Foarte scurte

Ion Vianu

 

Norman Manea şi doamna îşi anunţară vizita. Greşiră intrarea blocului, luară un alt lift, care se blocă între două etaje. Descarcerarea a fost foarte complicată, a durat o oră, a trebuit să chemăm pompierii. Când, în sfârşit, au ajuns în apartamentul nostru, le-am spus, stupid: „Dacă aţi fi luat liftul bun, buclucul ăsta putea fi evitat!“ – „E adevărat, a răspuns Norman, dar pentru asta am fost o dată pedepsiţi neajungând unde trebuia. Rămasul în lift a fost cu o pedeapsă prea mult.“

 

*

 

Bună ziua, domnule doctor. Nu vă mai aduceţi aminte de mine. Ne-am cunoscut acum treizeci de ani. Am venit cu un nepot al meu la dvs. Rămăsese impotent în urma căsătoriei. Mă iertaţi, doamna aceasta cu pană la pălărie e soţia mea, a fost soră-şefă. Da, domnule doctor, rămăsese impotent după căsătorie. Dar dumneavoastră l-aţi pus pe picioare. L-aţi salvat, acum are mulţi nepoţi. L-aţi demolat complet şi apoi l-aţi refăcut complet. Ca mulţumire, v-am dăruit un peşte. Era o ştiucă imensă, un peşte sincer. L-am pus în cada de baie şi soţia dumneavoastră a strigat: Ioane, vino să vezi, e un adevărat monstru! Ce frumos eraţi pe vremea aceea, domnule doctor. Iertaţi-mă că v-am oprit, voiam să vă spun tot respectul meu.

 

*

 

Pentru a verifica dacă papa e cu adevărat mort, cardinalul Camerlingo îl loveşte în frunte cu un ciocănel de argint.

 

*

 

Bătrânelul – ţăran de prin părţile ardeleneşti – prezentat comisiei medico-legale pentru uciderea fiului său, un psihopat alcoolic care-l teroriza şi-l bătea, răspunse, senin, întrebării fireşti a doctorului legist: De ce i-ai despicat, moşule, capul cu securea? – Tare m-a supărat pruncul!

 

*

 

Pe când făceam serviciul militar, la Ineu, am hotărât într-o după-amiază, înainte de reluarea instrucţiei, să ne plimbăm împrejurul cazărmii. Fără să ne dăm seama, am ajuns în spatele poligonului de tir. Deodată, au început tragerile. Gloanţele se izbeau de malul de pământ. Rătăcite, luau direcţii imprevizibile, cădeau în jurul nostru şuierând. Am fi putut să fugim sau să ne aruncăm la pământ. Nichita a ales să meargă înainte, cu capul drept, cu un mers deloc grăbit, aproape mecanic. Noi, ceilalţi, l-am urmat, ca şi cum, dacă ne-am fi speriat de gloanţele rătăcite, ne vom fi pierdut pentru totdeauna onoarea.

 

*

 

Totul fals: defunctul fusese depus într-un fals sicriu de lux, autodricul avea un permis de circulaţie perimat, iar preoţii care au slujit la înmormântare erau caterisiţi. Moartea nu-i fusese naturală, se sinucisese pentru a se sustrage justiţiei care-l acuza că lipise timbre măsluite pe pachete de ţigări de contrabandă.

 

*

 

A Şteptând într-un aeroport, l-am zărit pe actorul Fernando Rey, cel ce jucase în filmele lui Buńuel. Mi s-a părut mai bătrân decât apăruse în Acel obscur obiect al dorinţei. Era îmbrăcat elegant, cu o haină de tweed. Ochiul îi lucea, avea nara fremătătoare. La scurt timp după aceea am aflat că a murit.

 

*

 

Antreprenorul de pompe funebre era tânăr. Mi-a povestit, în timpul călătoriei noastre comune, cât de grea era meseria lui. Era chemat la morţi tineri, uneori la copii. Sau pe autostradă, să ridice trupul neînsufleţit al unui accidentat, sub privirile unor apropiaţi, cărora nu le venea să creadă ce se întâmplase. Chiar în cazurile în care moartea fusese previzibilă, aşteptată, cei rămaşi, viii, erau derutaţi, perplecşi. Nu rareori improviza o rugăciune la căpătâiul răposatului. În ultima vreme era foarte obosit, nervos. Dormea din ce în ce mai prost. – E firesc, i-am spus, cu o asemenea meserie. Atâta suferinţă! Memento mori. – Nici vorbă de asta, mi-a răspuns. E altceva. – Ce poate fi? – La noi în oraş mai e o întreprindere de servicii funerare. Ei au optzeci la sută din cifra de afaceri, noi douăzeci. Vreau să inversez proporţia!

 

*

 

Auzind că mă voi duce la Leysin, X mi-a spus: Să nu cumva să nu te duci în vechiul cimitir, acolo unde prinţi şi prinţese rusoaice au fost îngropate după ce au murit de ftizie în sanatoriile din localitate! E plin de statui de marmură, unele în cele mai extraordinare şi romantice postúri, cu epitafuri din cele mai mişcătoare! Am promis, fireşte că mă voi duce, şi, ajungând la L., m-am interesat unde era acest cimitir. Nimeni nu ştia, nici la poliţie, nici aiurea. În cele din urmă, am găsit un ţăran bătrân care mi-a spus că da, a existat, dar a fost golit cu mulţi ani în urmă, acolo s-au construit case. I-am povestit lui X, ea s-a apărat spunând că a citit despre acel loc într-o carte, descrierea era atât de bună, încât i s-a părut că l-a şi văzut, cimitirul prinţilor ruşi!

 

*

 

„Adormisem foarte târziu, aproape de două. Mi s-a părut că nu-mi pierdusem cu totul cunoştinţa când am auzit urletul câinelui. Nu-l mai auzisem de mult, credeam chiar că stăpânul lui făcuse ceva pentru a-l împiedica să urle. Era pe două voci, una gravă şi răguşită, cealaltă înaltă, cu inflexiuni muzicale. Întrerupt de schelălăituri, se relua neîntrerupt, cu mici variaţii. Mă treceau fiori reci, mi se părea că nu urlă acel câine, deosebeam cu greu realitatea de starea mea sufletească, era în acel urlet, complicat ca o partitură de orchestră, ceva din disperarea fundamentală a vieţii, a oricărei vieţi. Când s-a oprit, brusc, cu o ultimă schelălăială, m-am întrebat cum se poate ca un singur laringe de câine să producă o asemenea varietate de sunete, în acelaşi timp.“

 

*

 

I-am observat pe cei doi adolescenţi stând faţă-n faţă în trenul de mare viteză ce înainta spre Paris. Vorbeau şoptit, se priveau în ochi cu intensitate. Fata avea obrazul palid, pupila ca noaptea în mijlocul ochilor albi, puţin bulbucaţi. Purta inele, lanţuri de gât, cercei. Băiatul era unul mic, şaten, în blugi. Cu un creion, au început, când unul, când altul, să puncteze frenetic pe o foaie albă aşezată pe tăblia ce-i despărţea. Jocul a durat câteva minute. După aceea, păreau că fac calcule, pentru a număra punctele. Apoi s-au ridicat. Au străbătut vagonul în toată lungimea, au ajuns în dreptul toaletei în care au intrat amândoi. Au stat acolo o jumătate de oră, în cele din urmă au ieşit foarte calmi, frumoşi. Nimeni nu a comentat. Jocul cu punctele pe hârtie era un procedeu geomantic, un mod de divinaţie străvechi pentru a afla dacă da sau nu trebuiau să-i înfrunte pe cei ce călătoreau, făcând dragoste.

 

*

 

„Sunt un tren care se îndreaptă, fără abatere, spre nord, cu mare viteză. Peisajul e din ce în ce mai întunecat, zilele tot mai scurte, ninsorile din ce în ce mai dese şi mai bogate. În cele din urmă, locomotiva va intra într-un zid de zăpadă, se va opri cu un zgomot surd. Luminile vor slăbi, se vor stinge, la urmă.“ L-am privit, îl cunoşteam de mult, îl văzusem des, nu-mi dădusem seama de înaintarea lui în vârstă. Am observat pielea lui ridată. Ochii lui, atât de vii altădată, începeau să se stingă. Da, a îmbătrânit, mi-am spus. „Trenul se îndreaptă ireversibil spre nord, reluă. Nimic nu-i poate schimba direcţia, nimic nu-l poate opri, nici măcar încetini. De fapt, viaţa-ntreagă e o cursă spre miazănoapte“, spuse, ca şi cum ar fi fost o consolare să exprime acest lucru.

 

*

 

„Omul liniŞtit şi curat de lângă fântână“, rosti ea. Bărbatul şi femeia erau aşezaţi la masă, în barul acela. Cu cinci minute mai devreme nu se cunoşteau. Erau acolo întâmplător, fiindcă afară ploua puternic şi intrase o mulţime de lume să se adăpostească. Luni de zile mai târziu (între timp iubirea lor prinsese cheag), el a întrebat-o ce a vrut să spună atunci, cu această frază enigmatică. Nu ştiu, răspunse femeia, deodată te-am văzut aşa, ca un ins calm şi curat, mirosind a om, nu aveai niciun parfum, doar miroseai a om, în picioare, lângă o fântână.

 

*

 

Am ajuns la acea mânăstire din Grecia într-o după-amiază târzie, înainte de vecernie. Era o mânăstire pierdută printre smochini sălbatici. Se percepea o mişcare în spatele unor uşi, zgomotele unei lumi care se ascundea. Ne întâmpină părintele-ghid, care ne conduse în biserică dându-ne puţine, sărace explicaţii într-o italiană stricată. Ne aşeză sub Pantocrator, ne puse întrebarea pe care o pusese de sute de ori, aşteptând efectul: „De ce religie sunteţi?“ I. răspunse: „Protestantă“. El, îndreptând retoric degetul în sus, spuse: „Un singur Dumnezeu e pentru toată lumea“. I. răspunsese aşa din delicateţe, dar inconştient, ca să nu-i strice efectul; eram ca el, ortodocşi. I. a vrut să se corecteze, dar el nu mai asculta; nu ne-ar mai fi crezut, de altfel.

 

*

 

„Nu pot să cred, îmi spuse, că în viaţa veşnică «drepţii» vor sta alături de Tatăl, în timp ce păcătoşii vor suferi chinuri groaznice în Iad. Drepţi n-ar mai fi, drepţii, dacă ar şti ce se petrece la etajul de jos al lumii în sfârşit pacificate, ci nişte monstruoşi egoişti trăind fericirea eternă cu preţul unor chinuri prescrise, preştiute, de Ziditorul Lumii. Aşa că apocatastaza, iertarea finală care va veni la urmă, ipoteza eretică, mi se pare cea mai onorabilă pentru El. Este interesant, adăugă el, că ideea asta mi-a venit într-o paşnică după-amiază, culcat fiind alături de iubita mea.“

 

*

 

„Când ajung într-un oraş necunoscut“, observă Giorgio Bassani, la Capşa, unde mă abordase spontan, surprinzându-mă (însoţitorul lui, domnul Potra, mă trădase: „Uite, tipul ăsta a scris un eseu despre Bâtlanul tău“), „când ajung într-un oraş necunoscut, cer să fiu dus la cimitir. Acolo înţelegi cel mai bine spiritul locului. Dacă ai mers la cimitir, prin raccourci cunoşti spiritul oraşului. Ştiţi, spuse el, eu aparţin şcolii decadentiste. Ştiţi, repetă, decadentist, ca şi Thomas Mann.“ Era foarte politicos, calm. Un mare burghez.

 

*

 

Denn einer nur freie die Braut, / Der freier als Ich, der Gott! spune Wotan închizând-o în cercul de foc pe Brünnhilde. Există, prin urmare, mi-am spus, ceva prin care suntem superiori Zeilor: libertatea. Zeii sunt închişi în destinul lor zeiesc. Închişi în plenitudine. Omul poate să aleagă. Cristos: zeul devine om şi se deschide. Iar dacă omul, Cezarul, devine zeu – se măreşte; dar se şi închide! Am simţit, odată cu această descoperire, că mă părăseşte simţământul greu care mă apăsa.

 

*

 

A. îmi povestea cum avusese odată un coup de foudre: însoţise la gară pe un cunoscut, un ins care-i transmisese un mesaj cam neliniştitor (M. era implicat în exilul politic, iar tipul, probabil trimis de poliţia secretă a ţării lui, îi sugera să se liniştească, pentru că i s-ar fi putut întâmpla ceva. Apoi îi spusese clar: ar putea fi omorât). Mai era o jumătate de oră până la sosirea trenului, se aşezară pe o bancă a peronului, A. se plictisea. Privirea-i lunecă spre dreapta, văzu o femeie, trebuie să fi avut treizeci de ani, cel mult. Era şi ea aşezată, lângă un tip cu barbă. O privi atent, era mică, cu o talie drăguţă, surâdea vorbind cu însoţitorul ei. A. încercă să-i vadă ochii, umbriţi de obraji. Îl năpădi un fel de fericire: nu voia s-o cunoască, nu voia nimic de la ea, decât s-o privească, simţea o imensă bucurie de a-i vedea ochii, care i se păreau duioşi şi deştepţi. Lumina ochilor i se răspândea în trup, ca un focar de căldură. A. nu-şi putea dezlipi ochii de ea, în timp ce individul de lângă el îşi continua insipida sporovăială: „Eu ţin la tine, insista, linişteşte-te, s-ar putea să ţi se întâmple ceva rău...“ Însoţitorul femeii se ridică brusc, făcu câţiva paşi către ei, ameninţător, furios. Sigur, femeia îi spusese: „Uite, omul acela mă fixează“, iar bărbosul voia să-l facă pe A. să înceteze grosolănia. A. încetă să mai privească, dar în inima lui se strecură un regret adânc, care îi amintea de copilărie, când mama lui nu venea să-l sărute, seara, în pat. Trenul sosi chiar atunci, A. îşi sui vizitatorul în vagon. Perechea dispăruse.

 

Ion Vianu

Foarte scurte

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)