Carolinenplatz

Gelu Ionescu

 

Misterul titlului ales de Horia Ursu pentru romanul său, şi anume Asediul Vienei, se dezleagă abia în ultimele cîteva pagini ale cărţii – fiind o trimitere la „un afiş după Asediul Vienei (1683) a lui Franz Geffels“, afiş ce se află pe un perete din apartamentului unuia din personajele principale ale romanului. (Este vorba de cel de al doilea asediu turcesc al capitalei imperiale, primul – după cum ne aminteşte şi textul – avusese loc în 1529). Pînă la această precizare, care dă un titlu foarte inspirat romanului, înaintăm încet în lectură şi astfel situînd acţiunea într-un oraş ardelenesc (probabil Baia Mare, nu cunosc urbea, dar mai înţeleg că sînt referinţe şi la alte tîrguri), aflat deci la periferia imperiului chezaro-crăiesc – oraş în care se mai văd semnele, destul de confuze, ale acestei vechi apartenenţe, locuri publice precum piaţa Carolina, centrul acţiunii, precum şi mixtura de etnii: personajele sînt români, maghiari, saşi, chiar un evreu şi un armean – poate şi alţii, pe care nu-i reţin. (Caracteristica lor este toleranţa.) Dar nu e uşor de ţinut minte numele şi „activitatea“ celor mai multe dintre ele: trebuie să faci o listă pentru ca să le refaci identitatea, trecutul şi prezenţa în acţiune. Sînt momente – e clară voinţa autorului – în care nu afli cine cu cine vorbeşte sau corespondează sau cine la cine se referă. Poţi citi şi fără „listă“ dacă vrei să urmezi chiar structura prozei lui Horia Ursu, proză alcătuită din fragmente, scene care se consumă repede şi fără o continuitate imediată sau chiar fără nicio continuitate – ceea ce obligă cititorul să se descurce singur ca într-un puzzle – unele texte critice despre acest roman pe care le-am citit au folosit acest termen care, de altfel, se impune de la sine; tot la fel de potrivit ar fi şi cuvîntul patchwork. Deci, dacă renunţi să urmăreşti o „clasică“ acţiune sau destinele, destul de fragmentate şi vagi, ale personajelor implicate – tentaţie la care marea majoritate a cititorilor vor rezista cu greu –, poţi reţine un fel de vag-melancolico-sarcastică (amestec greu digerabil, dar posibil) evocare a unei lumi aproape apuse, provinciale şi pitoreşti (cu măsură) – o variantă a temei „locul unde nu s-a întîmplat nimic“, (niciodată, şi continuă să nu se întîmple nimic), populat cu prezenţa, tot livrescă, a „omului de prisos“. Rămăşiţele mentalităţii lumilor mai vechi mai pot fi rar găsite, oraşul e plin de blocuri noi şi banale ca peste tot. Faptele, atîtea cîte sînt, se petrec în zilele noastre, adică după ’89, dar mai sînt evocate şi unele scene sau destine – ridicole, desigur – din anii comunismului sau chiar de dinainte (bine potrivite în întreg). O materie aluziv-descriptivă, să zicem, face temelia naraţiei. Conturul personajelor, cum spuneam, se reţine cu greutate, căci întîmpinăm mereu avalanşe de precizări, ca de pildă:

 

Nimeni nu o mai privise aşa pînă atunci: cîntărind fiecare detaliu al corpului ei. Un amestec neobişnuit de circumspecţie de cămătar, placiditate de portărel şi cucernicie de bigot. Un aliaj omogen, o mască sub care clocotea voluptatea întocmai ca-n sufletul lui Ranke, organistul de la Reformată, concediat în cele din urmă pentru blasfemie. (p. 210)

 

Greu de înţeles acest paragraf ales chiar la întîmplare... ba chiar punînd probleme de logică literară. Asediul Vienei suferă, în primul rînd, de o adevărată invazie de comparaţii, metafore, epitete (ca un fel de enciclopedie a tropilor) care împiedică acţiunea să înainteze – dacă există intenţia unei înaintări. O astfel de abundenţă nu se împacă prea bine cu epicul, cum bine ştim şi noi, şi autorul. Sînt pagini în care găsim cîte trei sau patru comparaţii care se dilată şi te fac să uiţi de unde au pornit. Aceşti tropi invadanţi intenţionează să aibă, pe deasupra, şi o conotaţie permanent ironică, ridiculizantă. De pildă, iar la întîmplare: „În lumina filtrată prin perdele a parterului, chipurile palide ale oamenilor închipuiau un calup de şvaiţer aşezat pe un covor oltenesc“ (p. 76). Sau: „Descoperea cu uimire că, într-un fel, jucase într-un film al unui regizor necunoscut care încă mai lucra la capodopera sa în cine ştie ce studiou modest, la fel de modest poate ca laboratorul-foto al lui Graţian. Se mişcau amîndoi pe o gheaţă subţire sub care aluneca leneş şarpele negru al memoriei“ (p. 270). Artificialul şi preţiozitatea se impun mult peste o limită acceptabilă sau chiar pentru o presupusă parodie de mari proporţii; din păcate, senzaţia este că totul e atît de „căutat“ şi de voit „interesant“ pentru a fi ridiculizat, încît produce o grabnică saturaţie şi conduce la un fel de incomprehensibilitate. Contraproductiv. Preţul e deci prea mare, căci intenţia de a impune un ton ironic decade (printr-o insistenţă şi abundenţă ce anulează chiar efectul dorit) spre caricatură, deseori chiar în satiră, sarcasm; cartea uită de întregul ei, rămînînd prizoniera unei pagini, unui paragraf, chiar. Comicul, chiar şi cel amar, probabil dorit, nu-şi prea face loc. Horia Ursu este prea îndatorat postmodernismului, începînd cu citatele celebre din autori celebri puse în seama unor apariţii întîmplătoare, ridiculizate sau nu, cu totul incompatibile unele cu altele, trimiteri livreşti sau artistice nu ajung, din exces, să fie ceea ce autorul ar dori, complicităţi „culte“, ci numai incongruenţe, cam searbede. Intenţia e însă clară: scrisori, pasaje în limbi străine netraduse, apariţia unor nume de persoane identificabile, bibliografia finală a surselor etc., etc. Chiar şi migrarea identităţii unor personaje sau acţiuni ar putea fi receptată ca „semnal“, dar nu şi ca efect concludent în spirit postmodern. Aşadar, nu cred că inteligenţa lui Horia Ursu are aptitudinea construcţiei romaneşti, nu se potriveşte cu stilul său, cu intenţiile, limpezi de la primele pagini. Pentru că destine rezumate, coordonatele unei lumi gregare, haosul imbecilităţii acestei lumi articulează (în fugă) un decor interesant şi oarecum straniu, care însă se lasă mereu copleşit de divagaţii. (Episodul revelionului e cel mai reuşit.) E ca şi cum banalitatea lumii din Asediul Vienei, banalitate voită şi tematic perfect reconstruită, ar trebui supraridiculizată. Cultul amănuntului (ce obsedează atît pe autor, cît şi felul său de construi „textul“) ajunge greu şi pe ocolite la scopul lui. Există unele parodii şi pasaje cu umor care „încurajează“, dar care se pierd în întreg. Mai există un fel de „plasă“ a deriziunii care acoperă întregul, plasă ţesută cu virtuozitate şi fineţe.

Dar s-ar putea să greşesc: în Asediul Vienei să nu fi dat importanţă intenţiei teoretice, de plano a deconstrucţiei, a dărîmării, încă o dată, încă o dată etc., a ideii de roman (cine mai ştie ce e romanul?), clădit din tradiţie, dar şi din vîrtejul adînc al modernităţii. Orice e posibil după Veghea lui Finnegan de James Joyce. Eu nu am receptat indicii ale acestei intenţii, cel mult unele gesturi narative mă fac să mă gîndesc la această posibilă ambiţie. Mă tem că, în acest sens (prea bine ascuns), numărul cititorilor calificaţi a-l descifra nu prea ar trece de cîteva zeci. Nu mă număr printre ei. Dacă aşa e, atunci criticile de mai sus pot deveni, oarecum, elogii (pentru comilitoni)... Oricum am lua-o, totul se citeşte cu greutatea multor nedumeriri şi dezamăgiri, acceptînd povara exceselor mai sus enumerate, în ciuda unor rare zîmbete, cu sentimentul că întîlnim o veleitate literară prea vizibilă pentru a putea fi ignorată în eşecul ambiţiei ei. „E greu să vorbeşti simplu cînd te pricepi la cuvinte“, spune un personaj la pagina 95 a Asediului. 

 

Gelu Ionescu

Carolinenplatz

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)