Sibiu – oraşul estetic

Petru Poantă

 

Un element „catalitic“ al esteticii, ideologiei literare şi, îndeosebi, al sensibilităţii cerchiste îl constituie oraşul Sibiu. Cercul Literar nu a cristalizat aici întîmplător. La bătrîneţe, cînd începe să îşi scrie memoriile, în Germania, I. Negoiţescu oferă un argument esenţial acestui „determinism“, pe cît de inefabil, tot atît de substanţial:

 ... senzaţional de importantă a fost pentru mine descoperirea Sibiului, unde nu mai poposisem pînă atunci. Aspectul total germanic – prin ziduri dar şi prin populaţie – al micului oraş (cît era de superb, cu toate tainele lui străvechi, aveam să realizez doar treptat, pe măsură ce se va închega perioada strajei dragonilor, cu Cercul Literar, m-a vrăjit din prima clipă. În Cluj mă născusem şi crescusem, ceea ce era frumos eclectic într-însul, de la rămăşiţele medievale la palatele în pur stil baroc şi faţadele Jugendstil, mi se păruse natural. Aici totul era altcum şi altceva decît trăisem pînă acum; iată-mă trimis parcă la studii undeva, în inima Europei (I. Negoiţescu, Straja dragonilor, Cluj: Biblioteca Apostrof, 1994, p. 197).

 De reţinut ultima afirmaţie. Pe tînărul student nu îl încearcă sentimentul copleşitor al exilului. Descoperind Sibiul, el are revelaţia Occidentului. Desigur, „inima Europei“ nu-i decît o imagine fantasmatică a centrului, dar important e că ea satisface dorinţa de occidentalizare, nevoia presantă a evadării dintr-un spaţiu ambiguu, agresat de mentalităţi provinciale. Sibiul nu va fi fost mai puţin provincial decît Clujul, în 1940, însă, în orizontul de aşteptare al viitorului cerchist, el se arăta ca un oraş occidental organic; mai mult, ca un oraş estetic, un oraş-operă de artă. Pentru Negoiţescu, valoarea lui esenţială constă în seducţie; el l-a „vrăjit, cu tainele lui străvechi“, pe tînărul îmbibat deja de lecturi remarcabile şi predispus vieţii contemplative. Dar să revenim la primul nivel de semnificaţie. În fond, s-ar putea obiecta că revelaţia memorialistului este retroactivă, un efect de idealizare nostalgică datorat identificării unor similitudini după plecarea lui în Germania. Lucrurile însă nu stau aşa. Vocaţia europeană, cosmopolită e preexistentă descoperirii Sibiului şi ea aparţine, în egală măsură, tuturor cerchiştilor. Mediul sibian face posibilă actualizarea acestor vocaţii individuale, le pune de acord într-un program coerent. Realitatea războiului, depresivă pentru poetul Lucian Blaga, care scrie acum apocalipticul ciclu de poeme expresioniste Vîrsta de fier, a declanşat o aproape ciudată fervoare intelectuală. În plin dezastru al istoriei concrete, se năştea o lume a „frumosului absolut“, esenţial aristocratică, cu apetituri pentru boema rafinată, de salon spiritual. Sibiul este perceput ca un refugiu atemporal, un spaţiu securizant nu atît al individului, cît al culturii înseşi. Mai exact, el devine un topos fantasmatic al urbanului ideal şi compensator. Cerchiştii au aici revelaţia „transpunerii“ în ambianţa unui mare stil cultural european, respectiv în aceea a oraşului organic, „oraşul lui Amfion“, cum îl numeşte Rosario Assunto, în opoziţie cu megalopolisul modern, „oraşul lui Prometeu“. În 1944, Radu Stanca publica, pe această temă, eseul Sibiu, cetatea umbrelor, un fel de corespondent miniatural al acelei fabuloase cărţi a lui Manuel Estrada, Radiografia pampei. Eseistul remarcă în primul rînd singularitatea oraşului în universul urbanistic transilvănean de influenţă germanică, fiind vorba însă despre o singularitate complexă şi „anacronică“, invazie implacabilă a „vechimii“ într-un prezent de fapt anulat „ca arhitectură, spirit cetăţenesc, viaţă în timp“, „astfel încît intrînd în Sibiu, intri realmente într-un alt moment istoric“ (art. cit., Acvariu, Cluj: Editura Dacia, 1971, p. 145). Nu e vorba despre o proiecţie livresc-nostalgică, ci de o prezenţă vie:

 Sibiul vechi nu e un Sibiu mort – cum e cazul Braşovului vechi sau al Sighişoarei. Sibiul vechi e un mod tautologic de a vorbi. Nu există decît un Sibiu şi acela e vechi, iar oamenii lui, noi cei ce ne izbim zilnic unii de alţii, ne resimţim, chiar dacă nu ne dăm seama, de acest fapt. Ochii sibianului poartă şi ei o linişte gravă, un scepticism înţelept, un aer moderat. Iar împrejurarea că toate agitaţiile din ultima vreme au trecut peste oraşul nostru fără să-l rănească nu e o simplă întîmplare. E o dovadă că secolul nostru nu se poate lipsi de zidul Sibiului. (ibidem, p. 145)

 Altfel spus, avem de-a face cu existenţa exclusivă a oraşului istoric, închis în sine, „narcisic“, care, în timp, a adaptat spiritului său toate elementele modernităţii, prin adaptare înţelegînd atenuarea, dacă nu chiar anihilarea funcţionalismului utilitar. Tramvaiele, de pildă, devin nişte intruşi bizari, abdicînd de la funcţia lor firească, aceea „de corespondenţă rapidă între două puncte“, fiind utile „numai atunci cînd vrei să-ţi odihneşti picioarele“. Tenta uşor umoristică a observaţiei nu compromite ideea de fond: oraşul e refractar la transformări, îi repugnă viteza, această valoare practică a lumii moderne în discordanţă cu universul său axiologic „medievalist“. Termenul medieval are aici un conţinut destul de vag, aproximînd un „eon“ de civilizaţie şi spiritualitate ale cărui valori dominante configurează imaginea oraşului ca operă de artă. Medievalul este echivalentul „vechiului“, respectiv al premodernului. „Prezenţa trecutului este, aşadar, în oraşul istoric, configurarea sa ca operă de artă, chiar în măsura în care în el coexistau opere de artă diverse, imagini ale unor timpuri diferite...“ (Rosario Assunto, Oraşul lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Bucureşti: Editura Meridiane, 1988, p. 168). Nu l-am citat întîmplător pe esteticianul „oraşului baroc“. Disocierile lui între „reprezentativ“ şi „funcţional“, în cadrul unor mutaţii referitoare la estetica urbanismului, sînt intuite, deşi neconceptualizate, de către Radu Stanca. Pentru a acredita prioritatea esteticului, a „reprezentativităţii“, eseistul român propune ideea timpului reversibil, a unui timp mitic prin urmare, în opoziţie cu cel cronologic, cel dintîi făcînd posibilă actualizarea unui arhetip cultural ideal. „Realitatea“ unui asemenea timp aparţine „umbrelor“, adică iluziei infinite şi active. Timpului reversibil îi corespunde un spaţiu mitic, în care morţii sînt „prezenţe“ vii, iar fiinţele biologic actuale, doar nişte fantome „străine“. Prezentul, ca interval al timpului cronologic, nu e pozitiv uman decît ca memorie a trecutului. Poţi fi sibian doar acceptînd un destin paradoxal: a trăi în trecutul oraşului, singurul mod de viaţă autentic.

 Sibiul este un oraş în care, oricît de sibian ai fi, trăieşti întotdeauna cu impresia că eşti un străin. Ţi-e frică să spui că eşti sibian, ca să nu jigneşti somnul grav al tuturor armurilor cavalereşti peste care calci. Ţi-e frică să spui că eşti sibian, ca nu cumva să cobori asupra ta un destin decrepit – acela al desuetudinii peste veacuri. (Radu Stanca, art. cit., p. 144-145)

 Ca să evităm posibile confuzii, să ne întoarcem la R. Assunto, cu precizarea că el este, după al Doilea Război Mondial, nu numai un redutabil teoretician al „oraşului-operă de artă“, ci şi autorul unui manifest, conţinut în scrierile sale, împotriva escaladării „tehnicismului“ în detrimentul „estetismului“; între „oraşul lui Amfion“, construit după criteriul reprezentativului, al frumosului, şi „oraşul lui Prometeu“, adică oraşul modern, dominat de principiul funcţionalului, el optează pentru cel dintîi. Invocîndu-l pe Assunto, am sugerat doar o similitudine de sensibilităţi. Eseul lui Radu Stanca, deşi înţesat de imagini poetice, nu a fost provocat de un simplu puseu liric, de un provizoriu entuziasm sentimental. El identifică în Sibiu o expresie urbanistică a frumosului, oraşul fiind în primul rînd o realitate estetică, şi nu una neapărat geografică. Radu Stanca nu este în fond un paseist, el nu caută în evul medieval o soluţie a crizei spiritualităţii contemporane, aşa cum procedase tradiţionalistul Nichifor Crainic, bunăoară, pe urmele lui Berdiaev. Nu poate fi ignorată o influenţă a romantismului german, pe această latură de recuperare a unui trecut istoricist-arhetipal, însă orgoliul, lucid şi constructiv, constă în impunerea unui loc autoritar în tradiţia urbanismului occidental, în care e posibilă relansarea culturii moderne autohtone, agresată la acea dată de inflaţia neosămănătorismului. Naţionalismul, în varianta lui etnică, e complet discreditat. Astfel că, desemnat, în specificul său arhitectural, drept oraş baroc, Sibiului i se atribuie, în cele din urmă, un stil în aparenţă restrictiv, circumscris istoric, „stilul Bach“, dar estetic expansiv, universal. El e specific Sibiului în măsura în care acesta, ca oraş cosmopolit, se integrează în orizontul spiritualităţii europene. În contextul ideologiei Cercului Literar, sintagma aceasta are un sens polemic, avariant. Aparent inocentă, ea fracturează tradiţia autohtonistului de tip popular folcloric. Dacă arhitectonic oraşul aparţine barocului, „stilul Bach“ se referă la „sufletul“, la „arhitectura“ sa lăuntrică; el desemnează esenţa sa gotică, considerînd goticul drept o categorie permanentă a creaţiei. Sibiul a fost asimilat, aşadar, nu doar ca un „decor“ cu atmosfera lui specifică, ci şi ca o „esenţă“ spiritual-fermentativă. În ultimul număr al revistei, apare o notă explicativă, semnată rcl (iniţialele publicaţiei), scrisă probabil de Radu Stanca, din care cităm acest pasaj relevant:

 Melancolia firească ce însoţeşte această despărţire se datoreşte atît fibrelor adînci, aproape structurale, pe care burgul baladesc din acest colţ de ţară le-a transmis grupului nostru, cît şi sentimentului de solidaritate unanimă pe care, ca un catalizator subteran, cu o viaţă ascunsă şi propice, l-a prilejuit între noi. Trainicele prietenii ce s-au închegat sub zidurile lui ard de febre medievale amintirile calde ce s-au născut în libaţiile sale gotice, comunităţile de opinii ce s-au format în colocviile nocturne, de atîtea ori pretextate numai de farmecul lui neîntrecut, sînt urme ce au construit în sufletul fiecărui cerchist un profil ce va interzice cu desăvîrşire, despărţirii noastre de la Sibiu, titlul unei dezrădăcinări. Infiltrat ca o dulce otravă în seva ce ne străbate, de pămîntul lui se leagă germinarea noastră. („Despărţirea de Sibiu“, in Revista Cercului Literar, an I, 1945, nr. 6-8, p. 126)

 Oraşul devenise un model cultural, un spaţiu în care cultura majoră era posibilă. Cerchiştii realizează aici conştiinţa ofensivei fecunde a esteticului, precum şi a unui centru elitar iradiant, cu un gust artistic rafinat, în opoziţie atît cu tradiţionalismul provincial al Nordului, cît şi cu balcanismul trivial al Sudului. Iată imaginea derizorie a capitalei artistice:

 Că, în efortul lor spre o cultură urbană, românii nu prea au a se lăuda cu gustul lor artistic o dovedeşte mai ales oribila înfăţişare a capitalei lor, al cărei incontestabil farmec vine nu din operele de arhitectură, din monumente sau din împrejurări naturale, ci din atmosfera balcanică, din pitorescul ei urît. Această aproape totală lipsă de gust precum şi de pregătire artistică (prima desigur adîncită de cea de a doua) o poate constata vizitatorul Bucureştilor nu atît din cărţile pe care locuitorii metropolei le citesc, ceea ce ar fi mai greu de constatat (faptul că se citeşte enorm cartea franceză nu spune nimic, fiindcă snobismul nu e niciodată măsurătorul gustului), sau din muzeele pe care nu le au ori nu le vizitează, din concertele pe care le digeră cu aceeaşi răbdare indiferent de calitatea lor, din presa care e la un nivel cu totul jos şi – de extremă dreapta sau de extremă stînga – pamfletară pînă la abject; dacă însă ai curiozitatea să cercetezi repertoriul de o seară sau de o stagiune al teatrelor bucureştene, în frunte cu Naţionalul şi toate anexele lui, dacă urmăreşti, în presa de specialitate, problemele care frămîntă publicul şi pe cea mai mare parte a oamenilor de scenă, e imposibil să nu fii izbit de trivialitatea în care aproape totdeauna se îneacă această manifestare – cea mai populară şi mai elocventă – a plăcerilor artistice ale unei societăţi. (I. Negoiţescu, „Din jale se întrupează Electra“, in Revista Cercului Literar, an I, 1945, nr. 6-8, p. 124).

 Adevărul conjunctural al unor afirmaţii contează mai puţin. Semnificativă este viziunea de ansamblu esenţial cioraniană, asupra degradării dacă nu chiar a absenţei unei educaţii estetice a publicului. Capitala a încetat să mai fie un centru spiritual autoritar, ea pare să cedeze ofensiva unor forţe provinciale dezinhibate, emergente, se înţelege, în fantastul Sibiu cerchist. Sigur că, la începutul deceniului cinci, oraşul real, mai precis oraşul social, nu trăia într-o mentalitate medievalistă. Era pur şi simplu diferit, datorită în mare măsură preponderenţei elementului germanic, purtător al unei civilizaţii de tip occidental. Zidul de incintă nu se transformase într-un simplu vestigiu. El reprezenta încă semnul rezistenţei orgolioase a urbanului. Dar urbanismul se consolidase nu doar prin spaţiul arhitectural, ci şi prin mentalitatea unei burghezii prospere, cosmopolite şi tolerante, căreia prezenţa Universităţii îi aducea o infuzie de tinereţe şi spiritualitate. Astfel că, în plin război, trebuie să ne imaginăm epoca sibiană ca pe un concentrat şi vital moment de renaştere românească, cu tensiuni fecunde între mai multe „Familii“ de spirite. Poate nu exagerăm afirmînd că sentimentul securităţii, aderenţa afectivă la acest mediu de pozitivităţi liberale au orientat creaţia cerchiştilor în sensul constructiv, optimist al modernităţii, în contrast cu ipostaza avangardistă a acestuia.

 

Petru Poantă

Sibiul - oraşul estetic

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)