Iulian Boldea

 

Istoria literaturii ca vocaţie şi provocare

  

Aşteptată îndelung, Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu a apărut anul trecut, la Editura Paralela 45, cu subtitlul 5 secole de literatură. Succesul apariţiei editoriale a întrecut orice aşteptări: s-au vândut, în scurt timp, mii de exemplare. Cartea e, la propriu şi la figurat, incomodă. Incomodă prin dimensiuni, incomodă prin opţiunile valorice, de selecţie, de accent axiologic asumate de autor. Precedată de o Introducere (Istoria literaturii la două mâini), se încheie cu o Postfaţă (Nostalgia esteticului). E, în titlul şi în conţinutul postfeţei, dar şi în cuprinsul întregii cărţi, o situare polemică faţă de Călinescu, a cărui Istorie se încheia cu capitolul Specificul naţional. E cât se poate de evident, astfel, accentul pe care autorul Istoriei din 2008 îl aşază, apăsat ori subtextual, ori de câte ori e nevoie, asupra criteriului estetic, asupra ideii de valoare artistică, sustrăgând opera literară de sub imperiul oricărei influenţe străine de ea. După cum e la fel de limpede pledoaria sa pentru „este­tismul criticii“ şi pentru şansele diferenţei de a oferi un orizont adecvat, propice receptării operei literare:

 

Exact din acest motiv pledez pentru estetismul criticii: doar o astfel de lectură ne poate face să vedem că diferenţa este aceea care ne îmbogăţeşte cu adevărat şi că încercând să-i cunoaştem pe alţii, diferiţi de noi, reuşim să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Şansa diferenţei este aceea că ne solicită să apreciem, să comparăm, să ne exersăm spiritul critic. Identificarea este sentimentală, diferenţa este intelectuală şi morală.

 

Esteticul e privit ca „o punte de trecere între epoci oricât de diferite“, după cum istoria literaturii „reface, verigă cu verigă, lanţul de autori, deopotrivă diferiţi de mine şi aidoma mie, ale căror opere în proză sau în versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau tragice, au hrănit spiritul milioanelor de cititori şi au furnizat criticilor literari interpretări profunde sau sclipitoare“. În acest mod, conchide autorul, „istoria literaturii reprezintă cel mai puternic liant al comunităţii oamenilor care nu se mulţumesc a-şi trăi viaţa doar în realitate («trăind în cercul vostru strâmt», vorba poetului), ci râvnesc şi la una în imaginaţie, fantasmatică sau eroică“.

În Introducere, Nicolae Manolescu trece în revistă aporiile condiţiei istoriei literaturii ca disciplină, enunţate de Wellek, cu încercările de rezolvare a lor datorate lui Gadamer şi Jauss. Istoricul literar se dovedeşte inseparabil de critic, în măsura în care reprezentarea unei literaturi în desfăşurare diacronică nu poate face abstracţie de descrierea, comentarea, interpretarea operelor. Nicolae Manolescu nu priveşte operele literare ca instanţe atemporale ori ca alcătuiri monadice, incapabile de a dialoga, de a se situa în raport cu alte texte din alte epoci sau ambianţe culturale. Dimpotrivă, istoricul literar consideră că literatura română îşi datorează conformaţia unei reţele de relaţii şi interdependenţe intertextuale, adânci, implicite sau, dimpotrivă, manifeste, prin care opere, autori şi texte se regăsesc într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii, al schimbului necontenit de revelaţii estetice, al reformulărilor şi remodelărilor perpetue:

 

Istoria literaturii este şi istoria acestei ştafete intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică. Fiecare operă modifică (fie şi imperceptibil) ansamblul de opere. Mai vechea idee călinesciană, pe care am preluat-o şi eu pe vremuri, a lecturii inverse într-o istorie critică a literaturii, poate fi amendată după cum urmează: dacă istoria literară nu urcă pe firul cronologic al operelor, din trecut spre viitor, căci nu poate face abstracţie completă de prezent, ea nici nu-l coboară pur şi simplu; mai degrabă, ea citeşte fiecare operă în legătură cu toate celelalte, care o preced sau care îi succed; încearcă să sesizeze ecoul (profund sau superficial) al fiecărei opere în corpul (istoric constituit) al literaturii; sugerează felul în care acest corp se modifică în timp (teribil de încet) prin influenţele sutelor de impacturi suferite. Acesta e al doilea înţeles acceptabil pe care-l putem da istoriei critice la două mâini: ea comportă o re(valorizare) şi o (re)interpretare permanentă a fiecărui text şi a literaturii în întregul ei, ca interglosare infinită. Prin această prismă, întreaga noastră cultură este o suită de teme cu variaţiuni.

 

Spre deosebire de Istoria lui Călinescu, Istoria critică lasă la o parte „cadrul extern“, eludează biografia scriitorilor, înlocuind „narativitatea“ cu interpretarea şi valorizarea textelor literare, în virtutea concepţiei conform căreia „operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor“. Nu întâmplător Istoria lui Nicolae Manolescu este, încă din titlu, una critică. E, mai întâi, o istorie ce face din criteriul selecţiei axiologice un criteriu prioritar. Istoricul literar exclude, din configurările sale, biografismul, excursul factologic, contextualizarea istorică prea apăsată, aşezând, în locul acestor accesorii, literatura cu aură axiologică, validată de interpretări minuţioase ale unor fapte de limbaj învestit cu literaritate. În al doilea rând, spre deosebire de G. Călinescu, autorul Istoriei critice acordă un spaţiu considerabil în structura propriei cărţi receptării critice, dialogului critic provocat de evoluţia unor valori literare, de bătăliile „canonice“ care s-au purtat în devenirea literaturii române. Principiul cronologicului este, în aceste pagini, relativizat la maximum, elementul cel mai important al demonstraţiei fiind, mai degrabă, stabilirea unor categorii, modele, paradigme în care opere literare, autori şi grupări să se regăsească în mod deplin. Actul de valorizare pe care îl întreprinde Nicolae Manolescu presupune, desigur, înainte de toate, o selecţie riguroasă a textelor, în funcţie de reflexele esteticului pe care le poartă încrustate în filigranul lor. Analizele sunt minuţioase, precise şi sobre, fără a absenta însă, din structura lor, timbrul atât de personal al criticului şi istoricului literar. Formulările memorabile, închizând în cercul aserţiunii spirit sintetic şi lapidaritate, au o certă plasticitate a enunţului, precum şi o rezonanţă a lucrurilor parcă ştiute dintotdeauna, pe care textul critic nu face decât să le reamintească. Capitolul despre Dosoftei (Primul poet: Dosoftei) e un exemplu al metodei şi stilului critic al lui Nicolae Manolescu. Conştiinţa poetică a lui Dosoftei, „care secătuieşte toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă de originalul biblic“, este argumentată şi demonstrată printr-o analiză stilistică şi prozodică amănunţită, în care repere fundamentale rămân litera şi spiritul textului. Subliniind meritul esenţial al lui Dosoftei, criticul nuanţează contribuţia acestuia la edificarea unui limbaj poetic românesc:

 

Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. În acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din cinci sau şase limbi; a creat, totodată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi, poate, şi la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul xx; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a încercat mai multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism.

 

Aserţiunile istoricului literar sunt lapidare şi plastice totodată. Astfel, în contextul literaturii vechi, Costin este „prozator de idei“, portretul lui Dimitrie Cantemir realizat de Neculce e „excepţional“, în timp ce autorul Istoriei ieroglifice ilustrează, de asemenea, „proza de idei“. La Budai-Deleanu e surprins, pe urmele altor exegeţi, „jocul de-a literatura“, Nicolae Manolescu observând că „Ţiganiada e Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei“. Ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior) sunt redaţi sumar, sub semnul „mentalităţilor noi“ (ideologia iluministă) care se prezintă însă în haine vechi (factologie istoriografică). Paşoptismul romantic românesc e comentat în grila impusă de Nemoianu, a celor două romantisme. La Alecsandri e definitoriu „epicul spectacol“, în opera bardului de la Mirceşti putând fi regăsite multe trăsături ale romantismului Biedermeier. Odobescu e definit prin „stilul clasic impecabil“. Proza sa e „solemnă şi impersonală“. Mai mult credit pare a fi acordat corespondenţei lui Odobescu (comentată pe cinci pagini) decât operei literare (trei pagini). În portretul sintetic şi credibil al lui Eminescu, considerat un postromantic, Nicolae Manolescu pune la contribuţie lecturile critice anterioare (trei i se par deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu, a lui Călinescu şi a lui Negoiţescu), subliniind că „nu există un singur Eminescu“, opera acestuia alcătuindu-se dintr-un „pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri“. În comentariul poeziei lui Eminescu, Luceafărul este diminuat, considerându-se că poemului i „s-a dat mai multă importanţă decât merita“. La fel, Oda (în metru antic), considerată a fi din speţa poeziei „de concepte goale“. Proza eminesciană a fost, în viziunea lui Manolescu, pe de o parte, „supraapreciată“, iar pe de altă parte a intrat „în malaxorul unei exegeze pe cât de erudite, pe atât de lipsite de spirit critic“. Spre deosebire de Noica, fascinat de Caiete, N. Manolescu e drastic cu acestea: „literar, niciun rând din acestea nu prezintă interes“. Capitolul despre Caragiale, extrem de bine documentat (e pusă în valoare şi exegeza, de la Şerban Cioculescu la Al. George, la Florin Manolescu şi Al. Călinescu) ne oferă analize atente ale operelor celor mai importante, observându-se că, în multe privinţe, prozatorul şi dramaturgul (din Năpasta) este „o victimă a zolismului“. În legătură cu Creangă, să reţinem aprecierea conform căreia geniul humuleşteanului „a funcţionat doar în registrul naiv şi vesel al copilăriei“. Celelalte opere (în afară de Amintiri) sunt, se subînţelege, mult mai puţin valide estetic. Capitolele consacrate începutului de secol xx şi perioadei interbelice sunt extrem de dense şi de pertinente în judecăţi, cu aprecieri definitive, unele, sau plastice, inconfundabile, altele. Ar putea mira prezenţa în prim-plan a unor autori ca Ronetti-Roman (care are cam acelaşi spaţiu ca şi Agârbiceanu) sau Topârceanu (acelaşi spaţiu ca şi Goga), în timp ce Vlahuţă e plasat în categoria „autorilor de dicţionar“, la fel ca Brătescu-Voineşti, Caracostea, Pavel Dan, Dragomirescu, Istrati, D. Popovici. Dacă Arghezi e considerat cel mai important poet român al secolului xx, lui Bacovia i se acordă mai puţin de patru pagini (oricum, mai puţin decât spaţiul acordat lui Voiculescu, să zicem), după cum Tudor Vianu beneficiază de un spaţiu mai restrâns decât Vladimir Streinu. Capitolul dedicat lui Marin Preda e situat sub semnul „revizuirii“ (care nu face, observă pe bună dreptate istoricul literar, decât să „aşeze pe o temelie solidă o operă impunătoare şi inegală, victimă în mai mare măsură erodării inerente a timpului decât propriilor limite artistice şi morale“). Moromeţii e considerat capodopera lui Preda, celelalte romane (Marele singuratic, Delirul, Risipitorii, Intrusul şi chiar Cel mai iubit dintre pământeni) fiind mult mai puţin realizate. Deşi apreciază că Nicolae Breban este „cel mai original şi puternic romancier postbelic“, N. Manolescu obiectează: „Romanele sunt, mai ales după 1989, tot mai dezlânate, mai greoaie, mai sclerotice. Ideile paranoice ale autorului se depun peste tot...“ În cazul lui Nichita Stănescu, autorul caută să ţină cumpăna dreaptă între adulatorii poetului şi detractorii lui, subliniind că autorul Necuvintelor e, deopotrivă, excepţional şi inegal. Sentinţa istoricului literar clatină, şi de această dată, ierarhiile prestabilite ale celor care îl vedeau pe Nichita drept cel mai important poet de după război: „Nichita Stănescu nu este nici atât de verbios precum socotesc contestatarii săi (Gh. Grigurcu, M. Niţescu, Marin Mincu), nici atât de profund precum îl cred adulatorii. Dar este, probabil, cel mai original poet român de după Al Doilea Război“. Între ceilalţi poeţi neomodernişti, uşor nedreptăţit, faţă de colegii săi de generaţie, mi se pare Mircea Ivănescu, după cum Emil Brumaru e considerat un „poet minor“. Dintre prozatori, se pot menţiona două absenţe notabile: Eugen Uricaru şi Mihai Sin.

Capitolul despre Critica, eseul şi istoria literară începe cu Cornel Regman şi se încheie cu Petru Creţia. Mulţi s-ar putea întreba de ce ocupă Ion Pop, de pildă, un spaţiu atât de restrâns (accentul e pus pe opera sa poetică!) sau de ce lipsesc Mircea Iorgulescu, Adrian Marino, Ion Vlad, Marin Mincu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Muthu sau Laurenţiu Ulici. Postmodernismul. Generaţia ’80 e capitolul ce se încheie cu câteva cuvinte profetice: „Postmodernismul însuşi începe să aparţină trecutului“. Portretele optzeciştilor, mai succinte (Nichita Danilov e prezentat aproape exclusiv prin citate), sunt credibile şi exacte. Actul critic are accente, uneori, justiţiare („Marta Petreu este o poetă excepţională, nepreţuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti“). Mircea Cărtărescu beneficiază de un spaţiu mai extins. El este „un profesionist al literaturii“ şi, adaugă N. Manolescu, „unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului xx şi din primele ale secolului xxi“. Şi capitolul despre optzecism are câţiva absenţi de marcă: Aurel Pantea, Romulus Bucur, în poezie, Alexandru Vlad, la proză, Ştefan Borbély, în critica literară.

Ultimul capitol al Istoriei critice e consacrat memorialisticii (Memorialişti de ieri şi de azi). Cărţi de memorii (Virgil Ierunca, Ion Ioanid, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sîrbu, Norman Manea, Paul Goma etc.) găsesc în N. Manolescu un excelent analist al stilului memorialistic şi al relatării autobiografice în general.

Istoria critică a lui Nicolae Manolescu se situează, cum observă chiar autorul, într-o poziţie privilegiată şi ingrată totodată, între idealul purităţii şi impuritatea fecundă care e pecetea personalităţii autorului:

 

Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă din acest punct de vedere şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele.

 

Asta şi este Istoria critică, oricâte reproşuri i s-ar aduce de unii şi de alţii: o carte vie, credibilă, autentică, prin care istoricul literar efectuează o lectură critică atentă şi eficientă a literaturii române, cu toate complexele şi iluziile sale.

 

Iulian Boldea

Istoria literaturii ca vocaţie şi provocare

» anul XX, 2009, nr. 1 (224)