Personaje intermediare

 

Elisabeta Pop

 

1. Pentru mine una, Kafka este şi o prezenţă interioară, şi un partener de dialog şi câteodată doar o referinţă pur livrescă; niciodată un frate geamăn, fiind structuri foarte diferite. Cred că în prozele sale Kafka a încercat un exerciţiu de defulare, o încercare de fugă din lumea în care i-a fost sortit să trăiască, în care a fost obligat să supravieţuiască, şi, ca să scape cumva de obsesiile acelui univers terifiant, l-a descris cât s-a priceput el de bine, în ideea că-l va dezvrăji, îl va îmblânzi, făcându-l astfel mai puţin ofensiv. Când îl citesc şi-l recitesc, mă contaminez de spaimele, de fricile, de laşităţile, de întrebările lui fără răspuns. Spaima de boală, de singurătate, de sărăcie, de moarte. E ca un coşmar din care te trezeşti speriat, dar bucuros că nu ţi s-a întâmplat nimic, că de data asta ai scăpat. Dar până când?

 

2. Obişnuiesc să definesc „kafkiană“ o realitate şi chiar o instituţie, un univers care nu-mi oferă variante, îmi interzice să optez, să aleg, mă sileşte să fac ceva ce n-aş fi vrut sau să mă resemnez precum personajul din scurtisima În faţa legii, căruia paznicul îi urlă în clipa morţii, după aşteptarea zadarnică, de ani şi ani: „Pe aici nu putea obţine intrarea nimeni altul, întrucât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid“.

 

3. Cred că Franz Kafka este un scriitor nevrotic perfecţionist care s-a nimerit, fără voia lui, să fie şi un funcţionar, un finanţist capabil, nu mă îndoiesc, dar care, precum Gregor Samsa, ştia că trebuie să-şi câştige existenţa, pâinea cea de toate zilele, muncind de nevoie, dar negăsind nicio plăcere în munca lui. Şi atunci, având el un ochi în plus, în frunte şi văzând ce alţii nu vedeau, s-a apucat de scris, această chemare fiind irezistibilă. Dacă n-o făcea cu talent ar fi rămas probabil un jurnal personal ce i-ar fi fost de folos doar lui, uşurându-i suferinţele sufletului, dar aşa… el ne invită să vedem monstruozitatea unui sistem birocratic înspăimântător, închis, hidos şi mai periculos decât un uragan sau un cutremur.

 

4. Nu în cea a resemnării.

 

5. În castelul lui Kafka nu se poate pătrunde. A spera să intri acolo echivalează cu inaccesibilul, cu visul, cu Aspiraţia neîmplinită, cu întrebarea fără răspuns. Dacă vrei cu tot dinadinsul să intri într-un castel, ieşi din Kafka şi intri în basmele fraţilor Grimm. Dacă totuşi îţi pui în gând, doar aşa, ca o posibilitate, să ajungi la castel, eu una aş pune la lucru vrăjitoarele clujence (?), în frunte cu Ruxandra Cesereanu, să facă ele ce ştiu, ca, vrăjindu-i pe cei ce se interpun între mine şi Castel, să-i anihileze… înşelându-le vigilenţa… Dar odată ajunsă acolo, aş realiza că în faţa mea nu e niciun castel şi că de fapt Castelul era chiar suita de personaje intermediare. Cum spune Radu Enescu, e ca în celebrul sofism al lui Zenon Eleatul, cu Ahile şi broasca-ţestoasă: castelul va fi mereu cu un pas – sau cu un ceas? – înaintea agrimensorului şi prin urmare şi a mea.

 

6. Dacă aş avea norocul să mă închidă cineva în căsuţa albastră din Uliţa Zlata de la Praga, aş scrie o poveste despre o verosimilă întâlnire dintre John Dee, Edward Kelley şi Tycho Brahe, despre ce ar putea ei să pună la cale, o poveste plină de intrigi şi spionaj sau, dimpotrivă, despre stăruinţa lor de a găsi răspuns la trei chestiuni: cvadratura cercului, piatra filosofală şi spiritus mundi. (Recunosc că aceasta este sugestia soţului meu, alchimistul…)

 

7. A făcut foarte bine că nu le-a ars; despre ce am scrie noi azi şi ce am citi cu nesaţ? Max Brod l-a cunoscut bine şi a înţeles că, dincolo de spaimele lui omeneşti, se află un mare scriitor… acolo sus, eu una îmi imaginez că, în fiecare dimineaţă – cum or fi arătând acolo dimineţile? –, Kafka îl ceartă pe Max Brod pentru că n-a făcut ce l-a rugat, să ardă adică manuscrisele (să nu fi ştiut el că „manuscrisele nu ard“?), după care îl iartă şi se plimbă îndelung, scriind şi rescriindu-şi cărţile.

 

8. O, da. Înainte de ’89, când solicitam paşaport pentru Italia sau Franţa, unde aveam prieteni şi eram mereu invitaţi, mă tot duceam la serviciul Paşapoarte şi depuneam actele, apoi mergeam în audienţă să aflu de ce nu ni se aprobă, acolo eram ascultată şi mi se spunea să mai aşteptăm, apoi tot aşteptând ni se termina concediul şi gata, în vara viitoare o luam de la capăt. Aşa am făcut câţiva ani, după care ne-am plictisit. Şi am renunţat. Şi n-am plecat niciodată niciunde până după ’90. Păi ce, asta nu e din Kafka? Dar n-am scăpat de tot nici după ’90: acum câteva zile m-am dus la primărie să plătesc chiria sediului comun al Fundaţiei Academia Civică şi al Alianţei Civice. Funcţionara, cu nasul în calculator, mi-a răspuns că nu figurăm acolo, acolo e doar fac din Piaţa Amzei, Bucureşti. Răspund că noi suntem filială şi plătim de mulţi ani, pentru sediul din Oradea, şi spun adresa. Nu şi pace: Atunci nu plătesc, spun eu, şi aştept să ne trimiteţi factura; o altă funcţionară, peste câteva zile, ne spune că Da, sunteţi „front de lucru“ faţă de Sediul central. nu, zic, suntem filială. „Da’ ce, ştiţi mai bine ca mine ce sunteţi?“ Nu, răspund, habar n-am cine suntem, mă duc să-l recitesc pe Kafka; „Treaba dv., zice, dar mai bine citiţi instrucţiunile…“ Ei, ce ziceţi?

Elisabeta Pop

Personaje intermediare

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)