Poeme din Amnios

 

Iulian Boldea

 

Poezia lui Mihail Gălăţanu e reputată pentru spiritul demitizant care o animă, pentru limbajul frust, neprotocolar şi pentru viziunile acide, ce refuză orice transfigurare sau eschivă stilistică. Ştiri despre mine (1987), Scrâşnind în pumni, cu graţie (1993), Bunicul Kennedy (1996), Evanghelia după Barabas (1996), Mireasa tuturor (1997), Poetus captivus, un poem dat de la Dumnezeu cu mîna lui Mihail Gălăţanu şi ochiul lui Felix care se dedică Nicoletei, soaţă (1999), Memorialul plăcerii (2000), România cu prostii (2001), Diapazonul plictisit (2002), Mormântul meu se sapă singur (2003), Burta înstelată (2005), Inima de diamante (2006) – sunt etapele unei evoluţii poetice demne de interes, nu lipsite însă de convulsii şi contradicţii, de sincope ale comprehensiunii ori de o tendinţă de manierizare, ce a fost, de altfel, înregistrată de critică. Două afronturi, unul la adresa spiritualizării iubirii, celălalt la adresa infailibilităţii „patriei“, au şocat opinia publică pudibondă, care s-a simţit datoare să apeleze la instrumente juridice pentru a-l admonesta pe poetul iconoclast. Apelul la „vocabularul refulat“, la limbajul „vexatoriu“ (Al. Cistelecan) nu exclude însă o anume nostalgie, repede reprimată, a candorii, o tandreţe camuflată dedesubtul unei retorici a şocului şi directeţii. După cum invectivele ce discreditează patria sacrosanctă nu sunt nimic altceva decât reversul unui ataşament ultragiat.

În cel mai recent volum al său, Poeme amnniotice (Ed. Limes, 2008), Mihail Gălăţanu părăseşte registrul acerb şi viziunile vitriolante, pentru a adăsta într-un spaţiu al afectelor introvertite, al imersiunii în propriul trecut intrauterin. Existenţa prezentă e, astfel, privită prin prisma vieţii de dinainte de naştere, destinul gravitează în jurul revelaţiilor unui univers amniotic, situate la jumătatea drumului dintre fantasma onirică şi concretitudinea cea mai pregnantă: „Mă aplec peste fîntîna naşterii mele. Şi, acolo, în adînc, pot zări viaţa mea, aşa cum va fi ea. Trec, peste oglinda apei, toate femeile pe care le voi iubi. Ca pe un catwalk. E un soi de show-room cu Miss inima mea. Mă voi juca de-a dragostea cu ele, de-a amorul etern. Am să privesc prin genunchii lor, prin rotule, ca printr-un ghioc fermecat, iarăşi cerul naşterii mele. Voi vedea locurile prin care voi trece şi visele pe care le voi nutri. Nenumărate amurguri şi nenumăraţi zori de zi. Viaţa mea, o înşiruire cursivă. O scriere cu zile, cu clipe. În care vor exploda, pe boltă, miliarde de orgasme rebele. Şi toate se vor petrece aşa cum se şi văd în fîntîna naşterii mele“ (Fântâna naşterii mele). Reculul în increat, pe care îl radiografiază poetul în versuri când distincte şi clare, când paroxistice şi vehemente, produce o mitologie a retranşării, ce ilustrează, în fond, panica în faţa existenţei, sentimentul de traumă înregistrat de un eu pândit de mii de primejdii şi ameninţări, un eu care află în regresia ad uterum o soluţie suficient de convingătoare la aporiile insolubile ale realităţii cotidiene, precum în Amnios: „Amnios, Amnios!/ Rătăcesc printre ceţuri primordiale./ Sînt nenăscut – şi nici nu m-aş naşte,/ Naşterea-mi, însă, e pe cale.// Amnios, Amnios,/ Ochii mei fizici încă-s nedescleştaţi,/ Cîrpiţi cu o pieliţă groasă,/ ca un dulce şi voluptuos macat/ De jad. De ivoriu“. 

Peisajele halucinante pe care le configurează imaginaţia autorului sunt fructul unei sintaxe abrupte, în care fragmentaritatea lumii reale e abandonată în beneficiul unei coerenţe ontice originare. Momentul naşterii este, fără îndoială, traumatic, marcat de angoasă şi de revelaţii ale thanatosului: „Rătăcesc printre corpuri luteinoase şi sînge./ Nimic, încă, nu mă poate atinge.// Sînt orb, încă. Orb, deocamdată./ Văd, numai, cu materie prin materie. Cu duh/ Prin lumea ordonată.// Sînt suflet, numai suflet./ Sînt suflet pur, hălăduind prin lume./ Oh, hecate şi hecube!/ Triplă Hecate!/ Fragilă-i viaţa mea, şi dureroasă, ca bobul printre spume.// Am să cad în lume, doamne./ Solzii-mi vor zbura de pe ochi./ Sigiliile lui Solomon se vor rupe pe chiupuri.// Am să fiu născut./ Stau să mă nasc/ Să alunec pe buza rîpei/ Dintre viaţă şi moarte.// Iată, ajunsu-am./ Cade hangerul, sunînd, pe podea./ Zăvoarele-s sparte./ Şi-s peste noapte, şi-s peste moarte./ Cozma Răcoare, inima mea“ (Cîntecul increatului). Nu este întâmplător faptul că unele versuri din acest volum au intonaţii şi tonalităţi argheziene sau nichitastănesciene, cu sfâşieri lăuntrice de rezonanţă metafizică, dar şi cu notaţii descriptive ce nu exclud însă o anume atemporalitate a reprezentării, cu trupul autorului risipit printre stele, într-o stază ce uneşte imponderabilitatea şi reducţia la stadiul fragmentarităţii („De departe văd ograda mea cu orătănii. Se arată cerul naşterii mele. Trupul meu, desprins, sfîşiat, dezmembrat, dezgolit,/ Plutind printre stele“). Scrisul e privit, în câteva pagini confesive, ca o necesitate aproape fiziologică, ca reprezentare soteriologică a unui eu ce îşi caută necontenit originaritatea, percepând viaţa de dinainte de viaţă într-o evidentă viziune paradiziacă. Scrisul, aşadar, e frenezie a consemnării propriului sine, dar şi purificare, eliberare de toxinele vieţuirii, dar şi transcendere a unei realităţi dezafectate: „Trebuie să scriu. Cînd nu scriu, mă sufoc. Simt că nu mai am aer. Parcă toate funcţiile vitale îmi încetinesc. Pînă la disoluţie. Pînă la apatie. Simt că nu mai am aer, da. Aş scrie oriunde. Aş sta şi pe scaunul de la toaletă şi aş scrie. Acolo, lîngă caloriferul fierbinte. Frenetic. Şi scrisul e o defecaţie. O eliberare de tot ce, pînă în secunda anterioară, ne-a aparţinut. Şi o febrilă căutare a cuvîntului. Unele cuvinte strălucesc deasupra noastră, cu mult mai sus“. Jurnal al unei naşteri anunţate, poemele din această carte se remarcă şi prin prezenţa cu o semnificativă frecvenţă a imaginarului acvatic, care sugerează, prin fluiditatea şi inconstanţa sa de sorginte barocă, profunditate a sensurilor şi emergenţă a forţelor vitale. Mirajul lichefierii elementelor e semnul cel mai clar al unei propensiuni a eului spre adânc, spre centrul de gravitaţie al universului amniotic, al pre-naşterii. Imaginarul acvatic are, aşadar, rolul de a deveni o cale de acces spre centrul fiinţei, transcrisă într-un cod al transfigurării şi al sublimităţii increatului. Principiul acvatic revelează, aşadar, datele unei gramatici a salvării, deconstruită şi discreditată tocmai de traumatismul ivirii în lume: „În sfîrşit m-am hotărît să mă nasc./ M-am hotărît să mă aplec peste ghizdul lumii acesteia,/ Să mă văd răsfrînt/ În apa în care nu te poţi răsfrînge decît o singură dată// În apa în care nu te poţi apleca,/ În apa curată./ În apa în care nu te poţi zăvorî.// În apa în care nu te poţi întina decît prin coborîrea în lume,/ În care izgonirea din rai a fost deja întîmplată“ (Naşterea mea neîntîmplată).

Căderea în lume este, desigur, şi o cădere în timp, astfel încât ultragiul naşterii atrage după sine demonia succesiunii, degradarea celulelor, supliciul temporalităţii, damnarea cronologică. Persecuţia provocată de diacronie se însoţeşte şi de o simbolistică a elementelor corpului. Naşterea e urmată de escatologie, una însă extrem de „personală“, asumată cu luciditate, nu lipsită de semnificaţii ale tragicului:  „Zorioare, surioare,/ Timpul maşter o să-mi bată/ Trupul tînăr într-o piuă?// Ce trup voi primi?/ Şi ce carne? Ce piele? Ce ochi cuminţi şi pleoape rebele?// Ce buze lehuze?/ Tu eşti, încă de-acum, de nenăscut,/ Gata putrezit şi îngropat,/ Trup de oale şi ulcele.// Cele joase?‚ Nalte, cele?/ Cari oari or să te-nsufleţească? Şi unde ai să zăboveşti? Unde zăcea-va, ah,/ Mîna ta?/ Şi, mai ales, oare,/ Unde cînta-va/ Gura ta?/ Ce-ai să faci, trupule, cu găurile tale de fluier/ încă nehotărît? Vei merge la mîntuit,/ la ispăşit/ sau la osîndit?“ (Stau aici la rînd la trupuri). Chiar dacă mai există, pe ici pe colo, unele scăderi de intensitate a vibraţiei lirice şi prozaisme inutile, cartea lui Mihail Gălăţanu are, în întregul ei, coerenţă tematică, relevanţă a sensurilor şi pregnanţă a viziunii lirice.                 

 

Iulian Boldea

Poeme din Amnios

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)