „Sunt încărcat de electricitate. Sufăr că nu mai cred în iluzii. Pentru poezie îţi trebuie o anumită mişcare. Eu număr elemenţii aceluiaşi calorifer, aud scârţâitul aceluiaşi pat şi văd aceleaşi chipuri îmbobocite de prostie“. Reacţia ingenuă? (pe aceeaşi pagină): „mă duc să mănânc două mere – îi scrie ireal Aurel Dumitraşcu. – Unul pentru liniştea ta!“

Indiferent de cum trăiesc cei doi, ei împărtăşesc convingerea că poezia e nu numai un imperativ etic sau unul existenţial, ci unul de-a dreptul metafizic, care te poate apăra de rău, te poate mântui. Drumurile din volum (Iaşi sau Bucureşti cel mai adesea, unul feeric spre Clujul Tribunei şi al Echinoxului la Aurel Dumitraşcu) sunt luminoase, fiindcă duc înspre spaţiile însorite ale consacrării literare. Când viaţa intervine brutal în programul mântuirii prin poezie, aşa cum se întâmplă atunci când Adrian Alui Gheorghe este sechestrat în armată, Aurel Dumitraşcu se revoltă: „Eu cred că în anul în care ai fost în război ai pierdut anumite sensuri ale realităţii poeziei“. Cei doi citesc, foarte scrupulos, toate volumele de debut ale colegilor de generaţie (Pantea, Petean, Hurezeanu, Traian T. Coşovei etc.), observaţiile pe care le fac (din interior) întrecând de multe ori chiar şi perspicacitatea unui critic. Prietenia lor se confundă cu adevărul uman al unei întregi generaţii: nu sunt niciodată singuri, chiar dacă fizic şi profesional sunt izolaţi. Aparţin, în mod altruist şi sincer, unui destin colectiv angajant, ceea ce nu se prea mai întâmplă în zilele noastre.

Regret că nu pot să închei aceste scurte consideraţii despre doi oameni pe care nu i-am cunoscut personal fără să notez foarte gravele neglijenţe de corectură care prejudiciază volumul. Erorile sunt cu nemiluita: The Hughes (în loc de Ted), Nevestele vesele din Wisindor, Ezensberger, Narsiss şi Goldmund, Muril (în loc de Musil), V. Wolf, Steinbach (în loc de Steinbeck), Brhams, Lacoon, Le Clizio, Saroyon, Monterlant, Odette de Crexy, Güntes Grass etc., etc. Păcat, foarte mare păcat...

 

Ştefan Borbély

O prietenie exemplară

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)