Kafka poate fi în noi

 

Paul Aretzu

 

1. Kafka poate fi în noi/în eu, în oricare dintre variantele enunţate. Este firesc să trăim momente extreme, de exacerbare psihică/a conştiinţei – prin opera sa, cu mare impact, el devine un partener de dialog, ne putem detaşa afectiv şi putem trata scrierile sale riguros estetic, iar în privinţa percepţiei fraterne, noi înşine ne aflăm uneori în situaţii duale. Kafka nu inventează prea mult, el transferă în alegorii propriile stări, care nu sunt numai ale lui. Scriitorii sunt cazuri comune şi excepţionale, în acelaşi timp, personalităţi accentuate, datorită sensibilităţii, unei acuităţi analitice, introspective. Influenţele, determinările pot fi mutuale, ne oglindim în Kafka şi Kafka se oglindeşte în noi. În prozele sale, Kafka vorbeşte despre sine şi despre noi (noi vorbim adesea despre el). Este interesat însă, cu precădere, de o anumită latură umană, cea damnată. Motivaţiile scrisului lui Kafka au fost disecate în toate felurile. Luciditatea prea mare a autorului, viziunile absurde, negativismul ţin de natura sa specială. Se pare că şi-a ales, ca destin asumat, nefericirea.

Ca prezenţă interioară, trebuie scăpat de el, exorcizat. Îmi convine un Kafka în situaţia de martor, de termen de comparaţie. E bine să ştim că el există. Având în vedere natura meditativă, lucidă, l-aş putea socoti frate. Ne deosebeşte reprezentarea sa sumbră, constant tragică a existenţei, pe care eu nu o am. Trebuie să ai un eu cu o gravitaţie abisală enormă, să nu mai poţi ieşi din eclipsa totală de alteritate, să fii un exclusivist neabătut, ca să nu întrezăreşti nicio rază. Kafka este prizonierul propriei tragedii. Scrierile lui sunt monologuri perfect ermetizate, totale. Egocentrismul său l-a determinat să-i ceară lui Max Brod să-i distrugă manuscrisele. Acest act ar fi desăvârşit tendinţa sa de închidere, de introvertire, dorinţa de autoanihilare, de dispariţie. Paradoxal însă, omul care dorea să nu lase urme îşi scrie un jurnal, este foarte atent la ce i se întâmplă în zonele cele mai ascunse. Imploziv, Kafka este, se pare, unul dintre scriitorii cei mai lipsiţi de narcisism.

Vorbeşte în textele sale, evident, despre sine. Recunoaştem în acestea părţi psihice pe care şi noi vrem să le ascundem, să le reprimăm. Nu e vorba de un aspect ruşinos, ci de o parte îngrozitoare, monstruoasă, infernală, reprezentând o exasperare plină de luciditate. Impasibil, fiindcă se obiectivează total, Kafka naşte demoni de conştiinţă.

 

2. Domeniul lui Kafka nu este realitatea, ci suprarealitatea, simbolicul. Amestecul de proiecţii şi introiecţii marchează imposibilitatea de a da coerenţă sensurilor, sfârşind în dezorientare, în absurd. Probabil, soluţia lui ar fi fost sinuciderea (chiar formală), care este reprezentată prin intenţia de a distruge manuscrisele. Gestul a mai fost făcut de Gogol, dar de pe poziţii absolut contrare, din convingerea că scrisul idolatrizează, cazul lui marcând o renaştere, metanoia. Kafkianismul înseamnă lipsa logicii, frustrarea de normalitate, suspendarea finalităţii, răsturnarea valorilor, alienarea şi disperarea. De regulă, există situaţii kafkiene, deşi kafkianismul este urmarea unei stări de spirit. Stările de anarhie, de anomie, crizele de moralitate pot atrage epitetul de kafkian. Multe instituţii din România de azi îl merită cu prisosinţă. Lumea noastră politică, grotescă şi penibilă, amestecă de insolit kafkianismul cu balcanismul caragialian.

 

3. Kafka nu suferă de o nevroză profesională şi nu cred că scrisul este defulatoriu pentru el. Preocupările funcţionăreşti, care în cazul său sunt ridicole, se înscriu într-o serie de relaţii psihice inextricabile, care privesc raporturile cu tatăl său, complexele sale de naturi diferite. S-ar putea să fie o imagine publică, pe care o joacă, pentru că, deşi scrisul său dă o impresie unitară, consecventă, Kafka interpretează mai multe roluri, e drept, minore, rupturi care funcţionează şi în relaţiile cu diferiţi oameni: părinţi, iubită, cercul de prieteni, oficiali. Alege aproape invariabil partea tragică.

 

4. Lui Kafka îi lipseşte iubirea. Cartea în care el este cel mai prezent este Jurnalul. O carte de reacţii, de fragmente.

Dimensiunea în care Kafka se întâlneşte cel mai mult cu cititorii săi este cea abisală, incontrolabilă, a unei schizotimii obsesive, a căutării identităţii, a scormonirii indiscrete în fondul atavic, în bestiarul metamorfic, relevarea părţii demonice, în raport cu sine, dar mai ales cu ceilalţi. Amorfismul ar putea caracteriza chiar aparenta lipsă de cristalizare prezentă în opera sa. Ar mai fi morbiditatea lucidă, visul şi teatralitatea – forme de compensare ale debilităţii/îndoielii, complexul diferenţei, al stigmatizatului, al proscrisului, conştiinţa insomniacă, obsesia scrisului, a eşecului, a existenţei falsificate, tentaţia permanentă de-a se ascunde (chiar şi de sine), dar şi autoexorcizarea, complexul fiului neînţeles, al ratatului, al neîmplinitului, al celui judecat (de ceilalţi), al omului-gânganie, al înstrăinatului în propria familie/în Castel, al expatriatului. În Jurnal vorbeşte despre depăşirea suferinţelor josnice ale scrisului, în scrisori, despre nesiguranţa formulărilor: „De altfel, nesiguranţa provine, după cum vă veţi da seama, dintr-un singur centru: aproape fiecare cuvânt scris aici – şi nu numai pentru dumneavoastră – aş vrea să-l retrag sau, şi mai bine, să-l anulez cu totul“ (Către Grete Bloch, 18 noiembrie 1913). Cam aceasta este dimensiunea operei lui Kafka de care mă simt cel mai apropiat: aspiraţia spre tăcere sau spre o nouă vorbire, care pentru mine însă ar avea altă motivaţie.

 

5. Castelul lui Kafka este de fapt un labirint. Nimeni nu intră de bunăvoie în el. Eşti atras prin viclenie, eşti manipulat de un călău de serviciu, te afli la voia portarului. Castelul este ceva organic şi anorganic, face parte din firea fiecăruia, cochilia oricărei frici. Castelul este ceea ce suntem, dar n-am vrea să fim. Este inversul chiliei. Diavolul stă în castel şi scrie executări silite. Are peste tot locotenenţi servili. Castelul este pustiu şi lugubru, pentru că este osificat, ierarhizat, pentru că inspiră teroare. Este populat cu fantasme. Îi prefer pentru sejur conacul boieresc, cu acareturi. Oamenii nu vor să locuiască în absurd. Castelele sunt singuratice, pustiesc în jur. În contrast, în sate nu există absurd. Sunt oameni care au în suflet castelul lor, cei care se sinucid în fiecare din cele 365 de camere ale lui. Castelul este ocult, rece, riguros, loc rău, aflat sub nor plumburiu. După cei care intră se închid porţile. La castel nu există timp, nu cresc flori. Domniţele clorotice sunt singurele vitralii. Castelul este alcătuit din unghere, în care se complotează. Cavalerii preferă să fie rătăcitori, să plece în războaie de o sută de ani. Cele mai odioase castele de azi sunt băncile, bordelurile, puşcăriile, statul. Dacă renunţi la umanitate, te transformi în creneluri, în turnuri, în palisade. Le Chateau c’est moi, ar zice, cu siguranţă, Kafka. Castelul este instituţia, care acaparează individul, este lucarnă a infernului.

 

6. Metamorfosis.

 

7. Dacă cei doi, Kafka şi Max Brod, ar sta de vorbă Acolo, unde distanţele sunt mari sau nu există deloc, ar folosi e-mailul ori curierul, pentru că nu cred că se află în acelaşi loc. Cred că tema lor de discuţie cea mai importantă ar fi despre suflet. Ar mai încăpea despre iubire şi despre prietenie, despre ascultare, despre planuri de evadare, despre lecţia de anatomie, despre obsesia scrisului. S-ar putea ca cei doi să fie certaţi pentru totdeauna şi să nu-şi vorbească deloc. S-ar putea să fie împăcaţi, pentru că sufletele sunt iertătoare.

Fără îndoială, Max Brod a făcut bine că nu a ars manuscrisele lui Kafka, aşa cum i se ceruse. Nu ştiu ce a precumpănit în această hotărâre, fidelitatea prieteniei, scrupule morale, previzionarea valorii textelor. Cert este că niciun om normal nu ar distruge o creaţie: în fond, el s-a supus, probabil, destinului.

 

8. Intrăm în pielea otrăvită a lui Kafka adesea, cea impregnată cu veninul incendiar al lui Nessus. A fi Kafka este o simplă opţiune. Îl admirăm pe autor, dintr-un masochism lectural, pentru cantitatea de tragic concentrată în scrierile sale, pentru fascinaţia neagră de-a ne recunoaşte în ele. În fond, scrierile lui Kafka sunt confesiunile/spovedaniile lui/ale noastre, omologabile religios, relele de care a scăpat. Reuşind să expurgă atâtea angoase, încărcături demonice, el este mai curat decât albul zăpezii. Se poate ca scriitorii să se mântuiască prin ceea ce scriu. Kafka a fost un chinuit, un nefericit, iar a intra în pielea lui, în universul creat de el este riscant, dar şi folositor.

Paul Aretzu

Kafka poate fi în noi

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)