Kafka: omul şi parabola

 

Michael Finkenthal

 

Cine a avut chiar şi o singură confruntare cu un tată autoritar, cine a ezitat măcar o dată în faţa unui pas decisiv în viaţa sau în cariera sa, cine a realizat la un moment dat că aparţine unei minorităţi, că este un outsider, s-a aflat cel puţin pentru o clipă în pielea lui Kafka.

Dacă a zăbovit ceva mai mult acolo sau în căsuţa sa albastră de pe strada Alchimiştilor, alter egoul lui Kafka a apucat să-şi dea seama de asemenea că toate existenţele propuse de acesta, inclusiv a sa proprie, sunt dominate de paradox, sunt trăite în afara oricărei logici. O mai îndelungată confruntare cu opera dezvăluie încă un secret al artei sale: metoda, stilul, alcătuirea fiecărei povestiri, nuvele sau (cvasi)roman kafkian sunt acelea ale parabolei.

Fiecare cititor îşi făureşte un Kafka al său. Cei mai versaţi în ale criticii ştiu că există un Kafka al lui Brod, un altul al lui Walter Benjamin sau Deleuze şi că e greu să rezişti tentaţiei de a-l confrunta pe Kafka „al nostru“ cu imaginea creată de alţii. O anchetă ca aceasta o face însă oricum. Borges şi-a pus o întrebare oarecum diferită în legătură cu Kafka: unde am mai citit eu asemenea lucruri? Răspunsurile sale sunt uneori surprinzătoare, Zenon e menţionat în virtutea paradoxurilor, iar un autor precum Han Yu din perioada Tang (secolul ix al erei noastre) este menţionat şi el ca precursor. Apropierea de Kierkegaard pare a se impune ca o evidenţă (aşa să fie oare însă într-adevăr?), mai puţin însă aceea de Robert Browning sau de Léon Bloy.

Mai interesantă decât discuţia în jurul precursorilor este concluzia lui Borges: „Fapt este că fiecare autor îşi creează precursorii“. În lumina parabolelor kafkiene, îi citim într-o altă cheie pe autorii care l-au precedat pe Kafka. A făcut bine deci Max Brod că nu a ars manuscrisele. Unii sunt supăraţi pe el fiindcă a publicat tot ce a găsit în sertarele autorului; erau lucruri care poate nu ar fi trebuit să vadă lumina zilei. În cazul lui Kafka, nu cred că Brod a păcătuit.

„Kafkian“ se referă fără îndoială la realitatea individului: aceasta conţine atât relaţiile cu aproapele, cât şi pe acelea cu instituţiile create de om. Într-un mod indirect deci, s-ar putea aplica sintagma şi acestora din urmă. Dar kafkian propriu-zis este omul care trăieşte într-o lume dominată de paradox şi care îşi construieşte viaţa în chip de parabolă. Rezultatul acestui modus vivendi este ceea ce Fondane a numit l’expérience du gouffre. În cartea sa Baudelaire ou l’expérience du gouffre, un capitol întreg (capitolul xxviii) îi este dedicat lui… Kafka!

Kafka a fost un funcţionar care nu se ascundea îndărătul poziţiei sale funcţionăreşti, ci încerca să o trăiască în paralel cu aceea de scriitor, de revoluţionar, de profet. În prima dintre aceste ipostaze ar fi trebuit să se căsătorească, să aibă o casă a lui, copiii lui, să devină el însuşi tată. Cealaltă îi interzicea toate acestea şi îl aducea într-un conflict cumplit cu tatăl. Întrebările legate de dimensiunea şi diversele planuri ale libertăţii intime şi a spaţiului oniric se regăsesc la tot pasul în opera lui Franz Kafka.

În ce dimensiune a operei sale mă simt cel mai apropiat de autorul praghez? În aceea evreiască. Unor comentatori această dimensiune le scapă în întregime, alţii o interpretează adesea într-un mod tendenţios. Eu mă refer la paradoxul apartenenţei, nu întotdeauna bine înţeles de criticii operei lui Kafka. Evreul-ceh care a scris în limba germană şi-a trăit întreaga viaţă între Scila unei culturi ancorate în Vechiul Testament, dar şi în realităţile unui iudaism de origine est-europeană (care la rândul său oscila şi el între o definiţie pur religioasă şi una culturală) şi Caribda modernităţii vest-europene. Dificultatea de a decide asupra unei „apartenenţe“ în plan cultural (uneori alegerea era în mod explicit refuzată, transformând astfel dificultatea în imposibilitate), necesitatea de a-ţi făuri propria identitate într-un sistem de referinţă care trebuie mereu regândit şi redefinit în consecinţă, atât de pregnant reflectată în opera lui Kafka, m-au făcut să-l simt adesea foarte apropiat.

Kafka nu a fost singurul autor evreu al secolului xx care a adoptat limba culturii ambiante; exemplele sunt, în fapt, nenumărate în spaţiul cultural german (şi nu numai). De la Moses Mendelssohn, Heine şi Schnitzler şi până la Wassermann, Buber şi Kafka, fraţii Zweig şi Feuchtwanger, mulţi au fost autorii evrei care au scris în limba germană. În timp ce unii voiau să scrie o literatură specific evreiască – Kafka îi scria lui Max Brod în 1921 că autorul austriac Karl Kraus reprezintă, în mod chintesenţial, o literatură evreiască-germană –, alţii se opuneau categoric conceptului în sine. Feuchtwanger scria, zece ani după cel de-al Doilea Război Mondial, că, în urma unui studiu aplicat şi cât se poate de cuprinzător, nu a reuşit să găsească nicio fărâmă de specificitate iudaică în scrierile în limba germană ale autorilor menţionaţi.

Cum se împletesc toate acestea, e greu de explicat. Cel mai uşor este să-l las pe Kafka însuşi să ne sugereze calea (el, marele specialist al căilor pierdute…). În Jurnalul său (14 septembrie 1915) găsim descrierea vizitei (traducerea din versiunea engleză îmi aparţine) făcute împreună cu Max Brod şi cu poetul Jiri Langer faimosului rabin din Belz, al cărui discipol Langer devenise după o vizită în Ţara Sfântă:

 

Rabinul are o figură paternală, foarte severă însă. „Toţi rabinii au o aparenţă puţin sălbatică“, îmi şopteşte Langer. E îmbrăcat într-un caftan de mătase sub care se întrevăd  pantalonii strâmţi… Capul îi este în întregime acoperit de o pălărie largă de blană pe care o mută nervos, înainte şi înapoi. Murdar, dar în acelaşi timp curat, o particularitate a celor care gândesc cu mare intensitate. Îşi scarpină barba, se înfruptă din farfuria din faţa lui cu mâinile, dar când acestea se opresc o clipă pe masă, se face remarcată albeţea pielii, un alb pe care l-am văzut doar în visurile din copilărie. Evident, în timpurile când încă şi părinţii erau de o puritate exemplară.

 

Închei cu un alt citat dintr-o carte a mult regretatului meu prieten William (Bill) Kluback despre Kafka (din nou, traducerea mea din engleză):

 

Nu e nici optimist, nici pesimist, nici idealist şi nici un sceptic. Kafka este un observator care posedă rara capacitate de a transforma realitatea în metamorfoze, în parabole, în alegorii. Nu ne-a lăsat moştenire nicio ideologie, nicio filosofie a istoriei sau vreo viziune profetică. În schimb ne-a făcut conştienţi de consecinţele propriilor noastre limite, de nesăbuita noastră dorinţă de a reconstrui mereu turnul Babel. Şi de actul disperat al perpetuei noastre experienţe sisifice…

Michael Finkenthal

Kafka: omul şi parabola

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)