Kafka, eternul nostru contemporan

 

Liviu Antonesei

 

1. Destul de greu de răspuns, de fapt, chiar foarte greu! Că este mai mult decît o referinţă livrescă mi se pare foarte limpede! Că este o prezenţă interioară, adesea discretă, uneori însă acută, vehementă, ca şi un fel de partener de dialog interior, este la fel de limpede. Mă tentează şi relaţia de confraternitate, chiar de gemelitate pe care o sugeraţi, dar sînt totuşi un om cu un oarecare simţ al proporţiilor, ba chiar şi cu cel al ridicolului. De cînd dl Gabriel Liiceanu a evocat „confraternitatea“ sa cu Mihail Sebastian, încerc să mă abţin de la asemenea autoevaluări enorme. Mai ales că, între timp, am mai descoperit şi doi poeţi, fraţi de bună seamă, unul cu Borges, celălalt cu însuşi Homer! Mă abţin deci, însă recunosc că nu foarte uşor! Nu ştiu despre ce vorbeşte Kafka, în general, despre ce vorbeşte celorlalţi, în prozele sale, dar eu nu-l pot privi doar ca pe un simplu scriitor şi, atunci, mie îmi vorbeşte, mai ales, despre absurditatea unei lumi căzute, o lume creată de Demiurgul adevărat şi ajunsă, nu ştiu dacă prin vicleşug sau prin cedare voluntară, încă nu ştiu asta, pe mîinile Prinţului acestei Lumi. Kafka este deci „contemporanul“ nostru dintotdeauna, de dinainte de a se naşte şi multă vreme de

la moartea sa fizică încolo.

 

2. Dincolo de faptul că şi eu, ca şi noi toţi, folosesc adjectivul acesta foarte des, în cele mai diverse, poate şi nepotrivite, situaţii, de bună seamă că el se referă exact la ceea ce încercam să spun în primul meu răspuns. Lumea însăşi, în întregul său, este „kafkiană“, în sensul că Franz Kafka a stabilit acestei lumi una din cele mai exacte şi mai complete topografii. Restul, instituţii, situaţii, realităţi sau proiecţii etc., tot restul deci, decurge cum nu se poate mai firesc de acolo, printr-un fel de proces de subsidiaritate, că doar obiceiul Răului este să se propage şi să-şi împrumute cele mai diferite, mai neaşteptate, adesea seducătoare, chipuri!

 

3. Ca să vă răspund, dragi prieteni, cumva hasidic, ne costă oare ceva să socotim că amîndouă ipotezele sînt nu doar corecte, ci de-a dreptul complementare, deci corecte împreună?

 

4. Oricît ar putea să pară de ciudat, după ce m-am referit la aburditatea lumii dezvăluite, topografiate de Kafka, cel mai apropiat îl simt pe dl Stăncuţă în dimensiunea sa profetică şi chiar şi mai ales în subdimensiunea optimistă a acesteia! Ca şi Kafka, fără îndoială că pe urmele sale şi cu ajutorul său, şi eu ştiu că domnia Prinţului acestei Lumi este circumscrisă în timp şi că, prin eforturile noastre individuale şi comune, ea se va sfîrşi pînă la urmă, va dispărea în neantul dinaintea Creaţiei. Deci, asta ţine de noi, de inteligenţa, ingeniozitatea, bunătatea, de capacitatea noastră de a iubi. Restul e literatură. Sau religie pentru cei mulţi, „opiu pentru popor“! Cîteodată, de bună calitate, ambele, trebuie să o recunosc!

 

5. Probabil că în „Castel“ se poate intra pe calea uşoară, doar prin viclenie, sau, pe calea cea grea, doar prin iubire, menită în cele din urmă să topească, să dizolve „Castelul“ însuşi. Cum calea uşoară este cea a Prinţului, pe care nu aş recomanda-o nimănui, pentru că mă feresc cît pot să îndemn la păcat, este limpede că nu aş forţa intrarea în „Castel“, nici nu l-aş ocoli, ci m-aş strădui, pe cît stă în puterile mele, să-mi aduc obolul la dizolvarea acestuia, să particip la „deconstrucţie“, cum s-ar spune, recurgînd la dragoste, prin urmare.

 

6. Cred că m-aş strădui să rescriu, poate mai bine, Ziua în care a început să moară tata, scrisoarea mea către tatăl meu, din păcate, postumă din punctul său de vedere!, atît de diferită de cea a maestrului, dar mărturisind asupra aceluiaşi lucru, iubirea filială, şi încercînd să rezolve acelaşi lucru, o neînţelegere, pe care, în ce mă priveşte, o regret enorm, deşi nu o mai pot repara! Sau aş rescrie Despre dragoste, dacă tot am evocat aşa de mult iubirea pe parcursul acestui text?

 

7. Dacă Max Brod îi asculta îndemnul, Kafka aproape că n-ar fi existat pentru noi, oricum nu ar fi fost acest Kafka pe care noi îl citim şi credem că-l cunoaştem. Se sparie gîndul la aşa ipoteză, dar chiar se sparie! Aşa că Max Brod merită nu doar binecuvîntarea noastră, ci şi pe cea a bunului Dumnezeu. Mi i-am imaginat pe Borges, Dante şi Vergiliu convorbind în Paradis, în Literatura, ce poveste!, aşa că mi-i pot imagina şi pe Kafka şi Max Brod convorbind. Despre ce? Parcă n-aş trage cu urechea, dar mi-aş putea imagina că subiectele nu pot fi foarte diferite de cele abordate în lumea de aici, şi în discuţiile dintre ei, şi în operele celor doi. Poate că, pe deasupra, Franz îi reproşează amical lui Max: „Ce naiba ai întîrziat atît de acolo, îţi dai seama ce singur m-am simţit adesea aici?“

 

8. Parcă aţi fi autori de chestionare de psihologie ori funcţionarii de la Ambasada sua de dinainte de 1989! Mă întrebaţi ceea ce m-aţi mai întrebat deja şi în prima întrebare, doar că aţi schimbat formularea! E un fel de întrebare de control! Cam „kafkian“ procedeul. Dar, psiholog de meserie fiind şi eu, iată că m-am prins! Deci, nu, nu m-am simţit în pielea lui Kafka, nu m-am simţit ca şi cum aş fi fost în pielea lui. Şi chiar dacă m-aş fi simţit vreodată aşa, chiar dacă m-aş simţi chiar acum aşa, am totuşi decenţa să neg acest lucru în public, să îl neg cu vehemenţă!

 

 

Liviu Antonesei

Kafka, eternul nostru contemporan

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)