Pas mon semblable, pas mon frère

 

Mihaela Ursa

 

1. Kafka îmi aduce mereu aminte să nu mă iau foarte tare în serios. Chiar mâine m-aş putea trezi transformată în gândac. Unei naive ca mine, Kafka îi vorbeşte bătrâneşte: nimic nu te pregăteşte pentru ce este mai rău. Totuşi, nu-mi permit să-l consider un geamăn.

 

2. Deşi recunosc personajele kafkiene dacă şi când mă întâlnesc cu ele pe stradă, trebuie să admit că folosesc epitetul de „kafkian“ mai ales pentru instituţii, pentru că acolo mi se pare mai urgent necesar.

 

3. Mă simt aproape kafkian limitată între cele două opţiuni pe care ni le desenaţi. Faptul că Franz Kafka a fost un înalt funcţionar din domeniul finanţelor, nevrotic sau nu, care evadează prin scris din lumea birocratică, sau „un scriitor perfecţionist până la manie care încearcă să se ascundă îndărătul unei poziţii funcţionăreşti acceptabile în ochii establishmentului, sperând că astfel îşi va păstra neatins spaţiul de libertate intimă şi onirică“ mi se pare cu totul şi cu totul secundar faptului că a sublimat în scris propria fatalitate şi că rezultatul său este liber de patetism.

 

4. În dimensiunea ororii faţă de dezechilibrul interior pricinuit de un agent complet exterior.

 

5. Îmi vine foarte greu să fac acest exerciţiu de imaginaţie, pentru că n-aş dori în ruptul capului să pătrund în castel decât dacă ar fi absolut obligatoriu şi pentru că – evident – nici n-aş visa să forţez intrarea. O spun cu obidă, nu cu mândrie. După cum autocritic mărturisesc că, dacă ar trebui să intru cu orice preţ, aş invoca ajutorul... Legii. Ceea ce mă califică, iată, la eticheta de „kafkiană“, conotată negativ.

 

6. Aş scrie rapid un e-mail celor care m-ar putea scoate de acolo. Mi se pare un miraj nesuferit şi nesănătos ideea că acolo unde cineva a scris bine ar putea-o face şi alţii.

 

7. Deocamdată chiar cred că absolut tot ce rămâne în urma unui scriitor este bine de făcut public, inclusiv ceea ce el n-ar fi publicat niciodată. Desigur, condiţia absolut necesară (dar, din păcate, nu şi suficientă) este să nu ţinem cu dinţii de o anumită imagine despre scriitorul respectiv. Din păcate, întreţinerea unei statu(r)i artificiale a scriitorilor dispăruţi este ultima noastră ipocrizie şi unul dintre tabuurile cele mai bine protejate. Fireşte că vom fi dezamăgiţi şi vom citi drept impardonabile căderi (ori falsificări) tot ceea ce ne contrazice percepţia. Aşadar, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este că Max Brod a fost un prieten şi moral, şi clarvăzător. Cât despre restul... Ce să fie „Acolo“-ul despre care vorbiţi: Raiul, Iadul, Legea sau altceva? Voi pretinde, de dragul exerciţiului, că Brod şi Kafka stau pe veci la poarta Legii, mereu închisă. Max Brod se justifică, vorbind neîncetat, iar Kafka tace, privind către poartă prin ochelarii aburiţi.

 

8. Nu m-am simţit niciodată în pielea lui Kafka şi nici nu am contemplat posibilitatea decât pentru a mă distanţa de ea. Sigur mi-am spus de câteva ori: „Ce bine că nu sunt în pielea lui Kafka“. Regret că v-am dezamăgit.

Mihaela Ursa

Pas mon semblable, pas mon frère

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)