La închisoarea militară (III)

Nicolae Balotă

 

M-a deşteptat de-a binelea un colind voios, intonat în surdină. Câţiva cântau „Trei păstori“, apoi alţii li se adăugau, treziţi din somn în zorii acelei zile de ajun al Crăciunului. Îi ascultam cu inima în care lumina se risipea cu iuţeală, se cernea parcă tocmai la auzul colindului. Mahmuri, însomnoraţi, îi vedeam pe cei din jurul meu iţindu-şi capetele de sub ţoalele în care erau învelite. Păreau şi ei, ca şi mine, mai curând apăsaţi, cântecelul de bunăvestire a Naşterii nu-i înveselea câtuşi de puţin. Zăboveam cu toţii, întinşi sau ghemuiţi pe prici, nu ne venea să ne sculăm…Deodată, vocea imperioasă, iritată, a şefului de cameră ne porunci să ne supunem regulamentar la „program“. Ce fel de „program“, mormăiau unii, surprinşi de această inovaţie, dar se supuneau ieşind pe încetul din cârpe. În colţul lor, preoţii erau, se pare, de mult treji; se pregăteau de o rugăciune în comun. Cu gândul că ar putea să recite, în cinstea sărbătorii ce se pregătea, Sfânta Liturghie (căci slujba euharistică nu se putea oficia din lipsă de vin), m-am grăbit şi eu să mă alătur lor. Se făcuse linişte în încăpere, ca într-o biserică. Adunaţi în jurul Cuvântului, reculeşi, cei mai mulţi doreau să participe la ceea ce socoteau că ar fi o sfântă slujbă de Crăciun. Dar abia a început bătrânul canonic Liturghia Cuvântului rostind solemn: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Spiritului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor“, iar noi toţi credincioşii întăream cu căldură „Amin“, că aceeaşi voce poruncitoare a şefului de cameră ne surprinse, intervenind brutal: „E interzisă orice manifestare religioasă, orice adunare publică!“ „Cum aşa!“ – ripostam noi, revoltaţi. Până atunci, nicio rugăciune în comun nu fusese lovită de vreo interdicţie. Preoţii înconjuraţi de credincioşi recitau, zi de zi, rozarul. Răspunzând sec la protestele noastre, şeful pretindea că nu face decât să respecte „Regulamentul închisorii“. Surprinşi, indignaţi, dar fără să-şi exprime indignarea, preoţii se supuneau şi ne îndemnau şi pe noi să nu ne mai opunem. Fiecare se retrase la locşorul său şi se scufunda cu capul plecat într-o rugăciune mută. Le-am urmat pilda, întorcându-mă la locul meu. Dar lângă mine, avocatul Roşu spumega de furie. El nu participase de fapt la slujbă şi nici nu avea de gând să ia parte la ea. Nu-i plăceau rugăciunile catolicilor, îmi declarase într-una din convorbirile noastre, şi probabil nici catolicii în genere, se sfiise el să-mi declare. Dar interdicţia dictată peremptoriu de şeful camerei îl scosese pe omul acesta coleric din sărite. Se ridicase şi cu un gest şi pe un ton acuzator se răstise la şeful înconjurat de grupul său: „Ce-aveţi voi cu popii ăştia? De ce nu-i lăsaţi să se roage? Doar se roagă, nenorociţilor, şi pentru voi! Auzi, că nu-i voie să se roage în comun! Dar voi acolo, în cuibul vostru, ce faceţi? Voi aveţi voie să vă adunaţi, să vă consfătuiţi? Ce faceţi voi toată ziua, ba chiar şi noaptea, nu sunt oare reuniuni? Chiar dacă sunt secrete, ba poate mai ales că sunt secrete, astea nu-s interzise?“ Avocatul perora tot mai vehement, vocea îi devenea ţipătoare, obrajii săi de obicei injectaţi, justificându-i numele, se învineţiseră. Mă temeam să nu aibă vreun atac. După câteva momente de tăcere, surprinşi, cei din grupul incriminat se apucară să vocifereze. Insultele zburau de la un cap la altul al camerei. Tot mai mulţi se lăsau antrenaţi, unii de partea avocatului, alţii de aceea a vrăjmaşilor săi. Îmi dădeam seama că avocatul Roşu avusese timp, de când se afla în acea cameră a închisorii, să-şi atragă nu puţine inimiciţii. Tonul său casant (tot ce spune e „casaţie“, şopteau ironic unii şi alţii), sarcasmul său, intervenţiile sale abrupte în discuţiile de pe prici, atitudinea sa naturală de acuzator public, mai degrabă decât de apărător, îl făcuseră multora, nu numai legionarilor, nesuferit. Mai ascunşi decât alţii, mai prudenţi, cu o mai lungă experienţă a recluziunii, aceştia nu ripostaseră până atunci la săgeţile adesea veninoase pe care nu o dată Roşu le lansase în direcţia lor. Îşi vedeau de treabă netulburaţi de zarva stârnită uneori de aceste vorbe. De astă dată însă, legionarii fuseseră atacaţi direct şi cu vehemenţă. Reacţia lor era pe potrivă. Cred că s-ar fi ajuns la bătaie dacă şeful camerei şi al grupului nu şi-ar fi reţinut partizanii. De altfel, se intra în „program“, apăreau gardienii, începea împărţirea gamelelor cu „cafeaua“ de dimineaţă, gâlceava trebuia să se potolească. În timp ce ne sorbeam incerta licoare neagră ce purta numele de cafea, se lăsă chiar o linişte ca după furtună. Şi-atunci, în răstimpul acela de calm se auziră, îngânate, cântate de o voce bătrână, răguşită, apoi de alta şi iar de alta cuvintele colindului: „O, ce veste minunată,/ În Viflaim se arată…“ Nu era nicio voioşie în vocile noastre tărăgănate, ci o tristeţe neagră, de parcă n-am fi cântat naşterea Pruncului în acel mic sălaş, ci am fi prohodit moartea sa acolo la capătul calvarului. Colindul a fost întrerupt de caraliul ce ne conducea la baie. Când ne întorceam de-acolo şi urcam treptele la etaj, zoriţi de vocea poruncitoare a aceluiaşi, am auzit în urma noastră ţipetele, apoi răcnetele cuiva ce părea înjunghiat. Nu era pentru întâia oară că răzbăteau din celulele şi sălile de jos ale celor de la dreptul comun strigăte, ba chiar şi horcăituri ca de porc înjunghiat. Era însă ceva deosebit de astă dată. Printre urletele informe se auzeau strigate cuvinte nedesluşite, dar care totuşi voiau să spună ceva. Şi apoi, spre deosebire de alte dăţi, când la auzul unor asemenea strigăte gardienii, soldaţii de pază se precipitau din toate părţile şi interveneau viguros pentru stingerea a ceea ce de obicei erau conflicte între „hoţi“, de astă dată am observat cu uimire că nici caraliii noştri, nici cei de jos, de la dreptul comun, nu păreau nicidecum alarmaţi, ci îşi vedeau placid de îndeletnicirile lor. Nu interveneau, de parcă nici n-ar fi băgat de seamă că se petrece ceva neobişnuit. Urletele ne întovărăşiră în întoarcerea noastră la cameră, apoi amuţiră dintr-odată. Le uitasem şi ne vedeam, fiecare la locul său, de treburile noastre obişnuite, când îl auzii pe ţăranul din Mociu de lângă mine întrebând mirat: „Da’ unde-i dom’ Doctor Roşu?“. Eu însumi nu observasem lipsa avocatului de lângă mine. Mi-am aruncat privirile primprejur şi nu l-am descoperit. „O fi rămas afară“ – îşi dădea unul cu părerea. Desigur, se mai întâmpla uneori – cum mi se întâmplase şi mie – să ne răzleţim de grupul celorlalţi, să revenim cu întârziere în cameră. Pe atunci, nu era nimic dramatic într-o asemenea întârziere, riscai doar vreo înjurătură de la un gardian mai zelos. Dar, nu ştiu de ce, poate sub impresia ieşirii sale din zorii acelei zile, a conflictului său cu legionarii, dar mai ales tulburat de urletele acelea ce veneau din sălile de jos, am avut o strângere neliniştită de inimă la gândul că omul a putut păţi ceva. „Ar trebui să anunţăm sergentului de afară lipsa domnului Roşu“ – am zis cu voce tare către şeful camerei. Acesta ţinea legătura cu autorităţile mici şi mari ale închisorii. Dar nici nu catadicsea să se urnească, părea că nici nu m-a auzit. Calmul imperturbabil al şefului, adăugat la neliniştea mea, m-a făcut să cobor de pe prici, să merg şi să ciocănesc la uşă. Vizeta s-a deschis pe dată. Am spus gardianului că avocatul Roşu lipseşte din cameră, a rămas probabil în urmă la baie. Fără o vorbă, sergentul mi-a închis vizeta în nas. M-am întors cam pleoştit la locul meu; nu mai aveam nimic de făcut. În cameră se lăsase o tăcere apăsătoare. Abia la împărţirea ciorbei de la prânz am avut un început de lămurire privindu-l pe bietul om. Când cel dintre noi care era de serviciu la împărţirea gamelelor în ziua aceea a pomenit de porţia celui absent, gardianul a zis: „Las’ că o primeşte el la infirmerie“. Şi n-a mai adăugat nimic cu privire la motivul pentru care a fost internat acolo. Era limpede, deşi gardianul acesta era mai cumsecade decât ceilalţi, nu voia să ne dea nicio lămurire, oricât am încercat să-l iscodim. Ştirea s-a răspândit pe dată în cameră, dar nimeni n-a comentat-o.

Eu însumi l-am uitat pe avocat, din clipa în care, deschizându-se uşa, un ofiţer de serviciu m-a strigat pe nume, mi-a ordonat să ies şi să-l urmez. „Dacă ai palton, ia-ţi-l“, mi-a zis, când am ieşit pe culoar. Mă zorea, când l-am ajuns din urmă purtând mantaua şi căciula primite de la ai mei. În odăiţa sufocant de caldă a corpului de gardă, eram aşteptat. În picioare, printre gardienii care leneveau pe acolo făcându-se că au treabă, se aflau doi „hoţi“, dintre care unul, ţigănos la faţă, cu mâinile în cătuşe şi cu privirile alunecând întruna în toate părţile, de parcă ar fi căutat un locşor prin care să se strecoare, să scape. Lângă ei, aferaţi, doi sergenţi primeau tocmai însărcinarea de a ne conduce pe tustrei la „grefă“. Am înţeles că urmează să mergem la Tribunal. Pentru ce, mă întrebam, în timp ce în mare grabă eram scoşi pe uşă, apoi pe poarta Închisorii. N-avea niciun rost să cer lămuriri de la sergenţii care ne încadrau. Erau fără îndoială mai nelămuriţi chiar decât mine şi preocupaţi doar de a nu-l face scăpat pe tâlharul cu ochii lunecoşi, despre care ofiţerul de serviciu le strigase, înainte de a ne scoate pe poarta puşcăriei, că-i un „as al evadărilor“ şi să nu-i pună dracul să se întoarcă fără el că le pune pielea pe băţ. Sergenţii râdeau cam mânzeşte, înjurându-l prietenos pe ţiganul care necheza şi el cu voie bună. Dârdâind, goniţi de gerul uscat mai degrabă decât hăituiţi de îndemnurile ca pentru vite ale caraliilor, am străbătut tropăind de zor calea nu prea lungă dintre vechea cazarmă austro-ungară şi palatul de justiţie, şi el K.-und-K. Coridoare întunecoase, lume amărâtă, rătăcire de la un birou la altul, în sfârşit grefa cu pricina. Ticsită şi aceasta de împricinaţi. Paznicii noştri tocmai ne strânseseră pe tustrei laolaltă, mic ciopor, într-un colţ, când aud o voce sonoră: „În sfârşit! Vă aşteptam, domnule Balotă!“. Şi un bărbat necunoscut, de o eleganţă frapantă în anturajul mizer, cu o alură oarecum sportivă, se ridica grăbit de lângă biroul grefierului şi-şi făcea loc, energic, printre necăjiţii din jur, îndreptându-se spre mi­ne. „Sunt avocatul Chita, apărătorul dumnealui. Trebuie să procedez conform legii, să-i aduc la cunoştinţă dosarul său, în vederea procesului“, îi luă el iute pe paznicii mei. Şi cu autoritate, ca ceva de la sine înţeles, mă prinse de braţ şi mă extrase din grup, ducându-mă îndărătul biroului, lângă grefier. Acesta, un bătrân cu ochelari în vârful nasului, scotocea prin maldăre de acte şi-şi vedea de lucru, adresându-se din când în când răstit către cei ce se îmbulzeau în faţa biroului său. Paznicii mei, nu prea dumiriţi, nu păreau să ştie ce atitudine să ia, îl lăsară pe avocat să dispună de mine. Acesta, foarte sigur de sine, vorbind iute cu un fel de simpatică voioşie virilă, mă asigura că toţi ai mei sunt bine, sănătoşi, că mă aşteaptă să mă întorc cât mai curând acasă, iar el, care a studiat dosarul meu („nici nu era prea greu, căci e foarte subţirel, doar câteva file, toată cauza este cât se poate de limpede“), considera că nu-i va fi greu să dovedească perfecta mea nevinovăţie. Pleda cu elocinţă chiar şi în faţa mea: „Dumneata, universitar, cercetător, intelectual de înaltă clasă, aveai tot dreptul să deţii cărţile incriminate. Ca psiholog, sociolog, ca istoric al concepţiilor politice, aveai chiar nevoie de ele. Reţinerea dumitale este întru totul nejustificată. Voi cere, bineînţeles, achitarea“. Îmi expunea la repezeală punctul de vedere pe care-l va susţine în pledoaria sa. „E adevărat – adăuga el – că unul dintre martorii solicitaţi de mine, pentru apărarea dumitale, susţine în scrisoarea sa către Tribunal că în postul pe care îl deţineai la Institutul de Psihologie nu aveai nevoie de acele cărţi, dar n-are importanţă. Ţi-e foarte răuvoitor acest domn Alexandru Roşca, directorul Institutului la care erai angajat. Vom avea însă şi alte atestate. Am cerut şi unele mărturii. Printre acestea şi rectorului Petrovici, care se pare că te apreciază mult.“ Apoi, coborând tonul, vorbind aproape în şoaptă, îmi spunea confidenţial că speranţa sa mare este ca în fruntea completului de judecată la procesul meu să se afle un anume colonel, un vechi magistrat militar, „Cred că îl ştii; în orice caz, domnul doctor Balotă, tatăl dumitale, îl cunoaşte foarte bine…“ Şoptea abia mişcând din buze, de nu-l mai auzeam rostind numele acelui colonel, mai ales că deodată zvonul vocilor din jur se înteţi brusc, se preschimbă într-o larmă uriaşă, o hărmălaie, se auzeau răcnete, ţipetele unei femei căzute pe pragul uşii larg deschise, călcată în picioare de cei ce se buluceau să iasă, înspăimântaţi… Nu înţelegeam nici eu, nici Chita ce anume stârnise tărăboiul, când deodată am zărit, în colţul de unde mă extrăsese avocatul, doar pe unul dintre cei doi „hoţi“ cu care fusesem adus la Tribunal. Ţiganul în cătuşe şi sergenţii de pază dispăruseră. Am priceput deodată ce se petrecuse, mai ales că auzeam de pe culoar strigăte: „A fugit, a dat buzna peste mine...! L-am văzut, avea mâinile în...! L-a lovit cu cătuşele...! A spart geamul şi dus a fost!“ Femeia pe care o ridicau de pe jos se văita de zor, abia se ţinea pe picioare, fu dusă şi întinsă pe o bancă în culoar. Sergenţii dăduseră cu ea de pervazul uşii, apoi de prag, zorindu-se după fugarul care se strecurase pe nesimţite şi o zbughise pe coridor, în timp ce ei căscau ochii prin odaie. Apoi alţii o călcaseră în picioare. „Nu te mişca de lângă mine“, îmi spunea avocatul, care înţelesese în sfârşit ce se petrecuse. „Ba, mai bine, pune-te acolo în colţ, lângă celălalt deţinut, şi aşteptaţi să se întoarcă sergenţii. Să nu te mişti de acolo…“, mă îndemna el, ca nu cumva să-mi vină şi mie vreo idee de evadare. Cred că se speriase şi, după ce îmi spusese că rămâne cu mine până la întoarcerea paznicilor – care-şi pierduseră capul alergând zadarnic după ţiganul fugar, uitând de noi şi lăsându-ne de izbelişte – se hotărî brusc să plece. „Se va face o anchetă; nu e bine să mă afle aici. De altfel e târziu şi mai am treabă la Curte…“ Nu mult după plecarea lui, apărură şi sergenţii. Gâfâiau, sudoarea le şiroia pe frunte, pe obraji. Zărindu-ne în colţul nostru, parcă le mai veni inima la loc; îşi închipuiseră probabil că şi noi ne luaserăm tălpăşiţa. Odată cu ei mai apărură doi-trei militari şi un „civil“ în care miroseam agentul de Securitate. Pe un ton sec de anchetator, acesta le punea sergenţilor întrebări la care nenorociţii răspundeau pieriţi de spaimă. Ne luă şi pe noi, puşcăriaşii, la întrebări, dar eu răspundeam laconic: nu văzusem nimic, fiind ocupat cu avocatul meu după masa grefierului, în celălalt colţ al odăii, cât despre camaradul celui dispărut, acesta dădea din umeri şi, bâlbâindu-se de emoţie, abia reuşea să spună că habar n-avea cum dispăruse Gyula, ţiganul, căci el aţipise ciucit pe duşumea. Sergenţii întăreau şi ei zgomotos vorbele noastre. Deşi nevinovăţia noastră în evadarea ţiganului nu-i dezvinovăţea pe ei, parcă neştiinţa noastră vădită le mai uşura răspunderea. Nu în zadar era acela un „as al evaziunii“. Aşa-i repetau ei bătrânului grefier care le asculta morocănos şi tăcut jelania, în timp ce-şi rânduia în grabă dosarele şi le înghesuia într-un dulap metalic. Când să-şi încheie treaba, îşi luă deodată seama şi îi întrebă pe paznicii noştri: „Da’ ia staţi, fraţilor, pe ăştia de ce i-aţi adus?“ Scotoceli după adresa care însoţea prezentarea noastră pentru iscălirea dosarelor de trimitere în judecată, zăpăceală generală. Se află că eu semnasem în prezenţa avocatului ceea ce trebuia să semnez, doar tâlharul „cel bun“ – cum îl chemam eu în sinea mea pe camaradul meu bâlbâit de la dreptul comun – trebuia să se iscălească, ceea ce făcu punând degetul, căci era analfabet. Între timp, ca prin farmec, se lăsase liniştea în jurul nostru. Biroul grefei se golise de mult, individul de la Securitate ieşise şi nu mai apăruse, pe culoare se auzeau tot mai rar paşi, câte o uşă ce se trântea, apoi linişte. Grefierul îşi isprăvise treaba şi, grăbit, voia să-şi închidă biroul. „Ieşiţi, fraţilor, cu ăştia pe coridor. Acolo sunt bănci. Ce mai aşteptaţi? Că ne apucă aici seara. Doar e seara de Crăciun!“ Când să ieşim, se auziră bocănituri afară şi apărură deodată patru gealaţi. Sergenţi, trimişi probabil ca întăriri pe lângă cei doi paznici ce se arătaseră nevrednici. Mai înţelegători faţă de pocinogul păţit de aceştia decât fusese „civilul“ – doar erau colegii lor şi ar fi putut să păţească la fel –, ne-au luat în primire şi astfel noi doi, deţinuţii încadraţi de şase gardieni, defilarăm pe mijlocul căii Dorobanţilor spre închisoarea-mamă. În clipa în care dădeam colţul intrând în strada lăturalnică pe care se afla Închisoarea militară, lovitură de teatru. La apropierea noastră, coborând iute dintr-o maşină staţionată lângă trotuar, doi „civili“ ne ieşiră în cale şi, cu o repeziciune de prestidigitatori, îi scoaseră dintre cei şase sergenţi ce ne încadrau pe cei doi care păcătuiseră lăsându-l pe ţigan să dea bir cu fugiţii şi, fără vreo vorbă ori vreun gest inutil, îi îmbarcară în maşina lor. Abia o depăşisem cu câţiva paşi, că aceasta pornea în trombă. Ne vedeam cu toţii de drum de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Doar mie îmi trecea prin gând (dar poate şi celorlalţi) că în curând îi vom vedea pe cei doi la Închisoarea militară. Dar nu ca paznici.

Se întunecase de-a binelea când am intrat pe poarta închisorii. „Hoţii“ forfoteau gălăgioşi, surexcitaţi, prin sala de la parter, se auzeau râsete, frânturi de colinduri din camerele dreptului comun, mirosea a vin, afumături straşnic usturoiate… Seara de Crăciun se pregătea în această „cour des miracles“ mai febril decât afară, unde nimic nu vestea sărbătoarea, nici după obloanele închise ale caselor, nici în pustietatea întunecoasă a străzii, străbătută doar de rari trecători ce se grăbeau de parcă îi gonea din urmă. Nu răzbătea nimic din casele cu ferestre perdeluite prin care zadarnic am pândit, doar voi zări luminile vreunui brad împodobit. Tot astfel, aici în închisoare, camera noastră de la etaj, a „politicilor“, era ferecată în tăcere. Liniştea aceasta apăsătoare contrasta cu veselia gălăgioasă a „hoţilor“ de la parter. Ai fi zis că doar noi ne pierdusem odată cu libertatea orice putinţă de a ne bucura.

Se adunaseră mai mulţi în jurul meu, când am început să le povestesc evadarea „hoţului“. Întâmplarea îi încânta, îi excita: „Al dracului, ţiganul! Bine le-a făcut-o caraliilor! Ah, ce-aş mai şterge-o şi eu…!“ Se bucurau ca de o straşnică farsă jucată tuturor celor ce ne puseseră la popreală. „Da, dar pe el îl ascund şătrarii. La ora asta l-a şi luat un bulibaşă sub protecţia lui şi-l trimite cine ştie unde, peste munţi, în Moldova ori în Dobrogea, ba poate chiar în Ungaria. Dar noi, dacă vreunul dintre noi ar reuşi să evadeze, unde să se ducă? Îi arestează de îndată nevasta, copiii, îi iau la întrebări prietenii… Ce mai, pentru noi e cu neputinţă…“ – ofta altul. Preoţii mei, după ce le istorisisem şi lor cele petrecute la Tribunal, se pregăteau de rugăciunea rozarului. Unul dintre ei ne şoptea să amintim printre intenţiile rugăciunii noastre pe Domnul Avocat Roşu. Nu aflaseră nimic despre starea bietului om. Strânşi laolaltă pe prici, înghesuiţi niţel de cei ce ni se adăugaseră în seara aceea, mai numeroşi decât de obicei, ajunsesem la al patrulea mister de durere, meditam purtarea Crucii spre Calvar, cerând Sfintei Mame a durerii virtutea răbdării, când s-a deschis uşa şi doi gardieni de pe sală l-au dat pe avocatul Roşu în mâinile câtorva dintre ai noştri. Ajutat de aceştia, împleticindu-se, a ajuns la locul său şi s-a întins, fără multe vorbe. Ne-am întrerupt rugăciunea şi împreună cu alţi câţiva ne-am adunat în jurul lui. Avea un pansament mare ce cobora de pe creştet pe o ureche, obrajii plini de echimoze, un ochi injectat, cu orbita toată neagră de jur împrejur, pete de sânge pe gulerul cămăşii şi pe veston… „Sunt plin de vânătăi, dar slavă Domnului, am scăpat cu viaţă…“, răspundea el întrebărilor noastre îngrijorate. Avea o vorbă moale, foarte diferită de tonul casant al vorbirii sale obişnuite. Nu se plângea de vreo durere – „mi-au dat calmante, mi-au făcut şi nişte injecţii“ –, dar părea epuizat. Un medicinist dintre noi îl cercetase, aşa cum se pricepea, constatând că nu avea nimic frânt. Era însă sleit, nemâncat. Îi dăduseră la infirmerie „porţia“ lui, însă nu s-a atins de ea, n-avea nicio poftă şi îl mai dureau încă toate mădularele. L-am îmbiat şi eu şi alţii cu ce aveam mai bun din cele primite de acasă, dar abia a gustat din cele oferite de noi şi s-a declarat sătul. Când l-am întrebat şi eu după cum îl iscodiseră şi alţii, curioşi să afle cum se petrecuseră lucrurile, a repetat ceea ce spusese de cum intrase în cameră: „Ce mai… Mi-au pus pătura în cap să nu-i văd şi au dat în mine…“ Zicând aceasta, îmi strângea mâna ca un semn de înţelegere, şi a adăugat: „Mai târziu, dragule, mai târziu, acu-s prea ostenit“. L-am lăsat în pace, să adoarmă, bine învelit în ţoalele noastre, căci avea frisoane, de febră probabil şi de epuizare. Cu ochii închişi, obrajii supţi, seci, livizi, pielea întinsă pe oasele ieşind la iveală ca la o mumie, aducea mai mult decât oricând cu chipul lui Don Quijote, mai puţin cu acela „uscăţiv la faţă“ chiar dacă „robust la trup“, cum ne este cu zgârcenie descris de Cervantes, ci mai degrabă cu acela pe care mi-l închipui după lectura nemaipomenitelor sale aventuri. Da, cum zăcea acolo, doborât, zdrobit ca de aripile unei mori de vânt, dar încrâncenat ca un moţ ireductibil ce era, avocatul Roşu întruchipa (fără să ştie) o ipostază răsăriteană, târzie, a multingeniosului hidalgo. Asemănarea aceasta mă făcea să zâmbesc, în ciuda milei ce-mi storcea inima pentru necăjitul rău surchidit de nemernici.

Mă întorsesem lângă popii mei şi m-am simţit deodată năpădit de un spirit al Crăciunului. Poate vorbele schimbate cu aceştia despre naşterea Domnului, poate lipsa dureroasă a oricăror semne ale sărbătorii în vidul glacial de afară sau ceva din emoţiile diverse ale zilei ce nu erau nicidecum cele ale înfrigurării aşteptărilor Ajunului de altădată, nostalgia acelor aşteptări fericite ale unei copilării ce părea acum condamnată, câte ceva din toate acestea treziseră în mine acel duh. Şi, bizar, spre deosebire de toţi cei din jur, abătuţi, munciţi de gânduri sumbre, de griji, de temeri (şi întoarcerea avocatului snopit în bătaie întunecase şi mai mult aceste gânduri), duhul Crăciunului stârnise în mine o voie bună ce se manifesta prin pofta de a povesti. Şi am început să povestesc. Era pentru întâia oară că mă dedam la ceea ce, mult mai târziu, în anii lungi de temniţă, va deveni o deprindere, o îndeletnicire a mea obişnuită prin celulele, camerele, sălile închisorilor mele, aceea a vorbirilor de seară. Vorbiri diverse, după diversitatea nu atât a umorilor mele, cât după aceea a componenţei umane a încăperilor. Aici, în Închisoarea militară din Cluj, în seara aceea de Ajun, nicio poveste nu mi se impunea mai de la sine înţeles decât aceea a Crăciunului. Şi ce poveste mai potrivită de Crăciun puteam să aleg decât una, bine cunoscută în lume, atât de puţin cunoscută la noi, a lui Dickens. Intra în istorisirea mea plăcerea amintirii Crăciunurilor de altădată, a copilăriilor noastre din iernile troienite ale unui Ardeal fabulos… Toate acestea aparţineau lumii noastre, a ascultătorilor mei ce se adunaseră tot mai mulţi în jur, apoi a tuturor celor din cameră care tăceau şi trăgeau cu urechea. Istoria bătrânului avar Ebenezer Scrooge, cercetat de fantoma defunctului său asociat, Jacob Marley, şi apoi, într-o miraculoasă succesiune a timpurilor, de cele trei fantome: aceea a Crăciunului din trecut, apoi a Crăciunului prezent şi, în sfârşit, fantoma Crăciunului viitor, această istorie moralizatoare îi purta pe ascultătorii mei din camera împuţită a „politicilor“ departe de aceasta, de Clujul amorţit, prins în marele gheţar stalinian, într-o Anglie victoriană, nici măcar visată de ei. Povestirea le părea, cred, ca un vis într-un vis. Odată cu fericitoarea depărtare de cele din prezentul nostru dureros, de cele prea imediat trăite pe pielea noastră, povestea ne proiecta într-un viitor luminos, acela în care harul naşterii unui nevinovat într-un staul de grajd poate preschimba un bătrân bogătaş înrăit şi avar într-un om milostiv, viitorul în care toţi cei înrobiţi răului aveau să-şi redobândească libertatea. Singur, în povestirea mea, ştiam că aceasta este… doar povestire. Gustam orgoliul naiv al celui ce îi simte pe ceilalţi atârnând de gura sa povestitoare, dar totodată germina în mine umilinţa celui tot mai conştient de limitele şi fragilitatea mărgelelor de sticlă pe care le înşiră pe aţă. Începeam în seara acelui ajun al Crăciunului din anul Domnului 1948 o povestire pe care urma să o continui multă vreme, cu viu grai, apoi pe hârtie, povestirea pe care, iată, o continui şi azi, aici, şi o voi continua cât mai am zile.

Când am isprăvit, căci orice poveste trebuie să aibă un sfârşit, fie şi provizoriu, am avut satisfacţia de a-i vedea pe cei mai mulţi din cameră însufleţiţi, desfăcând flămânzi desăgile cu merinde, împărţindu-le cu alţii care nu primiseră nimic de acasă, pălăvrăgind voioşi, de parcă le-ar fi venit inima la loc. Duhul Crăciunului îi pătrunsese, şi camera „politicilor“, mortăcioşi când intrasem întorcându-mă de la Tribunal, începea să semene acum cu încăperile de jos ale „hoţilor“, de unde ne veneau uneori zvonuri de hohote tumultuoase şi ţipete, de cântece deşuchiate zbierate din gâtlejuri bine stropite.

Dar ziua nu-şi isprăvise surprizele. Nu mai era mult până la „ora stingerii“, când regulamentar ar fi trebuit să ne vârâm sub pături. Uşa se deschide şi prin hărmălaia din odaie aflu cu oarecare întârziere că sunt chemat. Gardianul care mă adusese de jos îmi spunea acum să-l urmez. Părea şi el bine dispus şi repeta, cu faţa râzătoare: „Ai păţit-o, domnule, ai păţit-o!“ Mutra lui jovială dezminţea însă ameninţarea cuprinsă în anunţul său. Eram totuşi destul de intrigat, mai ales că, introdus în odaia ofiţerului de serviciu, îl auzeam pe acesta spunându-i gardianului meu să mă ducă „la poartă“. În urma noastră, ofiţerul strigase din uşa biroului său către sentinela ce păzea poarta: „Deschide, Vasile, şi ia ce ţi se dă!“ Poarta mare se deschise şi, deodată, în cadrul ei, sub lumina felinarului din stradă, dar şi în bătaia reflectorului din curte, îi văd pe părinţii mei. Sunt amândoi, Tatăl şi Mama, lipiţi unul de altul, de parcă ar fi o singură făptură. Dau să mă apropiu, dar sergentul meu mă apucă de braţe din spate, mă ţine zdravăn, şopteşte ceva nedesluşit, eu mă răstesc: „A zis să mă duci la poartă!“ Şi mai repet o dată, de două ori, zadarnic, încercând tot în zadar să mă smucesc din strânsoare, în timp ce sentinela, postându-se în poartă, le acoperă imaginea, văd doar braţul Tatălui meu întinzându-i ceva, iar omul cu arma la şold preluând obiectul şi întorcându-se. Atunci, în cadrul uşii se înscriu din nou, o clipă-două, ei doi acolo, luminaţi, privindu-mă şi ei fără glas, le zăresc ochii văzându-mă că-i văd.

Şi atât. Sunt momente de epifanie în viaţă, nu multe, înscrise undeva adânc în noi. Le invocăm uneori, nu le putem evoca precum amintirile de rând. Ele ne stârnesc mai mult decât le stârnim noi. La câţiva ani după acea seară de Crăciun, în primele zile ale unei alte detenţii, ce se anunţa incomparabil mai grea, mai îndelungă decât cea dintâi, dacă nu chiar mortală, i-am visat într-o noapte la Malmaison pe părinţii mei. Iar acum, mulţi ani mai târziu, invocând apariţia lor de taină în noaptea de iarnă clujeană, închipuirea mea face să alunece peste imaginea aşteptării lor acolo în cadrul unei porţi de puşcărie imaginea lor din vis aşteptându-mă în faţa unei porţi de biserică pe care apăream şi-i vedeam lipiţi unul de altul, ca o singură făptură.  

 

Fragment din Abisul luminat, Cartea întâi

 

Nicolae Balotă

La închisoarea militară (III)

» anul XIX, 2008, nr. 12 (223)