Kafka sapiens

 

Leo Butnariu

 

1. În retro(per)spectiva tinereţii mele, Franz Kafka se (mai) asociază cu impulsul şi efortul conştientizat(e) de a mă distanţa cât mai repede de textele şi, mai ales, „exemplele“ din bicisnicele manuale şi crestomaţii pe care le-am utilizat în sistemul de învăţământ sovietic şi de a cuteza să înţeleg şi altceva; chiar cu totul altceva, uneori. La un moment dat (ce ţinu cât o perioadă, momentul), Kafka fusese profesorul, îndrumătorul meu în studiul autodidact al unei altfel de literaturi, precum cea inserată, în bună parte, în selecta, celebra revistă Secolul 20, pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem student la Chişinău şi o citeam, asiduu, la Biblioteca Naţională (... ,,Nadejda  Krupskaia“...). Nu ştiu dacă îmi poate fi un frate; un confrate – da, dacă nu iese că sunt oarecum lipsit de modestie (vorba aia: a se trage de brăcinar cu... – întru mare familiaritate).

Iar celelalte elemente din interogaţia Apostrofului – şi prezenţă interioară, şi partener de dialog, şi referinţă livrescă – sunt fireşti pentru unul care simte necesitatea de a reciti şi... reînţelege Kafka.

 

2. Din nedorinţa de a participa la tot mai grava banalizare a respectivului epitet, nu mai încerc şi eu să fiu... original, invocându-l. Epitetul nu atât se referă, cât ar fi chiar el însuşi – o stare de referinţă existenţial-generalizată, încât, dacă vrei, poţi spune: Kafka sapiens sau Homo kafkiens. Este bun la toate tristeţile, prezenţele şi absenţele unei vieţi de om, ca realitate şi proiecţii în irealitate, suprarealitate şi chiar – suprairealitate. 

 

3. De ce nu am putea spune că Franz Kafka este cel care a anticipat perfect imperfecţiunea ce înseamnă anume nevrotismul timpurilor noastre, până în pânza albă a zilei de azi şi, posibil, pânza neagră a zilei de mâine? Ştiind că, din păcate, nicidecum nu îşi va putea păstra „imaculată“ libertatea intimă şi onirică. Agresiunile mutuale oameni-om, om-oameni (societate) sunt de neevitat în această lume care se pretează atât de lesne la absurdizare (ca percepţie şi... decepţie).

 

4. Uneori, în umbroasa ei poetică. În acel sfumato amar, trist până la tragic. Iar în proza pe care o scriu, în cutezanţa de a filia subiectele în – şi din vastele planuri ale propriei mele experienţe existenţiale: în câteva pagini de text, întâmplările, acţiunea pot avea loc în arii fabuloase: Chişinău, Moscova, vama Ungheni, Bucureşti, via Iaşi, Königsberg (astăzi – Kaliningrad), Ermitaj, un tramvai din Petersburg sau „Săgeata albastră“ românească, munţii Bucegi... Sunt spaţiile pe care le cunosc, cât de cât, în unele din care am vieţuit sau vieţuiesc şi pe care le pot duce în ireal, spre a le coborî în absurd, ca prezenţă umană in actus, ca ideaţie ce nu recunoaşte constrângerile unei înţelegeri de ţafandache sau mic-burghez băţos. Aici, deopotrivă cu Kafka, mă ajută şi principiile din manifestul avangardiştilor ruşi „O palmă dată gustului public“ (1913) – foarte actuale şi astăzi.

 

5. În genere, accesul spre Kafka (virgulă) ca operă şi spre operă ca (bis-virgulă) Kafka trebuie mereu forţat, pentru a înţelege şi altceva din câte s-a înţeles, în mare parte – la nivel (sau: subnivel) de presupunere, ce poate fi numită şi subiectivism inerent fiecărui om-cititor luat în parte. Totdeauna, subiectivismul, în diferenţe de nuanţe sau chiar şi vectorii săi de bază.

În această situaţie, cititorul, interpretul, exegetul trebuie să fie foarte inventiv, iar cine este în stare – şi co-creativ. Kafka-operă, opera-Kafka sunt din aceeaşi „plămadă“ superfluă ca şi răspunsul Sfinxului, ca şi mesajul Pitiei, pe care cei mai mulţi sau nu-l aud, sau, de-l aud, nu-l înţeleg. De aia şi este necesar de forţat accesul, dar – apoi – şi retragerea din „Castel“ trebuind forţată. Pentru a nu uita că astea ar fi relaţiile cu un întemeietor al absurdului în literatură.

 

6. Aş fi răspuns, în scris, fireşte, la acest chestionar al Apostrofului sau aş fi inventat, la rându-mi, un chestionar-Kafka (vezi răspunsul 8). Ambele îndeletniciri mi s-ar fi părut captivante, ca acea plăcută zăbavă, de care vorbea încă bătrânul cronicar.

 

7. Sigur că Max Brod ar merita Premiul Nobel pentru nedistrugere de manuscrise, în pofida dispoziţiei auctoriale. Pe ambele extreme decizionale, el avu în faţă şi în spate câte un ilustru exemplu: legatarii testamentari ai lui Vergilius – Varius şi Tucca –, la ordinul special al lui Augustus, nu au pus pe foc manuscrisul Eneidei, pe care Vergilius îl considera nedesăvârşit şi ceruse să fie nimicit. Şi e bine că Brod nu luă exemplu de la Nikolai Vasilievici Gogol, care, precum spune Google, şi-a ars partea a doua a Sufletelor moarte, după care, dacă autorul rămânea totuşi în viaţă, ar fi putut urma şi partea a treia a captivantei naraţiuni. (Eu, răspunzându-vă de la Chişinău, vreau să vă amintesc că Sufletele moarte au fost ticluite după o temă aflată pe undeva prin Tighina, prin Basarabia colonizată de ţarism.)

Şi tot în acest context mă gândesc că, dacă Max Brod respecta doleanţa preletală a autorului – cum ar fi arătat literatura lumii fără opera lui Kafka? (Aceasta fiind şi una din întrebările chestionarului de care vorbeam în răspunsul 6.)

 

8. Când poetul scrisese: „Când eram mai tânăr şi la trup curat“, am îndrăznit să merg şi mai îndărăt, îndărătnicul de mine, scriind: „Când eram mai copil şi la suflet curat“. Astfel că, şi în acest caz, aş fi dorit să fiu mai mult în sufletul, decât în pielea lui Kafka. Pentru că, din câte pricep eu, Kafka nu excludea ludicul; nu l-ar fi obstrucţionat.

Leo Butnaru

Kafka sapiens

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)