In memoriam Valentin Taşcu

 

Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, anunţă cu durere încetarea din viaţă a scriitorului şi prietenului Valentin Taşcu.

 

Valentin Taşcu (23 ianuarie 1944, Petroşani – 26 noiembrie 2008, Târgu-Jiu). Critic şi istoric literar, poet, prozator. Facultatea de Filologie a ubb Cluj (1966). Debut absolut în Tribuna (1968). Doctorat în filologie, magna cum laude, cu teza: Ritm şi valoare în poezia populară românească (2000). Volume: Incidenţe, critică literară, 1975; Presa literară românească din Transilvania până în 1918, istorie literară, 1980 (în colab. cu Mircea Popa); Alexandru Cristea dincolo de alb şi negru, critică de artă, 1979; Dincoace şi dincolo de „F“, monografie despre D. R. Popescu, 1981; Paul Sima, critică de artă, 1982; Poezia poeziei de azi, critică literară, 1985; Dimineaţa amurgului, poezie, 1994; Şcoala morţii, poezie, 1997; Defăimarea bătrâneţii, poezie, 1998, Elogiul tinereţii, 2000; Ritm vertical, teorie literară, 2001; Studii literare, 2002; Tratat despre iubire, versuri, 2003; Elogii, eseuri, 2003; Istoria presei româneşti din Transilvania, ed. a doua, 2003; Miluta, roman, 2004. A colaborat la dicţionarul Scriitori români, coord. Mircea Zaciu, 1978; De la N. Filimon la G. Călinescu – studii de sociologie a romanului românesc, 1982; Dicţionarul 100 cei mai mari scriitori români, 2003; Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la începuturi până în 1989, 2004. Coautor la Dicţionarul general al literaturii române, 2004-2005. Traduceri: Cuba – o jumătate de veac de poezie şi singurătate, ed. bilingvă româno-spaniolă, 1997; Dostena, Exist, deci visez, 2000; Nedim Gursel, Cuceritorul, 2000; Anton Doncev, Straniul cavaler al cărţii de taină, 2000; Kiril Topalov, Nervi, 2000; Predrag Matveievici, Breviar mediteranean, 2003. Ordinul „Meritul Cultural“, categoria A, în grad de cavaler (2004). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Oamenilor de Teatru (uniter), al Uniunii Artiştilor Plastici, preşedinte al Filialei Gorj a uap (2005-2006), membru (cu Editura Clusium) al Fundaţiei Internaţionale „Balkanika“ cu sediul la Sofia.

 

Fie că e vorba de circumscrierea unei personalităţi literare (vezi studiile asupra operei lui D. R. Popescu), de incizii cuprinzătoare în literatura română, de escaladarea unor universuri plastice (albumele Alexandru Cristea şi Paul Sima), specific demersului său critic pare să fie un sentimentalism al expresiei, nu şi al ideii exprimate. Altfel spus, dintr-o secretă structură lirică, Valentin Taşcu simte nevoia de a poetiza, de a „eufemiza“ discursul critic, conducându-l până în vecinătatea poemului în proză, fără a-i slăbi valoarea ideatică. În Poezia poeziei de azi, renunţă deliberat la morga unui sistem rigid de lectură şi îşi apropie „poezia poeziei“ în absenţa absolută a complexelor. Se ajunge la un soi de gratuitate a actului critic, în sensul accederii sale la creaţia pură, din ambiţia criticii de a fi text, nu metatext.

În anii ’90, criticul a surprins pe toată lumea cu excepţionalele sale cărţi de poezie: Dimineaţa amurgului, 1994, Şcoala morţii, 1997, Defăimarea bătrâneţii, 1998, Elogiul tinereţii, 2000. Să scrii despre moarte şi bătrâneţe pe melodia elegiilor antice, pe partitura la Ars amandi e o soluţie uimitoare ca efect scriptural şi ca forţă a mesajului. Faţă în faţă cu două teme atât de grave, chiar posomorâte, Valentin Taşcu alege domesticirea lor în ritmuri. Litania strunită a hexametrilor şi pentametrilor echivalează cu o îmblânzire. Toate detaliile mizere şi respingătoare, descrise ca într-o lecţie, ca într-o „învăţătură“, îşi pierd stridenţa şi câştigă în adâncime, în naturaleţe. Călăuza se călăuzeşte şi pe sine. E limpede că organizarea formală îi era poetului necesară. Volumele au rame, delimitări, puncte de sprijin şi de echilibru, aşa încât înaintarea poate începe, poate intra în detalii şi, mai ales, se poate încheia fără a însemna „încheierea“ autorului. „Falsul“ nu sare nicidecum în ochi, cadenţa e atemporală. Martorul morţii şi al bătrâneţii pare întreg şi competent, dincolo de orice îndoială, deşi experienţa sa era, fireşte, incompletă, parţială, trunchiată. El nu „terminase“ nici de murit, nici de îmbătrânit, nu-şi încheiase nici tinereţea de spirit, dar vorbea ca şi cum. Acesta era farmecul, aceasta era vraja.

Marea călătorie, trăită reversibil, deci nefiresc, de autor, este proiectată în magie, în mister. Sfaturile decurg adesea din experienţe pur mentale şi din devieri. Ars moriendi stă în vecinătatea lui Ars amandi, se pot atinge şi, uneori, confunda. „Pierind adeseori“, omul are la îndemână „moartea mică“, experienţă repetabilă: „Cu mult mai bine-i să mori, / de cât mai multe ori, de cât mai multe ori“. Moartea este apropriată cu gesticulaţie erotizantă – ea-ţi cere să fii frumos, s-o iubeşti pe-ndelete, să prelungeşti agonia, să i te supui. Relaţia e din ce în ce mai intimă, mai egoistă: „Şi atunci supus mă îndrept / către unica sursă de moarte / – propria mea fiinţă – / şi-o ascut pe fâşii de cer, cu bulgări de gheaţă, / o ascut până urlă de tăişul ei neted“; „Ea creşte şi lacom mă întreabă / pe mine cu mine, făcându-mă mic, / nevăzut pierind înc-o dată“. Fragmentul de experienţă tanatică directă este detaliat cu incursiuni în trecutul imemorial, într-o refacere a istoriei morţii egală cu istoria fiinţei. Sunt experimentate liric stări succesive – moartea de sine, moartea celuilalt, romantică, moartea domesticită şi cea sălbatică. Excepţionala înscenare din Adio despre cum ar fi să-ţi iei rămas-bun de la moarte îmi reaminteşte o frază a lui Marcel Moreau: „Avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim, avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…“ Singurul care poate muri de două ori, credea Valentin Taşcu, este „poetul sau omul năpraznic“, adică acela „ce două fiinţe în el poartă“ şi se poate desprinde de sine, o vreme, ascultând de trinitatea valorantă femeie, vis, moarte şi purtându-se de mână printre adevăruri ultime.

Defăimarea bătrâneţii dejoacă „greaua povară a vârstei“ privind-o neruşinat în faţă. În aceeaşi ritmare somptuos-elegiacă, dar cu o alerteţe în plus fiind vorba, de data aceasta, de o experienţă în curs, nu de rememorarea unui episod trecător, semnele de taină sunt inventariate cu un surâs extrem de eficace în colţul gurii. Pierderile aduc o înţelepţire iconoclastă şi un discret haz de necaz. Ca şi în cazul morţii, bătrâneţea se înfrumuseţează pentru cel ce ştie: „Cât nu începi să uiţi pe unde eşti / şi nici nu-ţi faci iluzii că te afli / în altă parte decât adesea ţi se pare / e foarte, foarte bine, / şi poţi să-ţi zici că nu e prea tîrziu, / deşi târziul… vine!“

Nu sunt cărţi ale resemnării, ci ale lucidităţii care ştie să-şi alăture expresivitatea până la a stărui obsesiv şi cumva luminos în mintea cititorului. Să citez, în semn de reculegere, o strofă aproape biblică despre frumuseţea urâtului şi binele răului: „Cel ce-a primit mulţimea de daruri – / le va pierde; cel ce / nimic nu a primit, nimic / nu va primi, dar nici va fi să piardă. / Harul său va fi / de-a-mbătrâni frumos, şi cald, şi fără teamă / că frumuseţea i s-ar lua“.

 

Irina Petraş

In memoriam Valentin Taşcu

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)