Recitind o carte clasică

 

Ştefan Borbély

 

Originile romantismului românesc, de Paul Cornea, reeditată la Ed. Cartea Românească în 2008, în condiţii tipografice foarte elegante, a fost, la data apariţiei primei ediţii, în 1972, o excelentă analiză sociologică, literară şi politică a unui sistem cultural aflat în tranziţie, segmentul de timp pe care autorul îl avea în vedere (1780-1840) marcând în mod decisiv despărţirea mentalităţii publice româneşti de inerţia fanariotă care o ţinea blocată într-un iluminism precar de sorginte neoelenă şi intrarea ei pe calea modernismului vizionar care o va caracteriza în romantism. În mai puţin de şase decenii, spiritul public românesc înregistrează o spectaculoasă reformă lingvistică, civilizaţională şi culturală, în centrul politic al căreia se află Revoluţia lui Tudor din anul 1821, care provoacă, pe ansamblul societăţii, o autoscopie radicală, generatoare de teme intelectuale noi, definitorii la nivelul identitarului colectiv. Reeditarea din 2008 a volumului e instructivă din mai multe privinţe: ea verifică, în condiţii socio-culturale şi politice total schimbate, validitatea metodologică a unei lucrări exemplare, însă are şi darul de a propune din nou cititorului o carte vie, foarte erudit şi profesionist lucrată, care subminează multe dintre prejudecăţile simpliste pe care le avem despre perioada respectivă, unele dintre ele devenind chiar constante stereotipizate ale discursului public.

Paul Cornea e interesat de „realul istoric“ al fenomenului pe care-l cercetează, nu de tipologii supraistorice,  ceea ce-l duce în mod inevitabil înspre interpretarea literaturii ca parte a unui sistem socio-cultural şi politic reprezentativ, pe care îl exprimă şi pe care îl slujeşte. Pentru literatură, tranziţia de la 1780 la 1840 vizează crepusculul unei socializări hedoniste, de tip universalist, vizibilă în poezia anacreontică şi în textele de moralizare naturală, şi emergenţa unei noi conştiinţe identitare a scriitorului, caracterizată prin profesionalizare, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, şi o mutare de accent comunitar, de pe microcomunitatea estetizantă a secolului al xviii-lea pe marcosocialul istoric pe care-l promovează romantismul. Mutaţia se produce pe fondul apariţiei unei noi categorii profesionale, a omului care încearcă să trăiască din scris, care are nevoie de un „material“ pe care să-l promoveze: aici intră idealul naţional, patriotismul, constructe profesionale cu o mare portanţă simbolică, care prind atmosfera catalitică a Revoluţiei din 1821 şi încearcă să propună la început o morală comunitară cu o foarte accentuată coloratură obştească.

Definirea acestui patriotism de tranziţie reprezintă una dintre ideile cele mai fertile ale cărţii.

 

Conceptul de „patriotism“, introdus fără nici o referinţă la mediul românesc, se întemeiază – scrie Paul Cornea la pag. 208 – mai mult pe vechea idee a solidarităţii în cadrul „polis“-ului elenic, decât pe noţiunile moderne de „naţionalitate“ şi „suveranitate populară“.

 

Cazul concret discutat este al unui Manual de patriotism, tradus din greceşte de către moldoveanul Iancu Nicula, în 1829:

 

Iubirea de patrie stă întru a arăta respect şi recunoştinţă către stăpânitori, întru a ne supune la legi, la obiceiuri şi la bunele năravuri ale societăţii în care trăim; întru a cinsti folosurile patriei, a le întrebuinţa şi a le face cât va fi cu putinţă mai desăvârşite; întru a contribui la slava soţietăţii căria mădulari suntem, şi a mări nemărginit bunele ei.

 

Să remarcăm organicitatea intrinsecă a modelului şi absenţa referinţelor exterioare opozitive, în condiţiile în care patriotismul romantic paradigmatic de mai târziu se articulează pe întreţinerea conştientă a unor adversităţi virulente, faţă de o entitate ostilă din afară, care este, în general, un alt stat, o altă naţiune, ori faţă de una perfidă şi subversivă din interior, unde intră grupurile etnice alogene, grecii, evreii, maghiarii etc. Filoelenismul societăţii româneşti din secolul al xviii-lea nu încurajează, încă, adversităţile construite: fanarioţii reprezintă – arată foarte documentat Paul Cornea, subminând o stereotipie adânc înrădăcinată – agenţi ai modernizării culturale şi civilizaţionale, li se datorează, între altele, un interes crescând pentru ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri ale Europei şi un interes sporit pentru traduceri; pe de altă parte, militând pentru eliberarea Greciei de sub jugul otoman, ei încurajează, în mod cert, şi propensiunile similare ale românilor din cele două ţări, jucând un rol catalitic. Reconversia mentalităţii publice româneşti din vremea respectivă se produce pe fondul diabolizării grecilor, pe care o vom regăsi ca reflex târziu şi în Epigonii lui Eminescu, „vinovate“ fiind, pe de o parte, Revoluţia lui Tudor din 1821, coroborată cu aversiunea faţă de Eteria, şi, pe de altă parte, Regulamentul organic, care stipulează dreptul de alegere a domniilor pământene. Se ajunge în acest fel la definirea unui identitar naţional bazat pe diferenţă, care funcţionează cu totul altfel decât acela istorist, prin continuitate, întreţinut de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu care, de altfel, modelul nou nici nu prea comunică, până la Ion Heliade-Rădulescu şi, ulterior, la scriitorii de după 1848.

Dacă prezenţa stimulativă a fanarioţilor în procesul de modernizare „proeuropeană“ a societăţii româneşti este incontestabilă, idealul – cum am spune noi astăzi... – canonic pe care-l propun în planul culturii rămâne unul cu destule paradoxuri.

 

Cine examinează atent literatura de la sfârşitul secolului al xviii-lea şi începutul secolului al xix-lea are surpriza să constate – spune Paul Cornea la pag. 72 – că, în pofida înglobării cărturarilor români în sfera culturii greceşti, antichitatea elină rămâne pentru ei o „terra incognita“, reperată doar în câteva puncte ale circumferinţei şi în câteva proeminenţe, nu întotdeauna cele mai semnificative.

 

Cunoaşterea deficitară a Antichităţii duce la nearticularea în cultura română a unui model normativ de frumos clasic şi a unor axiome de tip universalist, „mai rău decât cu Atena“ stând doar „lucrurile cu Roma“, cunoaşterea culturii latine rezumându-se la stereotipizarea câtorva formule „retoriceşti“, îndeajuns de ornamentale pentru a sugera un racord ideologic profund, aşa cum se întâmplă la Şcoala Ardeleană, cu care – din nou – mentalitatea publică din cele două ţări române nu prea comunică.

 

Fără îndoială – scrie Paul Cornea –, trebuie să imputăm sărăcia acestui contact cu antichitatea, în bună măsură, învăţământului superior grecesc, care [...] nu a condus la rezultate de masă notabile, şi, în orice caz, nu pare să-i fi introdus pe elevii români în substanţa umanismului vechi. (p. 73)

 

Rămâne ca învăţământul gimnazial şi liceal de limbă română din Iaşi, iniţiat în 1813 de către Asachi, şi cel din Bucureşti, inaugurat cinci ani mai târziu de către Gh. Lazăr, să corecteze percepţia, însă uşurinţa cu care funcţionarea celor două şcoli a fost aprobată se explică prin scopul limitat pe care şi-l propuneau, acela de a da, în principal, specialişti agrimensori, ţel în mod evident depăşit de către ctitori. Redimensionarea se produce în direcţia accentuării autenticităţii culturii naţionale şi a drepturilor pe care această nouă identitate le cere în contextul competiţiilor etnice de pe continent, originalitatea translându-se – aşa cum ştim – şi într-o competiţie a disponibilităţilor revoluţionare. Oricum, ceea ce cartea demonstrează foarte bine, analizând una dintre cele mai complexe fenomene de tranziţie din cultura şi civilizaţia autohtonă, este că românii din afara Ardealului au reînvăţat să fie patrioţi pe cale cultă, patriotismul nefiind ceva organic la ei, ci un fenomen de aculturaţie datorat, în bună parte, personalităţilor accentuate ale romantismului incipient, care aveau nevoie de un „portofoliu“ ideatic, şi l-au găsit în elogiul fiinţei naţionale.

Paul Cornea analizează, în această privinţă, diferenţele dintre preromantismul occidental şi cel răsăritean, influenţat de către Biserica Ortodoxă: cel dintâi e accentuat revoluţionar, în vreme ce al doilea favorizează expectativa contemplativă, pe ansamblul unui conştiinţe individualiste încă necristalizate, unde chemarea blândă a trecutului patriarhal este mai puternică decât provocarea imperioasă a prezentului şi a voinţei. Există în această privinţă – arată foarte subtil Paul Cornea – o distincţie între trecut şi istorie, în condiţiile în care preromanticii se văd siliţi să o „inventeze“ parţial pe aceasta din urmă, propunându-le contemporanilor o istorie în mare parte fantasmatică, incontestabil eroică, pe care, ulterior, romanticii o preiau şi o exacerbează până la exces. E de remarcat în final şi faptul că toate aceste distincţii subtile sunt propuse de către Paul Cornea într-un moment în care metodologia lui Marcel Detienne şi a lui Paul Veyne nu pătrunsese încă la noi pe scară largă: e un argument în plus pentru a spune că Originile romantismului românesc e la fel de vie şi acum, ca atunci când ea a fost publicată pentru prima oară, citindu-se cu extrem folos şi-n miezul unei generaţii zgomotoase care s-a dezobişnuit să mai ia în mână cărţi mai groase de 200 de pagini.

 

Ştefan Borbély

Recitind o carte clasică

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)