Irina Petraş

 

De la deducţie la seducţie

  

Născut în 1934 la Bucureşti, Ion Vianu începe studii de filologie clasică, apoi se înscrie la Me- dicină. Publică Introducere în psihoterapie (1975), apoi Stil şi persoană (1975, Premiul Uniunii Scriitorilor). În 1977, emigrează în Elveţia: „reu- şisem să depăşesc intelectualismul care făcuse din mine un om precar“, va spune mai târziu. „Se întoarce“ cu Amintiri în dialog (1994, în colaborare cu Matei Călinescu), apoi cu romanele Caietele lui Ozias (2004), Paramnezii (2005), Vasiliu, foi volante (2006), Blestem şi Binecuvântare (2007). În 2008, publică eseul Investigaţii mateine (Polirom/Biblioteca Apostrof, 2008, 112 pagini) şi romanul Necredinciosul (Cartea Românească, 2008, 160 de pagini). Despre ele, aici, câteva marginalii.

Mai întâi, e de spus că Ion Vianu are de înfruntat prejudecata cu care e întâmpinat un ins-de-formaţie-alta-decât-filologia-care-scrie-literatură. Se uită că Facultatea de Filosofie, de pildă, nu dă filosofi, nici cea de Filologie, scriitori. E vorba, în ambele cazuri, dar şi în multe altele, despre talent, valenţe creatoare, disponibilităţi individuale şi personalizate. Despre o anume structură înalt expresivă pe care şcoala o poate, în cazurile fericite, fasona. Dar atât. Intervine şi prejudecata admirativă, dar nu mai puţin deviantă a ştiinţei aparte despre om pe care o posedă un psihiatru. E limpede că un psihiatru, un psiholog, un medic, un sociolog nu sunt neapărat mai buni „scafandri ai sufletului“, cum ar zice Sebastian, sau mai buni cunoscători al trupului uman/social decât un filolog, un botanist etc. Toate cunoştinţele despre om şi lume sunt moarte, din punctul de vedere al literaturii, dacă nu intervine inefabila artă a cuvântului potrivit. Şi totuşi...

Ion Vianu are de gestionat şi alte situări biografice şi existenţiale cu încărcătură potenţial incomodantă. Este fiul lui Tudor Vianu, apartenenţă pe cât de plină de fericite modelări şi neteziri de drum, pe atât de greu de purtat – creşterea în umbra tatălui nu e întotdeauna o „muncă“ uşoară. Cartea despre Mateiu are şi un fir autobiografic, oricât de subţire: ea pune problema relaţiei cu tatăl, a identităţii destinale greu de modificat prin simpla voinţă, oricât de stufos ar fi „romanul familial“. Exilat de bunăvoie, la vârsta maturităţii, revenit în ţară după ’90, Ion Vianu a avut şi are de depăşit decalaje şi diferenţe/diferende de perspectivă. Regretul, mărturisit, de a fi cerut primirea în Partidul Comunist stă alături de cel nemărturisit al inevitabilei înrolări din exil – activistul „Europei Libere“, dincolo de deosebirile nete de ideologie, a avut şi el de echilibrat restricţii, condiţionări, oportunisme:

 

Eu asta am vrut să fiu: un martor. Cred că misiunea mea este să mărturisesc nu numai despre comunism, ci despre perenitate, despre faptul că am putut să străbatem această perioadă şi să ieşim la lumină. Ce a persistat în noi de dinainte de comunism, ce suntem după – asta am vrut eu să arăt. A existat o continuitate a spiritului şi sub comunism, indiferent cum s-au numit conducătorii.

 

Nu în cele din urmă, românul „sută la sută“ păstrează amintirea bunicilor paterni, evrei care „au trecut cu arme şi bagaje în rândul populaţiei ortodoxe“, iar reflecţia asupra condiţiei evreieşti îl „stimulează spiritual şi intelectual“, într-o situare încă o dată duală, dublă. În schiţa de portret de mai sus, sumară şi imperfectă, descopăr destule argumente ale tipului de investigaţii literare în care se angajează prozatorul şi eseistul. Amândoi, ei da, secondaţi de medicul psihiatru.

Despre arta prozatorului se cuvine vorbit cu punerea între paranteze a profesiunii „oficiale“. Se poate accentua însă altceva: o evidentă predilecţie pentru detectivism. Atracţia pentru mistere şi simboluri absconse, plăcerea estet(izant)ă de a crede în conspiraţii şi sfori trase de mâini fizice şi metafizice, deducţiile alambicate, ipotezele „baroce“ pot descinde din, dar ar fi putut la fel de bine provoca alegerea profesiunii. În Investigaţii mateine (Mateiu Caragiale se bucură de o trecere nu cu totul elucidată în contemporaneitate, el fiind, în vremea din urmă, obiectul unor „studii de caz“ remarcabile, precum cele semnate de Ion Vartic, Barbu Cioculescu, Matei Călinescu, Angelo Mitchievici), reconstituirea legăturilor dintre om şi operă se face pornind de la cuvintele lui Ion Barbu dintr-o cronică la Craii... din 1929: „Nu cunosc meditaţie mai gravă asupra ticluirii şi aventurii Fiinţei ca această carte de înţelepciune, pe care un act de discreţie şi gust o disimulează sub grele catifele de pitoresc oriental“. Lui Ion Vianu îi convin toate secvenţele enunţului barbian: meditaţia gravă îi e structural familiară, ştie şi crede că Fiinţa este şi o ticluire a voinţei, nu doar un dat, pariază pe aventurile modelatoare exersate poietic, discreţia ţine de ascundere şi secret, dar şi, etimologic, de distingere/deosebire a lucrurilor unele de altele. Catifeaua însăşi e nelipsită, cu moliciunea ei insinuantă, nobilă şi decadentă, din fundalul textelor sale de orice gen. Substratul balcanic, în sensul său cel mai bogat şi mai „funciar“, e o realitate şi o necesitate, deopotrivă, pentru scriitor:

 

M-am întors în România ca să scriu [...] e nevoie de un feedback, de un răspuns al publicului şi deci faptul că sunt în România mă alimentează, mă hrăneşte [...] Probabil că, dacă altul ar fi fost cursul vieţii mele, aş fi putut să fiu un scriitor român trăind în străinătate. Dar eu am nevoie de România.

 

Jocul sensurilor multiple şi contradictorii e continuat în microromanul Necredinciosul – o jucărie romanescă despre alteritate şi despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjeşte un ghem de semne şi sensuri şi aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest. Ilina Gregori, de pildă, probează acest dezarmant şi aiuritor efect polifonic într-o cronică-eseu un pic exaltată (e ea însăşi o maestră a interpretării semnelor obscure), care avansează pe nerăsuflate câteva variante de lectură, panicate că nu vor putea face faţă provocării. Scriitorul, extraneu, aş zice, din multe puncte de vedere, deci altfel, încărcat axiomatic cu o ştiinţă inaccesibilă muritorilor de rând, exploatează toate aceste atuuri pe muchie de cuţit şi le transferă personajelor sale dublu-naratoare. Mărunţirea feţelor diurne şi nocturne speră, vag, o refacere a întregului, însă răscrucea e preferabilă oricărui drum, iar unicalea e blocată în absenţa unei tentative reale de a alege. „Disciplina de a trăi în prezent“ este ideală pentru concentrarea pe senzaţii suspendate, fără trecut şi fără viitor. Alterii ţin de memorie şi de speranţă. Eroul cu două feţe, ambele alcătuite din cioburi tensionate şi divergente, vrea să fie „simţitor numai la trecerea clipelor şi a anilor [...] singurul fel curat, nepătat, de a simţi că exişti“; el exersează arta descompunerii mentale a gesturilor: „Începeam să mă gândesc la baia de dimineaţă. Gândire care-mi lua trei sferturi de oră, cel puţin“, desenând un loc pe care alterii îl negociază frenetic. Somnul, visul aduc un alt timp, care, „imperfect, cocoloşit, bizar, se încurca, se făcea ghem“.

Daniel şi Joseph sunt asemănători prin pasiunea enunţată pentru femei. Deşi se parcurg cu plăcere, scenele erotice rămân abstracte, sunt eseuri senzualizate despre iubire, oarecum teoretice, livreşti. Mesajele trupului sunt citite ironic-poetizant, cu o abilă rafinare a locurilor comune din romanţuri. Visceralitatea nu răzbate în pagină, „apriga dorinţă sexuală“ e şi ea un simplu pretext pentru a introduce secvenţe de genul: ea alesese „calea cea mai grea, aceea de a-şi sacrifica trupul, trupul ei mângâios şi aspru ca un vas de lut, încă puţin umed după ce a ieşit din roata olarului“. Jocul iubirii are reguli ceţoase, ambigue în exces, lucrând, pagină de pagină, la ţeserea atmosferei catoptrice: „dacă aş lăsa loc omenescului, baletului graţios al stărilor intermediare, ezitărilor, misterului, aluziei, senzualităţii discrete, insinuante“. Prizonieri ai dialogului psihanaliza(n)t, cei doi înaintează previzibil spre descoperirea coincidenţei destinelor lor, însă integrarea nu are loc. Verbalizarea nu vindecă, ea eşuează liber în plăcerea subtilă şi gratuită a cuvântului: „totul trecea prin cuvânt! Vorbele schimbate între ei doi erau firele invizibile ale unei plase de păianjen, cu o geometrie bizară, asimetrică, sfâşiată“. Psihiatrul din carte ar trebui să fie, prin definiţie, un scormonitor abil al tainelor omeneşti, dar Dobro (bunul!?) are un firav şi contestat instrumentar, nu e decât un grotesc animal horcăitor, aproape mitologic în oracularitatea lui nonverbală.

Erudiţia ascunsă în textură e uneori sufocantă, căci aşteaptă decodificări rapide. Ficţionalizate la cub, miturile se confundă, verosimilitatea lor e precară, pretextele sunt mai tari ca miezul epic. Vezi, de pildă, ateul convertit la religia musulmană care trăieşte exaltat şi neconvingător spaima de a-l fi trădat pe Isus. Moartea şi sinuciderea rămân ingrediente ale unor minieseuri autonome inserate cărţii... Toate aceste posibile carenţe sunt contracarate de arta excepţională a povestitorului care se joacă nestăpânit şi inteligent cu ascultătorul-cititor şi îl implică în amestecul inepuizabil de poveşti reale şi inventate. De la arta deducţiei la arta seducţiei, Ion Vianu este, el însuşi, un admirabil cuceritor. De Curte-Veche.

 

Irina Petraş

De la deducţie la seducţie

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)