Jurnal (III)

1893-1899

Constantin Arvanitis

 

16 februarie 1897

 

O dramă s-a petrecut zilele trecute şi nu pot decât să o consemnez.

Maruşa, servitoarea noastră, văzând că de la mine şi de la Mihalis nu iese nimic, începu a-i face curte unui cizmar, Bisin pe numele lui, care are magazinul de lângă casa noastră. Se împlineşte o lună de când, de câte ori lipseşte doamna, aceasta petrece ceasuri întregi în curte, împreună cu el. Zilele trecute, când stăpânii au lipsit la dans, toată noaptea a petrecut-o cu el în grădină. Eu şi cu Mihalis ştiam toate astea, dar ce ne privea pe noi? Să se ducă să-şi spargă şi capul, ne ziceam. Cel puţin atât cât mergeau aşa lucrurile, eu şi cu Mihalis mâncam zilnic macaroane, pe care Maruşa le primea cadou de la Bisin şi ni le dădea nouă ca să nu spunem nimic.

Însă ce s-a întâmplat ieri? Chiar de cu seară, cum am ajuns acasă, am găsit-o pe doamna Anastasia într-o mare nelinişte. Maruşa plecase înainte cu patru ore şi oricât au căutat-o nu a fost de găsit. O prinsese doamna cu Bisin şi după ce strigase la ea îi spusese că o va spune domnului seara. Aceasta de frică a fugit şi nu se ştie locul unde s-ar fi dus. Seara, când am închis magazinul şi am mers acasă, ne-am pus toţi în mişcare şi am ieşit în căutarea ei. După două ore de căutări, ne-am întors neputincioşi. Atunci eu mi-am amintit că odinioară o întrebasem:

– Ce-o să faci, Maruşa, când toate astea pe care le faci le va afla doamna?

– A, dacă se va întâmpla una ca asta, voi merge şi mă voi arunca într-o fântână.

I-am spus astea doamnei şi m-a trimis pe mine şi pe Mihalis să căutăm în toate fântânile vecinilor. Cu teamă, am ieşit noi şi am cutreierat toate fântânile din împrejurimi. Unde însă puteam găsi noi, la 12 noaptea, la o fântână de 20-30 de metri adâncime, vreo urmă de om? De altfel, să spun şi adevărul, începuse să mă cuprindă frica. Stăpânii noştri au adormit în acea seară cu mare grijă, iar noi, speriaţi.

Dimineaţa, ca de obicei, am deschis eu şi cu Mihalis magazinul şi după o oră şi jumătate a venit Aristidis şi ne spune că „chilipirul“ a fost găsit.

– Şi unde a fost ascuns? întreb eu.

– Ce ascuns? Era căzută în fântâna lui Salaridu. Şi voi, care aţi fost aseară, aţi spus că aţi căutat în toate fântânile din Pirgos şi nu aţi găsit nimic.

– Şi când o vor îngropa?

– Ha, ha, ha! Pe cine să îngroape? Pe Maruşa? Aceasta este mai bine decât tine şi decât mine.

  Ei bine, dar nu s-a înecat? La ce oră a căzut?

  De ieri de când a certat-o doamna, era ora 4, după cum a spus acum, era dezamăgită şi s-a aruncat în fântână. Fântâna pe care a ales-o era îngustă. Şi-a pus picioarele ghemuite până la gură, şi-a dat drumul aproape un metru, a închis capacul şi şi-a dat drumul. Astfel, cum a căzut, nu a păţit nimic. Apa, jos, nu era atât de adâncă. Abia de avea un metru, aşa că nu s-a înecat. Aşa a stat până dimineaţa, fără măcar să sufere nici de frig, deoarece apa acolo, jos, era caldă.

Dimineaţa, o vecină s-a dus să scoată apă şi Maruşa a strigat-o de jos, însă aceasta nu a auzit-o. Când a tras apa şi a văzut că apa era roşie, pentru că trăsese fusta ei, femeia nu a mai putut suporta, a vărsat apa înapoi în fântână şi a plecat. Mai apoi a venit o evreică, care cum s-a apropiat de fântână şi a auzit voci, s-a speriat, a lăsat găleţile şi a fugit strigând că este om înlăuntrul fântânii. Atunci ne-a înştiinţat şi după ce am luat 4-5 oameni şi o frânghie, am scos-o afară, udă ca o raţă şi speriată, şi am dus-o în casă.

– Şi acum ce face?

– Acum stă în pat. Însă nu se plictiseşte. Mâine o veţi vedea în picioare.

Astea deci ne-a povestit Aristidis despre căutarea Maruşei, care nu ne-a permis seara să ne apropiem de ea, nici ieri, nici astăzi. Se pare că este mai bine şi că se va ridica repede din pat şi atunci ne va povesti cum a petrecut o noapte în fântână. Domnul Demostenis, preocupat acum cu cazul acesteia, nu a prea dat atenţie magazinului deloc, astfel că a fost mai bine la magazin. Am învăţat bine meseria şi sunt mâna dreaptă a lui Aristidis.

 

 

25 martie 1897

 

Sărmanul tata! A venit în Mesimvria să se liniştească. A venit să petreacă în tihnă, după cum spune, ultimele zile ale vieţii, pentru că îşi dă seama că nu-i mai rămân mulţi ani de trăit, şi, în loc de linişte, a găsit mai multă nelinişte, pe care, după cum spune, niciodată nu a mai simţit-o. Ieri s-a întors în Mesimvria, de acolo de unde a venit, şi a stat trei zile. A venit sărmanul tata să mă vadă şi să-şi spună amarul ca să-şi uşureze sufletul.

Nu-l respectă deloc Eleni şi nu-i dă nicio atenţie, lui, cel care a sacrificat totul pentru bunăstarea ei. Îmi pare foarte rău de tata, care slăbise foarte mult. Nu aveam ce să-i fac ca să-l consolez şi doar l-am sfătuit să aibă răbdare şi să-şi vadă de grijă, să nu mai râdă lumea.

O cunosc bine pe Eleni şi-mi aduc aminte cum a petrecut cu răposata bunica. Îmi aduc aminte greutăţile zilnice şi îngrijirea pe care i-a dat-o bunica şi de aceea nu găsesc deloc exagerată supărarea tatălui, care, de altminteri, nu are nimic contra lui Stiulis. Şi tata este însă puţin egoist şi de aceea mă întreb cum pot să-i fac dreptate. În sfârşit, tata are dreptate, pentru că se vede că suferă şi fizic, şi psihic.

A plâns sărmanul tata ca un copil mic. Îmi pare aşa de rău, că mi se frânge inima când îl văd. Ce pot să fac? Cum pot să-l ajut? Mă gândesc să-i scriu Elenei, personal, şi să o rog, cel puţin, să aibă milă de el. Să se gândească că, deşi nu este tatăl ei, a avut grijă de bunăstarea ei mai mult decât de a noastră. O s-o mai rog să aibă cumva grijă de bătrâneţile lui. Cred că Eleni mă va asculta şi tata va duce zile mai bune.

Panaiotis îmi scrie cu regularitate. La început nu a fost mulţumit de locul său de muncă, însă acum se pare că nu mai face atâtea lucruri necugetate ca în trecut.

 

 

5 mai 1897

 

Am rămas orfan şi de tată. A murit sărmanul tata pe 28 aprilie de hemoragie la gură, de la acea boală de care suferea de ani de zile şi care a început să se cronicizeze odată cu moartea mamei.

Pe 29 aprilie, imediat ce am primit telegrama de la Eleni, am venit în Mesimvria şi am luat parte la înmormântarea lui. De pe 20 aprilie îi venise sânge pe gură, şi doctorul i-a recomandat odihnă la pat şi linişte. Pe 28 însă, de dimineaţă, în timp ce era singur în camera lui, i-a venit atât de mult sânge pe gură că abia a apucat să bată la geam şi să ceară ajutor. Au alergat imediat şi Eleni, şi vărul ei, Iorgakis Valasi, care întâmplător se afla acasă, însă abia au ajuns şi nu au trecut nici 10 minute şi sângele l-a înecat şi l-a împiedicat să mai respire.

Înmormântarea am făcut-o aşa cum se cuvine şi a doua zi am telegrafiat ambasadorului la Pirgos, să facă înscrierea bunurilor mobile şi imobile şi să numească tutorele, pentru că eu şi cu Panaiotis eram minori. Ambasadorul a venit împreună cu secretarul său şi a început să facă înregistrarea averii. Au fost trecute imobilele: 1 casă, 2 magazii şi 3 vii şi mai apoi lada marinărească a răpostului nostru tată, a cărei cheie o dăduse spre păstrare unchiului Iorgakis, cu care, după cum acesta spune, vorbise şi îi spusese că, imediat ce moare, principala sa grijă să fie să ia cheia lăzii de la gâtul lui. Aceasta pentru că, în ultimul timp, nu mai avea încredere în Eleni.

A fost deschisă lada şi în ea a fost găsit un catalog cuprinzător al lucrurilor dinăuntru şi un testament. A procedat aşa de teamă ca nu cumva să ne nedreptăţească Eleni. Despre aceasta, în urmă cu 40 de zile în Pirgos, mi-a spus că scăzuse mult în ochii lui şi ar vrea ca în ceasul morţii lui să mă aflu eu lângă el.

Au fost înregistrate toate cele găsite în ladă, bijuterii, documente, bani ş.a., şi a fost desemnat tutorele nostru D. Triţaki, căruia i-au fost date toate bunurile mobile şi îngrijirea celor imobile.

După ce au fost aşezate toate lucrurile în ordine, domnul ambasador a plecat.

Lui Panaiotis i-am trimis telegramă cu nefericita veste, iar ieri i-am scris o scrisoare amănunţită despre moartea tatălui nostru şi despre toate cele ce au urmat.

Eu voi mai sta încă alte 3-4 zile, după care mă voi duce în Pirgos, la munca mea.

Uneori, îmi pare rău din toată inima de pierderea bunului nostru tată, care atât de mult ne-a iubit. Îmi amintesc de sfaturile sale, de grijile sale pentru mine şi plânge sufletul în mine.

Şi alteori iarăşi. Ce stare sufletească, Doamne! Pe ascuns, mă bucur că am rămas singur şi voi face ceea ce vreau. O! Vezi să nu mă căiesc de asta vreodată, pe care eu însumi o percep drept ceva straniu şi îngrozitor.

 

 

29 iunie 1897

 

Se împlineşte o săptămână de când am scris domnului Triţaki şi lui Stiulis şi nu am primit niciun răspuns. De ce să nu îmi scrie? Deşi nu cred să mi se îndeplinească dorinţa, totuşi sper să se întâmple ceva.

Se face o lună de când mi-a încolţit în minte şi nu-mi dă pace dorinţa de a merge din nou la şcoală şi de a-mi urma studiile.

Mărturisesc că de când m-au smuls de la mult iubitele mele slove, de acum patru ani, şi fără voia mea m-au aruncat în vâltoarea negoţului, de atunci nu mi-a ieşit din minte şi nu mi-a dispărut gândul de a studia şi învăţa mai multe decât învăţasem. Şi de aceea, învăţ şi continui să învăţ de unul singur. Niciodată nu am îndrăznit să-i propun răposatului meu tată să mă trimită din nou la şcoală, pentru că socoteam că situaţia financiară nu-i permitea. Acum că, după moartea sa, toată averea lui mi-a rămas mie şi lui Panaiotis, mă gândesc că aş putea să am grijă ca din tot ceea ce îmi revine să-mi termin gimnaziul şi mai apoi şi studiile. Şi, în sensul acesta, am vorbit zilele trecute cu dl ambasador, care, după ce m-a ascultat cu atenţie, m-a felicitat pentru ideea mea şi mi-a spus că legea grecească nu permite lichidarea averii de către un minor, dar mă sfătuieşte să-i scriu lui Triţaki să preia el cheltuielile de şcolarizare şi, mai apoi, să-i plătesc înapoi când mi se va permite să vând averea.

De aceea le-am scris şi domnului Triţaki şi lui Stiulis şi aştept să-mi răspundă. Ah, ce bucurie va fi dacă răspunsul lor nu va fi negativ!

Nu mă îngrijorează deloc faptul că patru ani am lipsit de la şcoală. În tot acest răstimp am învăţat şi nu doar că am asimilat ceea ce am învăţat, dar şi multe altele am învăţat. Sunt convins că imediat ce voi fi examinat voi fi luat în clasa întâi de gimnaziu şi nu vor fi necesari decât patru ani să termin liceul. Voi avea atunci 21 de ani. Nu voi fi chiar aşa de mare! Mai apoi, odată ce voi termina liceul, cu siguranţă, îmi voi continua mai departe studiile. Ajută-mi, Sf. Fecioară, să reuşesc! Domnul De­mostenis este bolnav şi, după cum se aude, va pleca la Constantinopol pentru operaţie. O s-o ducem bine la magazin cu Aristidis şi cu Mihalis.

 

 

20 septembrie 1897

 

Necaz mare avem iarăşi. Domnul Demostenis a murit la Constantinopol şi zilele trecute, doamna Anastasia, îndoliată, s-a întors singură. După cum se spune, conducerea magazinului o va prelua Aristidis, iar firma va aparţine acesteia, Anastasiei. Vom vedea ce-o să se întâmple şi cu mine.

Nu ştiu ce să mai fac să se mai potolească sufletul, că nu mi-am atins ţelul. Nu au acceptat nici Triţaki, nici Stiulis să mă sprijine să învăţ. Rău îmi pare, da’ nu am ce face. Nu contează dorinţa, oricât de arzătoare ar fi, când aparţine unui om de vârsta mea şi care nu găseşte nicăieri un sprijin. Oricât de tare am bătut pe la uşi, nicăieri nu mi s-a deschis, chiar dacă intenţiile mele erau dintre cele mai bune. Şi am fost nevoit să rămân în locul în care mă aflu şi să mă ocup cu învăţatul în ale negoţului, la care nu prea mă trage inima.

Trebuie acum să dau la o parte toate cele referitoare la gândul de a studia, de vreme ce nu mai e nicio speranţă, şi să continui a mă dedica muncii căreia îi fusesem sortit şi să continui să-mi port singur de grijă, pentru că nu am pe nimeni pe faţa pământului care să aibă grijă de mine.

Mă gândesc serios să-i scriu lui Panaiotis să găsească un loc şi pentru mine la magazinul la care lucrează, la Constanţa. Nu ar fi rău. Acolo lucrează aşa de mulţi angajaţi şi s-ar găsi şi pentru mine un loc. Acolo, eu şi Panaiotis am putea mai uşor să reuşim. Am început să învăţ româneşte şi stând acolo voi învăţa şi mai bine. De altfel, vorbesc deja bine trei limbi, greceşte, bulgăreşte şi turceşte, şi destul de bine franceza şi spaniola.

 

 

3 noiembrie 1897

 

M-am hotărât. Decizia am luat-o după ce am vorbit cu Panaiotis printr-o scrisoare şi m-am decis să-i spun şi lui Aristidis că eu demisionez şi plec în România. A deşteptat toată lumea Aristidis cu ţipetele lui.

– Unde vrei să pleci, îmi spuse, acum în plin sezon? Unde o să găsesc eu om să te înlocuiască? Nu vezi că avem treabă? Nu-ţi dau nicio centimă din salariu şi unde vrei să te duci, du-te! Să vedem unde te vei duce fără bani!

– De ce ţipaţi aşa, domnule Aristidis? Pot să stau 10-15 zile până veţi găsi om. De altfel, cu forţa nu poţi să mă ţii. Uite, îţi dau cuvântul meu că după 15 îmi dau demisia şi dacă vrei îmi dai salariul.

– Mă mir ce minte poţi să ai, Constantine! Laşi tu munca ta la care te-a dat tatăl tău şi unde mergi tu? În România. Crezi că acolo curg râuri cu miere? A murit tatăl tău şi acum ar trebui să-i asculţi pe cei mai vârstnici. De acest pas al tău o să regreţi mai târziu şi-ţi vei aminti de poveţele mele. Ascultă ce te sfătuiesc şi vezi-ţi de treabă şi eu voi vorbi cu doamna Anastasia să îţi mărească salariul.

– Nu pot să rămân în niciun fel, pentru că deja am vorbit cu fratele meu şi acesta mă aşteaptă să vin. Mi-a asigurat un loc de muncă şi nu cred că voi regreta vreodată ceea ce voi face. Te rog înştiinţeaz-o şi pe doamna Anastasia că de acum în 15 zile voi demisiona.

– Gândeşte-te bine! Dar, repet, într-o zi vei regreta.

Mi-am dat demisia şi după toate calculele mele am de luat 240 de franci. Am comandat ieri un costum de haine cu 75 de franci şi voi lua şi altele necesare şi cu ajutorul lui Dumnezeu în 10 zile voi pleca.

M-au rugat mult doamna Anastasia şi cu Aristidis să rămân, dar de vreme ce am luat decizia să plec, nu voi mai rămâne cu niciun chip.

I-am scris lui Panaiotis că îi voi transmite ziua în care voi ajunge ca să mă aştepte.

 

 

Constanţa, 16 decembrie 1897

 

Aşa de mare dreptate a avut Aristidis când mi-a spus că voi regreta cele ce voi face. Am regretat amarnic şi am plâns mult de grava greşeală pe care am făcut-o. De n-ar fi avut dreptate cu râurile de miere!

Încă de la început s-a văzut că această călătorie a mea nu va fi încununată de succes. M-am îmbarcat pe un vas austriac din Pirgos spre a merge la Constanţa, după ce mai întâi mi-am ştampilat paşaportul. Când am ajuns în Aimona, timpul s-a stricat într-atât, încât cu greu înaintam. Abia după 24 de ore am ajuns în Varna. Acolo am stat trei zile şi tot de atâtea ori vaporul a încercat să plece din port şi nu a putut şi s-a întors. În tot acest răstimp mi s-a făcut rău de mare şi nu am mai ştiut nimic de mine. Vaporul a încercat a patra oară să pornească şi nu a reuşit şi căpitanul ne-a spus că s-a hotărât să rămână o săptămână, până se va îndrepta vremea, iar noi, călătorii, am fost invitaţi să stăm la Varna până când ne vor anunţa când va pleca vaporul.

Am debarcat toţi călătorii şi ne gândeam ce să facem. Vremea era aşa de urâtă, încât, nu într-o săptămână, ci nici după o lună nu aveam nădejde că se va îndrepta. Atunci mulţi s-au gândit să plece prin Rusciuc; de partea acestora am fost şi eu. Pe de o parte pentru că răul de mare nu-mi trecuse încă şi pe de alta, pentru că aveam puţini bani şi îmi era frică să nu rămân fără bani dacă stăteam mult la Varna. Astfel, a doua zi am plecat pe calea ferată şi am ajuns la Rusciuc. Din păcate şi acolo ne-a mers rău, pentru că, apele Dunării fiind umflate, nu circula niciun vapor. Şi am rămas la Rusciuc pentru şase zile, până a venit un vapor austriac, ticsit de călători, şi astfel am putut ajunge până la Cernavodă. În tot acest răstimp am cheltuit toţi cei 120  de franci pe care-i aveam cu mine, la hotel, pe mâncare, pe tren, pe vapor şi când am ajuns la Cernavodă aveam doar doi franci în buzunar. Ce ar fi trebuit să fac? Biletul pentru Constanţa ar fi costat 2,80 franci şi ar fi trebuit să plătesc şi pentru bagajele mele. Niciunul dintre călători nu a binevoit să mă împrumute şi spre ruşinea mea am fost nevoit să las bagajele şi să-mi iau bilet.

În sfârşit, după o asemenea călătorie cu aventuri am ajuns la Constanţa, în a douăsprezecea zi de la plecarea mea din Pirgos.

Însă alte necazuri mă vor aştepta aici. Panaiotis, văzând ziua în care voi ajunge, după cum îi telegrafiasem, ziua în care plecam din Pirgos, şi că eu nu am apărut, s-a îngrijorat şi în tot acest răstimp a lipsit adesea de la magazin, căutând să vadă ce mi s-a întâmplat. Absenţa lui de la serviciu i-a determinat pe patroni să-l concedieze şi să nu-i dea foarte mulţi bani. M-a aşteptat şi m-a încurajat. Imediat am trimis la Cernavodă datoria mea şi mi-am obţinut astfel bagajele, pe care ni le-au expediat aici. Trebuia însă să aibă grijă să găsească loc de muncă şi pentru el, şi pentru mine, pentru că cheltuielile aici sunt foarte mari şi banii erau pe terminate. Unde să găsească locuri? Una au fost speranţele şi alta e realitatea din Constanţa. Am început să regret amarnic greşeala pe care am făcut-o plecând şi lăsând vechiul meu loc de muncă, la care toţi m-au implorat să rămân şi îmi creştea şi salariul şi am venit aici, la Panaiotis. Va trebui însă să insist, pentru că bani nu mi-au mai rămas să mă întorc şi nici să păţesc ruşine aşa de mare, să mă întorc atât de repede înapoi.

De aceea, văzând că cu cât trece timpul, cu atât mai repede se terminau şi banii lui Panaiotis şi amândoi nu aveam de lucru, m-am hotărât să renunţ la ideea de a lucra într-un magazin mare, aşa cum mă gândisem, şi l-am rugat pe Panaiotis, care ştia piaţa Constanţei, să-mi găsească orice de lucru, în orice fel de magazin, numai şi numai să pot să-mi câştig existenţa.

Şi a găsit un magazin mic, manufactură, în strada Mangalia, al lui Dimitrie Frangopulu, pe care îl conducea fratele său Ioanios Frangopulu, şi unde am început munca la 7 decembrie, pentru 25 de franci pe lună, plus mâncare şi alte cheltuieli. Din a treia zi la magazin, ochii au început să mi se înroşească de atâta muncă. Aceasta era situaţia bună pe care visam să o găsesc la Constanţa. De la un magazin mare şi cochet unde mă rugau să rămân, am plecat şi unde am ajuns, Dumnezeule? Ce mare greşeală am făcut, Fecioară Maria, să vin aici!

Este însă imposibil să persist în a mai rămâne aici şi cum voi lua câţiva bani voi merge la Brăila, la rudele mele, poate aceştia se vor îngriji să-mi găsească un loc de muncă.

Panaiotis a trecut iarăşi la magazinul lui Lascaridis, însă pentru mine, din păcate, nu s-a găsit niciun loc aici. După cum se vede, nu vroiau să angajeze doi fraţi la magazin. Deci, asta se va întâmpla. Cum voi împlini o lună şi voi lua salariul, fără să anunţ pe cineva, voi pleca la Brăila.

Acum rămân la acest mic magazin şi mă gândesc cu părere de rău. Aşa-mi trebuie! Pe bună dreptate plătesc pentru marea mea greşeală.

 

 

Brăila, 15 ianuarie 1898

 

Multe, foarte multe am trecut şi voi mai trece în această Românie unde m-am gândit să vin. Îmi vine să-mi crăp capul! Ce mi-a trebuit să vin aici?

Cum s-a împlinit o lună de la venirea mea la magazinul lui Frangopulu, am cerut salariul. Din 25 de franci mi-au fost daţi doar 17, din care mi-am plătit datoriile, şi cu restul mi-am luat pe ascuns lucrurile din casa lui D. Frangopulu unde stăteam şi, fără să anunţ pe cineva, m-am urcat în tren şi am venit la Brăila.

Am plătit pentru tren 9,40 şi pentru bagajele mele 3, şi mi-au rămas în buzunar 5 franci şi 60 de bani. Deci, mi-am făcut socotelile. Pentru că trenul ajunge la 2 după miezul nopţii, la Brăila, nu pot merge la unchii mei la ora asta şi voi lua o cameră la hotel şi abia a doua zi mă voi prezenta. Pentru mâncare şi băutură nu-mi fac griji, pentru că ştiu că unchii şi mătuşile mă vor ajuta şi mă vor ierta, până îmi voi găsi un loc de muncă.

Când m-am suit în tren vremea era foarte rea. Era sfârşitul lumii! Ninsoare, vânt şi frig mare.

Pe drum, încercând să prind trenul, am alergat spre vagonul meu. Bătea un vânt năprasnic şi mi-a luat pălăria din cap. Rămânând fără pălărie, imediat ce am intrat în vagon, am început să caut prin bagajele mele căciula pe care, din păcate, nu am găsit-o printre haine. M-am aşezat şi m-am gândit ce să fac. Mă gândeam că vremea este foarte rea şi dacă voi ieşi afară fără ceva pe cap voi răci şi mă voi îmbolnăvi. Atunci, m-am gândit să-mi înfăşor capul cu brâul pe care îl aveam. Socoteala mea nu avea să se realizeze, pentru că aveam acum nevoie de bani pentru pălărie şi eu aveam în buzunar doar 5 franci şi 60 de bani. Era imposibil să merg la hotel, aşa cum mă gândisem mai înainte, pentru că aş fi plătit la hotel cel puţin 2 franci, iar a doua zi, la trăsură, pentru mine şi hainele mele, alţi 2 franci şi nu-mi vor rămâne mai mult de 1,60 franci, cu care, se înţelege, nu aş fi putut să-mi cumpăr pălărie. Astfel, am decis ca, imediat ce ajung, să iau trăsura şi să ajung direct la mătuşa Ecaterini, strada Teatrului, şi în felul ăsta să-mi rămână bani de pălărie. Consider că este ruşinos ca imediat ce ajung să cer bani de la oameni. Ajunge greutatea pe care le-o pricinuiesc prin prezenţa mea. Astfel am procedat întocmai. Cum a ajuns trenul, mi-am legat brâul în jurul capului ca un turc şi, urcat în trăsură, am dat adresa casei mătuşii mele.

Trăsura a ajuns în faţa casei mătuşii mele şi imediat ce am plătit 2 franci, mi-am luat bagajele şi am stat în faţa porţii, ezitând să intru. Nu îndrăzneam de ruşine să bat să-mi deschidă. Cum era posibil, îmi ziceam, să îngrijorez nişte oameni la ora 2 noaptea şi să mă prezint în acest hal, ca un turc. Frigul era pătrunzător şi vântul bătea puternic, iar eu nu puteam sta prea mult în drum. Ah, Doamne, ce rău am făcut de mă pedepseşti aşa? În cele din urmă mi-am făcut curaj şi am bătut la poartă. După câteva minute se deschide o fereastră şi o doamnă întreabă cine este. I-am spus numele meu, m-a privit de sus până jos. „Bine“, îmi zice şi închide fereastra. Era o chiriaşă din casă, care a anunţat-o pe mătuşa mea şi mai târziu s-a deschis poarta şi am intrat.

Le-am povestit pe scurt ceea ce am păţit şi le-am cerut scuze pentru îngrijorarea pe care le-am pricinuit-o. Nu mi-au ascuns faptul că era cât pe ce să nu-mi deschidă. Au crezut că este vreun vagabond, aşa înfăşurat cum aveam capul, dar, din fericire, unchiul Anastasi m-a recunoscut după voce.

A doua zi mi-am cumpărat cu 3 franci o pălărie şi am rămas cu 60 de bani în buzunar.

Am aşteptat şi a venit şi unchiul Alexandros, care s-a bucurat foarte mult când m-a văzut şi în acelaşi timp m-a mustrat, spunându-mi că nu ar fi trebuit să mă bazez pe cuvintele lui Panaiotis în demersul pe care l-am făcut şi ar fi trebuit să-i cer în scris şi lui propria părere. Avea mare dreptate unchiul Alexandros, pe care, dintre toţi unchii, îl iubesc cel mai mult, dar s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi acum greşeala a fost făcută.

Din nefericire, cu toate strădaniile unchilor mei, nu s-a găsit niciun loc de muncă, pentru că aici comerţul cu articolele noastre îl deţin evreii, care preferă mereu conaţionalii lor. Ce-o să se întâmple cu mine, Doamne? Până când voi sta să mă întreţină unchii mei? Şi va trebui să găsesc orice fel de muncă până în primăvară, până voi avea ceva bani şi voi pleca. Da, să plec înapoi în mult iubitul meu Pirgos, acolo unde sunt oameni ce-mi apreciază valoarea. Să plec în sfârşit din România asta care atâtea chinuri mi-a adus.

 

(Continuare în numărul următor, anul viitor)

 

 

Traducere de

Claudiu Turcitu

 

Constantin Arvanitis

Jurnal (III) 1893-1899

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)