Despre „jocul“ kafkian

 

Dumitru Cerna

 

Kafka  însuşi este, putem spune fără nicio constrîngere, cel mai kafkian personaj al operei sale. Şi aceasta se desprinde mai cu seamă din lectura jurnalului şi a corespondenţei: realul la limesul artificiosului sau absurdul asediind cu brutalitate floarea de bumbac a normalului, şi asta mizînd pe sinceritatea absolută a mărturisitorului:

 

Cînd mai eram încă mulţumit, voiam să fiu nemulţumit, şi mă împingeam, cu toate mijloacele pe care mi le oferea vremea şi condiţia mea înspre nemulţumire. Ciudat cum din comedia asta se poate, cu oarecare sistemă, ajunge la realitate. Declinul meu spiritual a început cu un joc pueril, în orice caz conştient pueril.

 

Aşadar, totul a pornit de la un „joc“, unul periculos de vreme ce, iată, a făcut vogă în lumea postkafkiană. Răstălmăcit, acest „joc“ pare a ni se arăta sub forma întrecerii sau a pariului cu o realitate acaparatoare, doldora de agresivitate, în faţa căreia mulţi cedează şi pătrund în imperiul spaimei, terorizaţi şi inadaptabili. Căci obsesia fundamentală a omului kafkian este alcătuirea unei lumi anapoda, nefirească, lipsită de suflet. Pentru a supravieţui în această „ordine“ a lumii kafkiene, eşti obligat să sfîşii pe alţii sau să trăieşti o existenţă dublă, care este şi cea mai sigură cale spre alienare. Ai putea să te revolţi, într-un gest suprem, terapeutic şi iluzoriu deopotrivă, asumîndu-ţi acea „taină dureroasă“ a ultimei zile, să te sfîşii într-o tentativă disperată de a instaura un echilibru părelnic înlăuntrul tău sau să crezi în eliberare.

„Kafka“ pare a fi asemenea unui înger exterminator. Nu salvează lumea, fireşte, dar nici nu o îngăduie decît dacă ea ar arăta după chipul şi asemănarea lui. Nu poţi face abstracţie de inteligenţa sa devastatoare. Cine-l ignoră este un perdant autentic. El se află în stare latentă în fiecare dintre noi. Activat, provoacă seisme destinale, dar îţi asigură supravieţuirea!

Un scriitor, dublat de un funcţionar public, aşa cum este şi cazul meu, este însoţit de „Kafka“, el se află aici în deplină libertate, zbenguindu-se şi făcîndu-şi mendrele în culisele catifelate ale zonelor puterii. Apropiat de el însă m-am simţit, mai cu seamă, prin mărturiile din paginile de jurnal şi din corespondenţă, iar prin „Scrisoare către tata“, la fiecare lectură mă simt chiar în pielea lui. Pasaje întregi din acest cutremurător text mărturisitor mi se potrivesc ca o mănuşă:

 

Am fost un copil timid: cu toate acestea am fost desigur şi încăpăţînat, aşa cum sînt copiii; sigur, m-a răsfăţat şi mama, dar nu pot crede că aş fi fost deosebit de greu de manevrat, nu pot să cred că un cuvînt prietenos, o simplă atingere, o privire bună nu m-ar fi determinat să fac tot ceea ce s-ar fi dorit din partea mea să fac.

 

Clonat, „Kafka“ este fratele geamăn al unor politicieni, oficiali lacuştri, ziarişti dependenţi, chiar şi al unor primitivi urcaţi în ascensorul social la grămadă. Mai rămîne, uneori, cîte o clonă fără aparţinători şi-atunci ţi-o revendici ca pe un dat, punîndu-te, stînjenit, la adăpost de primejdii, mai cu seamă atunci cînd stă să înceapă spectacolul kafkian. De 17 ani asist neputincios, uneori cu umor strepezit, alteori tremurînd de frică, la desfăşurarea de forţe kafkiene, veritabile bombe devastatoare, ale căror detonatoare se află în cabinetele umbroase ale mai-marilor zilei.

Din păcate însă, reţeaua kafkiană a pătruns şi-n zonele academice, acolo unde rectori de meserie ai unor universităţi cu deschidere la Marea Moartă, adică foarte roşie, „lucrează“ asiduu la desfiinţarea unor facultăţi de litere sau de istorie, spre exemplu, cu şăgalnica motivaţie că ele nu ar mai fi rentabile. În subsidiar însă, ei sunt supăraţi pe/ deranjaţi de decanii şi profesorii acestora care au refuzat intrarea în zona kafkiană pusă la dispoziţia lor printr-un soi de constrîngere/ameninţare/şantaj. Refuzul de a fi măcar martor la un partaj al dezastrelor, rezistenţa în faţa avalanşei kafkiene se pedepsesc drastic, cum, de altfel, acceptarea îţi îngăduie intrarea în „castelul“ clătinător al puterii şi, odată cu aceasta, iluzia unui confort social drept răsplată pentru cantitatea considerabilă de plastilină din comportamentul tău.

Rămăşiţe străvezii ale reţelei se află şi-n lumea creatorilor de frumos. Scriitorii, bunăoară, se lucrează kafkian unii pe alţii, şi asta nu de ieri de azi. Să nu uităm „mazilirea“ Ilenei Vrancea, criticul literar care a avut revelaţia E. Lovinescu, taman după publicarea cărţii, carte care a avut „neşansa“ recenzării ei laudative, în Tribuna, de către I. Negoiţescu, lovit şi el, cu această ocazie, de bîta făţărniciei noastre sociale. Nici după zeci de ani nu a fost elucidat cazul morţii lui Octavian Goga sau a lui Nicolae Labiş, cum, de altfel, nici acela al morţii lui Marin Preda sau Nichita Stănescu, morţi asupra cărora planează bănuiala unor scenarii criminale. Mesia românilor a fost otrăvit cu o substanţă atît de rară, încît nu s-a găsit antidotul pentru anihilarea efectelor ei, crima fiind clasificată drept moarte naturală, iar răspunderea juridică a lui Sebastian Bornemisa, acoperită. Să fi avut atunci Nichita-muribundul ghinionul ca însoţitorii săi să nimerească singurul spital din Bucureşti rămas fără rezerva din oxigenul atît de necesar salvării sale? Ori „mahmurul“ Preda, să fi dat el oare peste singura femeie „generoasă“ care, în loc de o carafă cu apă care să-i stingă setea, aşa cum ceruse autorul Celui mai iubit dintre pămînteni, i-a adus mărinimoasă taman una plină ochi cu vodcă, şi asta sub privirile „indolente“ ale unor disidenţi cu epoleţi? Să nu se fi găsit nimeni să-l sprijine pe teribilistul, imprudentul adolescent din Mălini, atunci cînd a urcat în tramvaiul-mireasă, decît doar o balerină rusoaică şi infantilă care a asistat „neputincioasă“ cum, satisfăcută, „pasărea cu clonţ de rubin“ se răzbuna, strivindu-l pe „poietul Labeş“?

Greu de cuantificat sînt însă scenariile kafkiene, cele ce coagulează spiritul de gaşcă pentru impunerea, cu orice preţ, a indivizilor ce o întreţin. Prin abuz de putere, ei au transferat personalitatea juridică de la instituţiile pe care temporar le reprezintă la mahalaua căreia îi aparţin prin interes şi vocaţie. Aşa a ajuns, probabil, să fie impuse la examenul de bacalaureat „texte“ din broşurile lui Vladimir Tismăneanu, sfidînd, astfel, un întreg corp nobiliar al scriitorilor români dintotdeauna. O altă formă de agresiune ar putea fi detectată în metoda supralicitării în grup. Se vorbeşte, bunăoară, despre capodopere în legătură cu cărţile agresive ale lui Patapievici, în timp ce Gabriel Liiceanu declara la Cluj prin ’93 că Mircea Cărtărescu este cel mai important prozator român de după al Doilea Război Mondial. S-a creat un soi de psihoză a valorizării prin comparaţie, încît o autoare bucureşteancă, recenzînd excelenta carte a lui Petru Poantă, Clujul meu, emitea următoarea elucubraţie: Petru Poantă scrie la fel de bine ca şi Patapievici! Manipularea intelectuală este greu de suportat. Contactul cu Muntele vrăjit nu presupune neapărat salvarea, însănătoşirea noastră, fie şi prin boală, ca-n cazul lui Hans Castrop. Mă tem că singura noastră salvare este aventura mărturisirii, ca-ntr-un abandon al sinelui, dar şi aşa, cu preţul rămînerii în spaimă şi, prin urmare, în suferinţă: „Tot mai mult cuprins de spaimă cînd scriu. E uşor de înţeles. Fiecare cuvînt răsucit în mîna spiritelor – contorsiunea asta a mîinii e gestul lor caracteristic – devine o lance îndreptată împotriva celui care vorbeşte“.

Acum mai mult ca oricînd trăim într-o lume kafkiană, ameninţătoare şi periculoasă, fiindcă între meandrele unei democraţii dezlănţuite şi aiuritoare, nu ştii de unde te priveşte cu ochi pofticioşi pericolul. „Kafka“ a pus la grea încercare bogata imaginaţie a românilor şi, destoinici şi îndîrjiţi cum ne ştim, ne-am „descurcat“ şi cu această provocare, atît de bine încît se poate spune fără exagerare: „Kafka“ e mic copil pe lîngă mulţi dintre noi. Un perpetuum kafkian format din scenarii diabolice, capcane ademenitoare, zone periculoase nemarcate, manipulări, şiretlicuri pentru imponderabilii naivi compun existenţa noastră, de-ţi vine să priveşti cu rîvnă înspre Deşertul tătarilor! Cele cinci principii ale drumului spre iad, în suita lor genetică, aşa cum le-a gîndit Kafka, sînt mereu „îmbunătăţite“ din mers, ignoranţa şi biologicul rămînînd totuşi pilonii de susţinere a drumului. Trăim la sînul lui Kafka, aşa cum am trăi la sînul lui Cain. Prognoza pare a fi fără de zare.

Dumitru Cerna

Despre „jocul“ kafkian

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)