Anglistică şi americanistică

 

Ovidiu Pecican

 

Profesorul universitar Virgil Stanciu, cunoscător de excepţie al literaturii din spaţiul anglo- saxon, unul dintre cei mai talentaţi şi mai pasionaţi traducători din beletristica acestui spaţiu cultural, este autorul unui Dicţionar de anglişti şi americanişti români (Cluj-Napoca: Ed. Tribuna, 2008, 134 p.). După cum mărturiseşte în prefaţa cărţii, de cel puţin un deceniu el strânge informaţii cu privire la acest club select, aparent rarefiat, alcătuit din oameni de carte şi de condei, cu o vocaţie în zona implantării în cultura română a produselor literar-culturale scrise în limba engleză, fie prin tălmăciri, fie prin comentarii critice. La drept vorbind, poate că Bill Stanciu, cum obişnuiesc prietenii să îi spună savantului, era cel mai potrivit iniţiator al unui astfel de proiect. În interiorul breslei el are un prestigiu consolidat, atât pe liniamentele activităţii didactice de nivel universitar, cât şi ca traducător de literatură. Câteva dintre tălmăcirile oferite de el din prozele englezeşti ori americane ale ultimelor secole, de la Joseph Conrad la William Styron şi de la Ian McEwan la Margaret Atwood, au permis accesul cititorului român la autori şi titluri de calibru ale romanului recent de valoare universală, trădând şi o pasiune mai veche, dar stăruitoare, a celui care le-a transpus în limba noastră, pentru proza de mare întindere. Din acest unghi de vedere, s-ar putea spune că Bill Stanciu este el însuşi un prozator convingător, fiindcă el nu păţeşte nici într-un caz ceea ce alţi experţi în domeniul transpunerilor, cu o experienţă cel puţin la fel de substanţială, au păţit, traducându-l, nu deplin convingător, pe Henry Miller. Altfel spus, rescrierile sale de opere străine în româneşte – ca într-o operaţiune ŕ la Pierre Menard, autorul borgesian al lui don Quijote, numai că dintr-o limbă într-alta – nu numai că sunt acurate şi fără ezitări în surprinderea sensurilor originale, dar vădesc o atenţie şi pentru diferenţele între convenţiile culturale dinspre care vine textul şi în care se toarnă acesta.

Cu asemenea carte de vizită, oarecum neaşteptat, Virgil Stanciu a solicitat colegilor săi în viaţă din principalele centre de cultură româneşti fişe cât mai la zi referitoare la propria activitate de traducători din câmpul literaturilor şi culturilor de expresie anglo-saxonă. A rezultat un instrument lexicografic ce îngăduie o bună orientare în domeniu, referinţe exacte şi chiar o refacere, de la o voce de dicţionar la alta, a istoriei relaţiilor culturale româno-anglistice, ca să zic aşa, prin prisma intermedierilor textuale de relevanţă beletristică.

Cartea face însă şi un fapt de justiţie, restaurând un echilibru etic. De mult timp încă, pe scena publică a României traducătorii, oricât de iscusiţi, apar în colţurile vastelor pânze sclipitoare, abia desprinşi din clarobscur, când nu de-a dreptul confundându-se cu fondul figurilor anonime şi indistincte. Faima orală a unuia sau a altuia în cercurile de cititori specializaţi sau în cele ale publicului cultivat a ezitat să producă efectele restauratoare care ar fi fost de aşteptat. De aici se vede, poate, că reflexele centralismului modern în literatură nu lipsesc chiar cu totul şi că o descentrare de pe chipul autorului care să aducă în orizontul percepţiei şi al recunoaşterii şi pe complicii lui autorizaţi – prin calitatea execuţiei – (traducător, editor, copertator, ilustrator) ar trebui să se producă fără întârziere. Prin dicţionarul lui Virgil Stanciu prind chip clar nu numai pasionaţii domeniului, ci, în cazul fiecăruia, şi succesiunea unor opţiuni – benevole sau comandate – în materie de cultură anglo-saxonă transpusă în idiomul nostru naţional.

Surpriza, una dintre ele, este aceea de a vedea că remarcabilul „cerc al traducătorilor dispăruţi“ şi în viaţă lucrează încă, în bună măsură, pe cont propriu, după voie şi împrejurări, fără participarea la mari iniţiative comune, concertate. Un moment de referinţă a fost, paradoxal, cel din vremea stalinismului, când, stingheriţi în publicarea propriei creaţii originale sau împiedicaţi să îşi folosească propriul nume în apariţiile de pe scena culturală, destui autori de renume au colaborat la ediţiile din opera lui Shakespeare, Mark Twain sau a altor clasici recunoscuţi din Magna Britannia ori de peste ocean. Anii ’80 ai secolului trecut au reluat efortul, adăugând vechilor strădanii altele – ediţia Poe îngrijită de Liviu Cotrău, cea din lordul Byron –, dar de astă dată lucrurile s-au întrerupt într-un stadiu mai puţin avansat al realizării lor. Există organisme ale experţilor în anglistică şi americanistică – poate era util să fie menţionate şi aceste structuri instituţionalizate trecute şi momentane, dacă au vreo relevanţă – care ar putea iniţia şi superviza, dacă este cazul, alte proiecte majore, apte să îmbogăţească peisajul nostru cultural cu noi deschideri. Eu aş include aici, cu prioritate, o linie dedicată filosofiei anglo-saxone, tradusă pe sărite şi cam rapsodic, deocamdată, alta care să familiarizeze mai sistematic cu gândirea istorică şi cu cea politologică din spaţiul Occidentului vorbitor de engleză, ultimele fiind chiar prioritare câtă vreme astăzi trăim, după toate aparenţele, sub semnul unei forme de pax americana. Dacă nimeni nu va încerca o abordare cât de cât sistematizată a moştenirilor culturale din aceste culturi ajunse să domine, prin prestigiul propriu, ca şi prin formele civilizaţionale pe care le-au produs, preluările se vor continua tot ca până acum, după gustul şi interesul fiecărui traducător, editor sau sponsor, în parte, fără vreun proiect mai coerent. Să ne mulţumim cu atât? Dicţionarul lui Virgil Stanciu, deocamdată la prima ediţie, pare să îndemne tacit la mai mult de atât.

 

 

Ovidiu Pecican

Anglistică şi americanistică

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)