Un exemplu de solidaritate

Cazul locotenentului în rezervă Ion Bogza

 

Carol Iancu

 

În cadrul unei cercetări consacrate ajutoarelor trimise de evreii din Regat coreligionarilor lor deportaţi în Transnistria, am descoperit un document care emana de la Direcţia Generală a Poliţiei. Este vorba de un raport trimis, pe data de 28 martie 1942, ministrului afacerilor interne, ministrului apărării naţionale şi Marelui Stat-Major. El ne informează că pe data de 20 martie 1942, în trenul de la Dorohoi la Iaşi s-a găsit o servietă conţinând 41 de plicuri cu bani destinaţi evreilor deportaţi la Moghilev. Proprietarul servietei, care a venit să o recupereze, a fost urmărit şi arestat de Comenduirea Pieţei, la Hotelul „Dăscălescu“ din capitala Moldovei. Numele acestei persoane asupra căreia s-au găsit mai multe scrisori şi suma de 363.500 de lei este Ion Bogza, locotenent în rezervă, originar din Ştefăneşti, fost comisar-ajutor – demisionat – la Inspectoratul de Poliţie Iaşi. Tradus la Curtea Marţială a Corpului 3 Armată, nu cunoaştem nici rezultatul procesului, nici care a fost destinul său, până la (şi după) sfârşitul războiului.

Iată un exemplu inedit de solidaritate: prin publicarea în anexă a raportului de poliţie din 28 martie 1942, aducem un omagiu locotenentului Ion Bogza, care s-a dovedit „un om de omenie în vremuri de neomenie“. Pentru a înţelege mai bine gestul său, e necesară o scurtă expunere a problematicii ajutoarelor trimise evreilor deportaţi în Transnistria, originari din Bucovina, Basarabia, judeţul Dorohoi, dar şi din alte localităţi din Regat şi din Transilvania de Sud.

Concentraţi în condiţii mizerabile, în ghetouri, în colonii de muncă şi în lagăre, situate în districtele Moghilev, Balta, Tulcin şi Golta, deportaţii evrei în Transnistria au suferit de foame (la Peciora, unii s-au hrănit cu cadavre), de frig şi de tifos, care a cauzat zeci de mii de decese. Deportaţii, care se aflau într-o situaţie disperată, lipsiţi de orice mijloace materiale, precum şi de instalaţii sanitare, nu au putut supravieţui decât datorită trimiterilor de ajutoare. În pofida apelurilor care veneau de pretutindeni şi a numeroase memorii, pledoarii şi rugăminţi, autorităţile se încăpăţânau să refuze trimiterea oricărui ajutor, fie că era vorba despre alimente, îmbrăcăminte sau medicamente. Graţie intervenţiei şef-rabinului Alexandru Şafran pe lângă regina-mamă Elena1, care, la rândul ei, s-a adresat viceprim-ministrului Mihai Antonescu, autorizaţia de a trimite ajutoare deportaţilor a fost în final acordată de Ion Antonescu pe data de 10 decembrie 1941. Ajutoarele au putut fi trimise prin intermediul Comisiei Autonome de Ajutorare, creată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti (fuce) la sfârşitul lunii ianuarie 1941, pentru a veni în ajutorul victimelor pogromului de la Bucureşti. Această comisie a putut continua activitatea chiar şi după suprimarea fuce, înlocuită cu Centrala Evreilor. Arnold Schwefelberg notează în memoriile sale că dr. Moses Zimmer, originar din Bucovina (care a putut părăsi Cernăuţiul şi s-a stabilit la Bucureşti), preşedintele Comisiei de Ajutorare, a acceptat, la cererea sa, a lui Alexandru Şafran şi a lui Filderman, să facă parte din Centrala Evreilor. Datorită lui Zimmer, care avusese relaţii profesionale cu Mihai Antonescu (el însuşi avocat), s-a putut obţine acordul privind continuarea activităţii Comisiei de Ajutorare, în special în favoarea deportaţilor în Transnistria2.

Condiţiile trimiterii de ajutoare sunt precizate într-o scrisoare din 5 februarie 1942, trimisă de secretariatul guvernatorului civil al Transnistriei, ca răspuns la o cerere a Centralei Evreilor. Sumele de bani destinate deportaţilor trebuiau depuse într-un cont al guvernământului Transnistriei, la Banca Naţională din Bucureşti, transferul către comitetele evreieşti trebuind să se facă în moneda locală, la un curs foarte defavorabil (o marcă germană rkks pentru 60 de lei)3. În ciuda dificultăţilor puse de autorităţi, Comisia de Ajutorare a beneficiat de tot sprijinul responsabililor fostei fuce şi al şef-rabinului Alexandru Şafran, care a ţinut numeroase predici în scopul de a colecta bani. Cuvântarea pe care a rostit-o pe data de 16 noiembrie 1942, la consfătuirea prezidată de el, în sala de recepţie a Templului Coral, pentru intensificarea acţiunii de ajutorare a evreilor deportaţi, a avut un răsunet deosebit. Amintind de un precedent apel lansat cu două luni înainte, cu ocazia sărbătorilor de toamnă, el a exclamat:

 

Ceea ce aţi dat de sărbători, pentru care vă mulţumesc, este departe, mult prea departe, de a fi ajuns măcar pentru un mic număr de fraţi şi surori aflaţi în pribegie. Epidemiile seceră de acum, gerul îi înlemneşte, un strop de apă caldă nu-i frăgezeşte şi un sac nu-i acoperă… Şi voi ce aţi făcut? […] Şi, zic, în fapt, ce v-am cerut? Am cerut ca evreii din România, care se află în starea în care se află, cele câteva sute de mii de evrei de aici, să ajute măcar într-atât încât să ferească de la pieire zecile de mii de fiinţe de acolo. Şi asta e mult?...4

 

Pentru a cunoaşte nevoile exacte ale deportaţilor, trimiterea unei delegaţii în Transnistria era o adevărată necesitate. Din cauza opoziţiei guvernatorului Alexianu, autorizaţia pentru această trimitere, iniţial acordată de Ministerul de Interne pe data de 22 ianuarie 1942, s-a amânat. Abia după aproape un an, o delegaţie condusă de Fred Saraga a putut să se deplaseze între 31 decembrie 1942 şi 16 ianuarie 1943, pentru a aduce ajutoare şi a organiza opera de asistenţă. Prin acest prim contact, s-a constatat marea mizerie a deportaţilor, aspectul cel mai dureros fiind starea jalnică o orfelinatelor, unde peste 5.000 de copii orfani de ambii părinţi supravieţuiau în condiţii groaznice, subalimentaţi, desculţi şi în zdrenţe.

După întoarcerea sa în capitală, la sfârşitul lunii ianuarie 1943, în cursul unei întruniri care a avut loc la Templul Coral, în prezenţa mai multor sute de persoane, Fred Saraga a detaliat situaţia teribilă din Transnistria şi suferinţele deportaţilor. Într-o nouă şi emoţionantă alocuţiune, Alexandru Şafran a cerut asistenţei să-şi ajute fraţii deportaţi. A fost creată o comisie specială pentru a strânge fonduri destinate exclusiv acestei opere. Şef-rabinul a fost cel ce a asigurat preşedinţia, ceilalţi membri recrutându-se dintre fruntaşii şi conducătorii comunităţii: Mişu Benvenisti, Leo Caller, Leopold Filderman, Ferry Froimescu, L. Gropper, Emanoil Marcovici, Bubi Marcus, A. Milman, Marco Presente, Fred Saraga, Arnold Schwefelberg, Berthold Sobel, Harry Schuler. Într-un raport din 22 martie 1943, Fred Saraga descrie tabloul numeric şi geografic al deportaţilor, estimând suma lunară minimală necesară pentru cei 72.214 evrei în viaţă la 12.500.000 de lei.

Comisia de Ajutorare a reacţionat printr-o vastă acţiune de asistenţă: un raport din 19 noiembrie 1943 ne informează despre amploarea ajutoarelor trimise în Transnistria până la acea dată5: 19 trimiteri grupate, totalizând suma globală de 79.462.000 de lei, pentru a subvenţiona operele de asistenţă socială (cantine, aziluri, orfelinate). De asemenea, Comisia de Ajutorare a depus la Banca Naţionala contravaloarea produselor alimentare pe care guvernământul Transnistriei accepta să le pună la dispoziţia comitetelor evreieşti locale şi care se ridica la suma de 30.000.000 de lei. Au fost expediate obiecte de îmbrăcăminte uzate, lenjerie şi încălţăminte colectate de la populaţia evreiască din Bucureşti şi alte oraşe, estimate la 200.000.000 de lei, medicamente al căror cost s-a ridicat la 14.458.372 de lei (valoarea lor reală fiind mult mai ridicată), articole de menaj şi librărie de 11.267.473 de lei, vagoane întregi de sare, cărbuni, geamuri, lemne etc. Valoarea totală a ajutoarelor trimise de Comisia de Ajutorare a fost estimată până în noiembrie 1943 la 508.969.516 lei, dar trimiterea de ajutoare a continuat până în luna martie 1944, când a început ofensiva sovietică.

Trebuie să subliniem că ajutoare au fost trimise şi clandestin în Transnistria, în pofida riscurilor, prin persoane particulare, din partea diferitelor grupuri, organisme sau comitete create în acest scop. Astfel, un Comitet ad-hoc prezidat de Mişu Benvenisti, fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste din România, şi din care făceau parte Jacques Rosenzweig, Israel Leiwandman (secretarul particular al şef-rabinului Alexandru Şafran, devenit Levanon în Israel) şi I. Herzig (în Israel, Itzhac Artzi), a reuşit să expedieze ajutoare din Fondul Hatzala Ve-Ezra, constituit din sume trimise de la direcţiunea sionistă din Eretz Israel. În octombrie 1941, puţin timp după începutul deportărilor în Transnistria, un comitet bucovinean s-a organizat în jurul micii sinagogi a rabinului Rubin, originar din Câmpulung şi stabilit în capitală, după ce a fost maltratat şi umilit în oraşul său de membri ai Gărzii de Fier. De semnalat numele casierului acestui comitet, Traian Procopovici, un inginer creştin! După Matatias Carp, acest mic comitet a reuşit să adune sume în valoare de 200.000 de dolari, utilizate pentru deportaţi, dar şi pentru cei rămaşi fără mijloace la Cernăuţi6. Comitetul bucovinean şi-a dezvoltat activităţile după venirea industriaşului şi filantropului Nathan Klipper, originar din Vatra Dornei, care a reuşit să scape de deportare şi să se refugieze la Bucureşti7. Alexandru Şafran mi-a mărturisit că în toate sinagogile din capitală rabinii au participat la campania de colectă de bani, chiar şi în zilele de sabat şi sărbători evreieşti, dată fiind situaţia dramatică a deportaţilor din Transnistria.

Asistenţa globală acordată de evreii români pentru fraţii lor deportaţi în Transnistria, mai ales prin Comisia de Ajutorare, dar şi de către persoane particulare, grupuri şi diverse comitete, a fost evaluată la aproximativ 750.000-800.000 de lei, echivalentul a 4 milioane de dolari, la cursul de schimb din epocă. Trebuie amintit aici şi importantul ajutor dat de organizaţia American Joint Distribution Committee8, prin intermediul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii9.

Graţie acestui efort excepţional, prin trimiterea de bani, medicamente, alimente, îmbrăcăminte şi diverse produse (şi în pofida deturnărilor şi delapidărilor efectuate de unele autorităţi subalterne), zeci de mii de evrei deportaţi au putut supravieţui.

 

În acest context putem evalua acţiunea locotenentului în rezervă Ion Bogza: cei 363.500 de lei trimişi prin el proveneau fără îndoială de la familii ale deportaţilor rămaşi la Dorohoi sau de la un comitet ad-hoc. La începutul războiului, numărul evreilor din judeţul Dorohoi (fără ţinutul Herţa) era de 12.000 de persoane (de fapt, e vorba numai de oraşul Dorohoi, unde au fost evacuaţi şi evreii din celelalte localităţi ale judeţului: Dărăbani, Mihăileni, Săveni, Rădăuţi-Prut etc.). Dintre acestea, 9.684 au fost deportate în noiembrie 1941, majoritatea aşezate în mase compacte în judeţul Moghilev, mai ales în localităţile Moghilev, Sargorod, Djurin, Copaigorod şi Murafa. Numărul celor rămaşi şi înregistraţi la data de 20 mai 1942 era de 2.316, încă 450 de persoane au fost deportate două săptămâni mai târziu, pe data de 4 iunie 1942. Din totalul de 10.134 de deportaţi, 4.534 au fost ucişi sau au murit în Transnistria, 5.600 au fost repatriaţi în decembrie 1943, când frontul se apropia de Bug, autorităţile proclamând atunci că aceşti evrei care făceau parte din Vechiul Regat au fost deportaţi din „greşeală“.

Cazul lui Ion Bogza nu este unic, ajutoare sub formă de bani au fost trimise prin diverşi locuitori creştini, care şi-au riscat viaţa şi libertatea pentru a-i ajuta pe evreii aflaţi în suferinţă în iadul din Transnistria. Iată câteva exemple privind oraşul Dorohoi: avocatul Panait Panaitescu, în calitate de ofiţer în rezervă, a adus bani şi medicamente evreilor din Moghilev, fiind secondat în toata activitatea sa de învăţătorul Nae Nemţeanu. De asemenea, sublocotenentul Vlad Beicu şi aghiotantul Petru Muraru, care la întoarcerea în Dorohoi a fost denunţat, judecat şi condamnat la închisoare. Din judeţul Dorohoi era originar şi colonelul Alexandru Marino: din proprie iniţiativă, s-a deplasat în ghetoul Moghilev, unde a împărţit o sumă mare din propriii săi bani, unor evrei cunoscuţi şi chiar necunoscuţi10.

Din nefericire, locotenentul Ion Bogza a uitat în tren servieta cu banii destinaţi evreilor deportaţi în ghetoul Moghilev. Acest lucru l-a costat fără îndoială libertatea, prin traducerea sa în faţa curţii marţiale. Dar aceasta neatenţie dramatică ne-a permis să facem cunoştinţă cu o persoană care face cinste umanismului românesc.

 

 

Anexă

 

Raport de poliţie11 

d.g.p.

28 Martie 1942

Nr. 1097 B.

 

În ziua de 20 Martie a.c., pe la ora 18, un gardian public de la Chestura de poliţie Iaşi, a fost informat de şeful revizei c.f.r. din Iaşi, că a găsit în trenul de Dorohoi o servietă, în care se aflau 41 de plicuri cu bani destinaţi evreilor de la Moghilev. Servieta fiind predată la Biroul de mişcare din gară, s-a prezentat pentru a o ridica un locotenent, care a plecat cu ea în oraş.

Gardianul dându-şi seama că locotenentul face pe curierul între evreii din Moghilev şi cei din ţară, l-a urmărit, găsindu-l la hotelul Dăscălescu.

Cazul a fost adus la cunoştinţa Comenduirei pieţii care făcând o descindere la hotel, a stabilit că cel în cauză era Bogza Ion, locotenent de rezervă, originar din Ştefăneşti, judeţul Botoşani, fost comisar – demisionat – la Insp. de poliţie Iaşi.

Asupra lui s-au găsit mai multe scrisori – pe care când s-a văzut prins a încercat să le distrugă – şi suma de aproximativ 363.500 lei.

Cu actele dresate a fost înaintat de către Comenduirea Pieţii la Curtea Marţială a Corpului 3 Armata împreună cu banii şi scrisorile corp delict.

 

S-a comunicat:

– D-lui Ministru al afacerilor interne

– D-lui Ministru al Apărării Naţionale

– Marele Stat Major – Secţia II-a.

 

Note

            1.         Cf. Carol Iancu şi Alexandru Şafran, O viaţă de luptă, o rază de lumină, Bucureşti: Hasefer, 2008, p. 166.

            2.         Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, ediţie, prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti: Hasefer, 2000, p. 132.

            3.         Marca germana rkks (Reichskreditkassenschein) era o monedă specială fără nicio acoperire, utilizată în teritoriile ruseşti care se aflau sub dominaţie germană. Iniţial, valoarea unei mărci rkks era de 10 ruble. Cursul oficial de schimb era de zece ori mai mare decât valoarea sa reală pe piaţă.

            4.         Arhiva Alexandre Şafran, Geneva.

            5.         Cf. Matatias Carp, Cartea Neagră: Suferinţele evreilor din România 1940-1944, vol. III, Transnistria, Bucureşti: Dacia Traiană, 1947, p. 389-391 şi Dora Litani, Transnistria, Tel Aviv, 1981, p. 83-85.

            6.         Ibid., p. 304.

            7.         Cf. Ze’ev (Walter) Ellenbogen, Nathan Klipper and the Underground Aid to the Transnistrian Deportees, Jerusalem, s.a.

            8.         Cf. Dr. Elias Costiner, The American Joint Distribution Committee and the Assistance Work of the Victims of the Fascist and Nazi Regimes before, during and after World War II, Tel Aviv, 1969.

            9.         Cf. Andrei Şiperco, Crucea Roşie internaţională şi România, 1939-1944, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997.

            10.       Cf. Marcu Rozen, Evreii din judeţul Dorohoi în perioada celui de-al doilea război mondial, Bucureşti: Editura Matrix, 2000, şi Shlomo David (ed.), Generaţii de iudaism şi sionism: Dorohoi, Săveni, Mihăileni, Dărăbani, Herţa, Rădăuţi-Prut, Kiriat Bialik, 2000, p. 117.

            11.       Arhivele Naţionale, Direcţia Generală a Poliţiei, Dosar nr. 1942 (1097B).

 

 

 

Carol Iancu

Un exemplu de solidaritate. Cazul locotenentului de rezervă Ion Bogza

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)