Jurnal (II)

1893-1899

 

Constantin Arvanitis

  

Pirgos, 10 aprilie 1895

 

Mă găsesc în Pirgos şi scriu de la hotelul Carnobati. Am venit ieri cu Stiulis şi cred că mâine plecăm la Schimnas. Iată ce s-a întâmplat. Ieri-dimineaţă am fost, ca de obicei, acasă la şeful meu să iau cheile ca să deschid magazinul. Pe drum însă, cum mergeam, un câine s-a repezit asupra mea şi m-a muşcat de picior şi de mână. Speriat şi cu durere mare, mă întorc acasă, unde bunica şi Eleni s-au speriat şi imediat au chemat-o pe mătuşa Smaragda. Nu puteam să-mi dau seama de ce s-au speriat aşa. Nu realizam cât de mult sunt în pericol. Ce naibii, îmi spuneam: pentru o muşcătură de câine atâta tămbălău şi atâta sperietură! Am văzut-o pe mătuşa Smaragda că schimbă priviri ascunse cu bunica şi în faţă toţi se străduiesc să mă liniştească, însă în privirea lor se citeşte neliniştea. Mărturisesc că mă aflam într-o mare nedumerire despre cele ce se petreceau. În sfîrşit, mi-au pus pe rană un ban de argint (se zice că argintul face bine la muşcătura de câine). Deodată mă înştiinţează că voi pleca cu Stiulis la Pirgos, la doctor. Am rămas surprins şi, dacă nu ar fi fost dorinţa mea de a vedea Pirgos încă o dată, aş fi preferat ca lumea să se supere şi nu aş fi acceptat nici în ruptul capului să merg la doctori, la Pirgos, pentru o banală muşcătură de câine.

În sfârşit, am ajuns ieri-seară şi astăzi de dimineaţă l-am chemat pe dr. Nider, care, spre mare mea surprindere, i-a sfătuit pe Stiulis şi pe unchiul Zafiraki, care era prezent, să mă ducă la Bucureşti. Mirarea mea atinse atunci apogeul şi frica puse stăpânire pe mine. Ce am, oare, mi-am zis în sinea mea. De ce trebuie să merg la Bucureşti pentru o muşcătură de câine? Altceva vrea să însemne asta. Doctorul a plecat cu unchiul Zafiraki şi am rămas cu Stiulis care deveni gânditor.

– Ia spune-mi, Stiuli, ce se petrece cu mine? Ce am de nu sunt îndeajuns medicii din Pirgos să mă facă bine şi trebuie să merg la Bucureşti? Eu, personal, mă simt foarte bine.

– A, nu-i nimic. Teama doar să nu cumva să fi fost turbat câinele care te-a muşcat.

– Da, dar eu nu simt nimic. Rana, astăzi, este mai bine. Dacă ar fi fost turbat câinele, nu ar fi trebuit să simt şi eu ceva?

– Eh, Constantine, Dumnezeu să dea să nu fi fost câinele turbat. Nu te uita că nu simţi nimic acum. Dumnezeu să aibă grijă, că după 10-12 zile se vede. Din fericire, nici doctorul nu e sigur dacă era turbat câinele. Dar ştiu şi eu? Să-ţi spun, nici eu nu ştiu ce să facem. La început mi-a zis cineva că în Silimnon este un armean care ştie să vindece turbarea. Am întrebat şi pe alţii şi mi-au zis la fel. Mi se pare că mai bine facem dacă mergem la Silimnon decît la Bucureşti. Şi mai aproape este şi mai puţin va costa călătoria. Mă voi consulta şi cu unchiul tău şi vom vedea ce vom face.

Nu ştiam ce să-i răspund. L-am lăsat pe Stiuli să facă ceea ce crede. El a plecat să se întâlnească cu unchiul să vadă ce vom face şi eu, singur şi neliniştit, consemnez toate acestea.

Uneori mă cuprinde frica şi tremur când mă gândesc că aş putea turba şi eu, pentru că, cred, cine a fost muşcat de câine turbat turbează şi el. Şi Stiulis a zis că în zece, poate chiar douăzeci de zile apar simptomele. Domnul să mă apere!

  

Bucureşti, 15 mai 1895

A trebuit să mă muşte un câine ca să colind atâtea locuri câte am colindat! Din Pirgos, aşa cum s-a hotărât, am plecat cu Stiulis cu trenul, în care pentru prima dată m-am urcat, şi am ajuns la Iampoli, de acolo am prins căruţa şi în trei ore am ajuns la Silimnon, pe 11 aprilie. Am înnoptat la hotel şi a doua zi dimineaţa am început să-l căutăm pe armean. Mi-a plăcut foarte mult Silimnon. Exact la poalele munţilor Hemmus, înconjurat de livezi şi vii, este foarte frumos. Ape limpezi şi cristaline, în adevăratul sens al cuvântului. Pe lângă drumuri de secole, curg apele. Doar casele şi restul rup cursul timpului. Circulaţia e foarte mare şi casele sunt mari.

L-am găsit pe armean, care ne-a promis că mă va face bine într-o săptămână şi ne-a cerut să-i dăm 300 de franci. Am fost de acord şi a început terapia. M-a apucat de cap şi mi-a băgat un deschizător sub limbă şi mi-a dat o alifie să mă ung la rană, spunându-ne că într-o săptămână voi fi vindecat, iar noi ne-am întors înapoi.

Abia am ajuns în Pirgos, de unde urma a doua zi să ne întoarcem în Mesimvria, că aflând unchiul Zafirakis, de îndată a venit în acea seară la hotel şi, speriat, ne spune că trebuie să mergem negreşit mâine la Bucureşti.

– Dar cum, îi spune Stiulis, copilul s-a făcut bine. Armeanul ne-a spus că nu e nicio îngrijorare.

– Armeanul ăsta e un şarlatan. Turbarea o tratează doar un medic special şi acesta se găseşte doar la Bucureşti. Doctorul, când a auzit că nu aţi plecat la Bucureşti, ci la Silimnon, s-a supărat şi mi-a spus să vă telegrafiez imediat, însă nu am ştiut adresa de la Silimnon. Închipuindu-mi că nu veţi întârzia mult, am avut grijă să vă scot măcar paşapoartele, ca atunci când veţi ajunge să şi plecaţi imediat la Bucureşti. Nu se acceptă nicio amânare, pentru că pericolul încă nu a trecut. Suntem răspunzători faţă de acest copil şi trebuie să avem grijă de sănătatea lui. Deci mâine dimineaţă, până nu se strică vremea, trebuie să plecaţi, este vapor spre Varna şi de acolo să luaţi trenul spre Rusciuc şi în două zile veţi ajunge la Bucureşti.

– Bine, unchiule Zafiraki, însă vor fi mari cheltuieli. Am cheltuit doar la Silimnon aproape 200 de franci. Apoi voi lipsi de la muncă atâtea zile, ştiu şi eu ce să fac?

– În ceea ce priveşte banii, nu te îngrijora, pentru că Periclis, căpitanul (tatăl meu), o să-i dea înapoi, cât despre munca ta, având în vedere că va fi salvată viaţa unui om, nu trebuie să te îngrijorezi.

Asta au discutat între ei şi au ieşit afară. Am rămas singur în hotel. Şi gînduri negre au început să pună stăpânire pe mine. Mă gândeam că mă muşcase câinele pe 8 aprilie, astăzi suntem în 19, deci 11 zile au trecut. Şi Stiulis îmi spusese că după 10-20 de zile vor apărea simptomele turbării. Deci în seara asta, mâine, poimâine voi turba şi voi începe să muşc lumea. Am început să tremur şi o sudoare rece mă cuprinse. Din fericire, s-a întors Stiulis şi mi-a spus că s-a hotărât să plecăm mâine cu vaporul spre Varna şi de acolo cu trenul spre Rusciuc, Giurgiu, Bucureşti. I-am spus despre temerile mele şi acesta a început apoi să mă încurajeze şi să-mi spună că vorbise cu Nider şi i-a spus că după 40 de zile încep să apară simptomele bolii şi să nu mă îngrijorez, să mă bucur că voi vedea atâtea şi atâtea locuri, că-l voi întâlni pe tata şi pe Panaioti. Ce mai vreau?

M-a liniştit Stiulis şi după ce am mâncat ne-am culcat. Nu am reuşit însă să pun geană pe geană şi spre miezul nopţii m-a cuprins o stare nervoasă şi am început să tremur ca varga. S-a trezit Stiulis şi, înspăimântat, a început să mă liniştească, însă teama şi frica i se citeau pe faţă. Astfel, trecând peste acea noapte, dimineaţa a venit unchiul Zafiraki şi m-am liniştit şi mi-am dat seama că toate proveneau din frica şi presupunerile mele şi că sunt departe de a mă îmbolnăvi de turbare.

Ne-am îmbarcat pe vapor la 8 dimineaţa şi la 5 seara am ajuns la Varna. În acea seară am înnoptat la hotelul Orel şi a doua zi am luat trenul şi am plecat spre Rusciuc, unde am ajuns pe 21 aprilie, seara.

A doua zi, după ce ne-am ştampilat paşapoartele, ne-am îmbarcat pe vapor şi am trecut Dunărea, ajungând la Giurgiu, unde am rămas la nişte compatrioţi de-ai noştri.

Acolo, la Giurgiu, s-a întâmplat să fie şi tata cu şlepul, care aflând de necazul nostru şi din pricina cui, neştiind în ce stare mă aflu, s-a speriat şi imediat a venit şi întâlnindu-ne s-a mai liniştit când a văzut că sunt într-o stare bună. I-am povestit totul despre călătoria noastră şi fără să mai pierdem vremea, eu, Stiulis şi tata ne-am urcat imediat în tren şi am ajuns la Bucureşti.

Ne-am oprit la hotelul Avram din strada Bibescu-Vodă, să fim aproape de medicul ce trata turbarea. A doua zi ne-am prezentat la Spitalul „Babeş“ şi imediat am început terapia. Mi s-a făcut injecţie în burtă. Pentru prima dată m-a durut îngrozitor. Mi-au făcut două injecţii şi mi-au bandajat rana care începuse să se cicatrizeze. Mi-au spus că va trebui să suport terapia 21 de zile şi voi face 4 injecţii pe zi: două dimineaţa şi două după-amiază. Când am auzit că mi se vor face 4 injecţii pe zi, vreme de atâtea zile, m-am speriat, pentru că mă duruseră aşa de mult primele două. Trebuia însă să îndur, dacă vroiam să mă fac bine.

Româneşte, fireşte, nu ştiu nici eu, nici Stiulis, iar tata trebuia să se întoarcă la şlepul lui, de altminteri, nu se putea să rămână atâta timp aici. Trebuia să se întoarcă la munca lui. În consecinţă, tata a telegrafiat unchiului Iacumi de la Brăila şi a venit să rămână împreună cu mine până când îmi termin tratamentul.

Venind unchiul Iacumi, Stiulis şi tata au plecat, unul la Mesimvria, celălalt spre Giurgiu şi aşa am rămas cu unchiul Iacumi şi am continuat terapia. Ce am putut să îndur după injecţiile acestea, numai eu pot să ştiu! După primele zile burta mea a devenit tare ca piatra, iar ca să merg era nevoie să încerc de două ori. Din fericire, după a zecea zi, injecţiile au fost doar două pe zi şi, spre norocul meu, ieri am făcut-o pe ultima.

De treabă unchiul Iacumi, însă sucit om! În fiecare zi ne certăm. Are nişte pretenţii deloc reale! În sfârşit, astăzi trebuie să luăm certificatul de la spital şi mâine, conform celor spuse de tata, plec cu unchiul Iacumi la Brăila, să-mi cunosc şi rudele mele. De acolo voi merge la Constanţa, să-l văd pe Panaioti, şi mai apoi, cu vaporul, voi pleca la Pirgos. Acest program ni-l făcuse tata. Cum însă să merg eu să trăiesc apoi în Mesimvria, dacă am colindat şi voi mai colinda atâtea locuri. Mă gândesc să-i scriu lui tata, să nu mă mai trimită înapoi. Româneşte am început deja să învăţ. O fi rău dacă m-ar angaja aici la un magazin şi să fim toţi în România? Pe cine mai avem acasă în afară de Eleni, care este deja căsătorită? Îl aştept pe unchiul Iacumi, care lipseşte de două ore, ca să ieşim să ne plimbăm. Nu pot să mă satur de Bucureşti!

 

Mesimvria, 22 iulie 1895

 

Zece zile au trecut de când m-am întors şi încă sunt vii în mintea mea toate cele pe care ochii mei le-au văzut. Este vie lumea care trăieşte acolo, trăim şi noi aici în Mesimvria noastră. În ziua în care am ajuns în Mesimvria drumurile mi s-au părut aşa de strâmte, că aveam impresia că se vor prăbuşi peste mine casele. Încă nu pot să-mi revin. A, e imposibil ca eu să rămân în Mesimvria! De-aş putea reuşi să-l conving pe tata să mă ia în România!

Se înţelege, am mers la magazin şi-mi văd de treabă, însă nu cu atâta chef. Salariul, de vreme ce am împlinit doi ani din ziua în care am început lucrul, s-a făcut 600 de groşi, adică 120 de franci pe an, şi şeful meu şi-a dat cuvântul pentru 3000. Ce să ascult eu târguielile astea, sunt hotărât să nu mai rămân în Mesimvria. Voi scrie tatălui meu despre toate acestea.

  

Decembrie 1895

 

Iată se împlinesc şase luni de când nu am mai scris un rând în jurnalul meu. Despre ce să mai scriu? Ce-ar putea cineva să găsească demn de însemnat dintr-o viaţă aşa monotonă cum este cea pe care o trăiesc. Sfârşesc prin a mă transforma într-o adevărată maşinărie: mă mişc încontinuu cu aceeaşi regularitate şi cu aceleaşi curbe. Mă trezesc dimineaţa, merg acasă la stăpân, iau cheile, deschid magazinul, fac curat, mătur, deretic prin magazin. Apoi, apar clienţii, alt ulei, alt gaz, alte stofe, alte cărături. Va veni mai apoi cineva cu vreo căruţă şi va spune „să aducă băiatul stambele acasă la noi, să le vedem, şi apoi vom alege“. Atunci eu încarc 20-25 de suluri de stambă pe umăr, de vreme ce am devenit specialist în acest soi de transport, îmi iau şi metrul cu mine şi merg la casa unde a fost făcută comanda. De multe ori mă întorc cu 10 franci, de multe ori cu 5 franci, alteori cu 10, 8 sau 6 groşi şi uneori cu răspunsul „nu-mi place“ sau „mi se pare mult prea scump“ şi în mână, se înţelege, cu nimic. Aşa se înnoptează, închidem magazinul şi mă îndrept spre casă şi apoi, iarăşi de la început. E ca un drum lung, drept, monoton, fără vreo oprire, fără nimic deosebit. Aceleaşi lucruri, aceleaşi, aceleaşi.

Din fericire, zilele trecute a venit tata din România să petreacă iarna cu noi şi cu acest prilej am început să scriu şi eu în jurnalul meu.

Tatăl meu îmi promite că acum, în primăvară, când va pleca înapoi o să vorbească cu Demostenis Lascaridis la Pirgos, să mă angajeze la magazin. În sfârşit, la Pirgos, la Pirgos. În sfârşit să plec din Mesimvria, să fiu angajat într-un magazin mai mare şi orice ar fi, să fie. De altfel, magazinul lui D. Lascaridis este din cele mai bune din Pirgos.

Îmi amintesc de acea Brăilă, cu marile ei magazine, mai apoi Constanţa, cu magazinul lui Lascaridis, unde lucrează Panaioti, unde mai lucrează alţi 27 de funcţionari. Încă îmi mai trec toate acestea prin minte. Mi-ar plăcea să lucrez şi eu într-un astfel de magazin.

Tata a mai decis ca din vara viitoare să-şi dea demisia şi va veni să stea în Mesimvria până la moartea lui. De aceea vrea ca nici eu să nu stau prea departe. Vrea să mă aibă aproape şi de aceea vrea să mă trimită în Pirgos. Este foarte epuizat sărmanul. L-a costat mult moartea mamei mele şi boala de care suferea de ani a început să-i lase urme adânci.

  

Pirgos, 14 aprilie 1896

 

Din 8 ale lunii curente mă aflu la Pirgos şi lucrez la magazinul lui Demostenis Lascaridis.

Tata, plecat fiind, a vorbit şi mi-a scris să-mi închei socotelile cu Moschopolu şi să mă îndrept spre Pirgos. Cu niciun chip însă fostul meu stăpân nu mi-a făcut socoteala, spunându-mi că va trebui să rămân până va găsi un alt băiat. Astfel, forţat, a trebuit să rămân până mi s-a găsit înlocuitor şi la 1 ale lunii curente am primit 180 franci şi am fost liber apoi.

Banii, conform celor spuse de tata, i-am depus la Teodosie Stamatiadu, cu dobândă, şi am luat şi chitanţă pe numele meu.

Apoi am mai stat şapte zile în Mesimvria de mi-am luat rămas-bun de la rude şi prieteni şi apoi am plecat spre Pirgos şi m-am dus direct la magazin.

Leafa mea nu o cunosc. Va vorbi despre asta tata când va veni, după 3-4 luni. La magazin stă ca stăpân domnul Aristidis Calfas, domnul Demostenis stă foarte puţin. Mâncăm acasă tot personalul magazinului şi dormim în aceeaşi cameră din casă, cu Aristidi.

Magazinul este suficient de mare şi vindem produse de lux şi încălţăminte de-a gata. Până acum îmi merge bine. Încet-încet încep să mă obişnuiesc şi sper că mai târziu îmi va veni mult mai uşor. În sfârşit mi s-a îndeplinit ceea ce mi-am dorit.

 

23 Iunie 1896

 

Foarte rău mi se pare domnul Demostenis. Astăzi mi-a tras o nuia care şi acum mă doare. Foarte urât mi s-a părut. Eu, trei ani în Mesimvria, bătaie nu am mâncat. Aşa îmi trebuie. În Mesimvria nu mi-a plăcut şi am venit aici crezând că-i mai bine. Dar trebuie să îndur, pentru că ar fi ruşinos să plec acum de la magazin după doar două luni.

După o săptămână ne-a venit şi alt angajat, mai mic ca vârstă ca mine. Se numeşte Mihalis Paleologu şi este nepotul doamnei Anastasia, soţia lui Demostenis. Este un copil foarte bun, însă nu ştie nici bulgăreşte, nici turceşte. În afară de greacă nu mai ştie nimic. Este de loc din Miconos.

Tata îmi scrie că prin august va veni. Voi suporta până va veni şi atunci sper să fie de acord cu mine, să vorbească cu domnul Demostenis să nu-şi mai bată joc de mine.

Cu domnul Aristidis mă înţeleg foarte bine. La magazin am început să învăţ rândurile şi mi se pare că mult mai bine mi-aş vedea de treabă dacă nu s-ar comporta aşa de urât Demostenis. Ce pot să-i fac? Acesta la magazin dacă stă două ore pe zi. Restul zilei îl petrece la Agatoni şi bea şi când vine beat, se năpusteşte asupra mea.

  

15 august 1896

 

Astăzi magazinele sunt închise şi sunt liber. De altfel, suntem liberi în fiecare duminică şi de sărbătorile legale. Din ordinul lui Demostenis, veneam cu Mihali la 10 şi ne întorceam seara, după-amiaza de la 2 până la 6 aveam dreptul să ieşim afară. Oricum ar fi, tot e bine şi atât. Mai ieşeam şi mai rămânea limpede şi mintea noastră. Sunt patru zile de când tata a plecat spre Mesimvria. A venit să locuiască pentru tot restul vieţii acolo. Când a fost aici am căzut de acord pentru 20 de franci pe lună, cazare şi mâncare din partea casei. L-am rugat şi a vorbit cu domnul Demostenis să nu mă mai bată aşa şi i-am spus că dacă mă mai bate voi pleca. A promis că va avea mai mare grijă de mine. Să vedem.

Ce să mă mai fac eu cu această Maruşa, servitoarea casei? Nu mă lasă în pace nici pe mine, nici pe Mihalis. Ne îmbrăţişează, ne sărută, ne deranjează. Îmi vine să-i spun doamnei. Mi-au mai spus alţii că la fel a făcut cu toţi băieţii care mai fuseseră la magazin. În sfârşit, nu e normală această stare. Ne va vedea careva din casă şi năpasta tot pe mine o să cadă. Dacă va continua aşa, o să-i spun doamnei Anastasia.

  

6 Ianuarie 1897

 

Şi astăzi, iarăşi, sărbătoare. Ne-am cam plictisit cu atâtea sărbători. Nu ai unde să te duci. Unde să îndrăzneşti să intri în vreo cafenea, în care merg mulţi dintre prietenii mei? Dacă află domnul Demostenis, ar trebui să dispar de pe faţa pământului. Şi astfel, neavând unde să mergem prin ninsoare, eram nevoit, împreună cu Mihalis, să stăm acasă şi să suportăm şicanele Maruşăi.

Multă muncă am avut la magazin în ajunul sărbătorilor. În special cu jocurile din ajunul Anului Nou. Am stat până la 12 noaptea, când am închis, am mers la unchiul Zafiraki şi am stat la masă pentru plăcinta de Sf. Vasile. Am comandat un costum de haine şi am cumpărat un palton de iarnă din salariul meu. În ziua de Anul Nou am primit cadou de la domnul Demostenis 5 franci şi de la doamna Anastasia 2.

Ieri mi-a trimis şi Eleni bucata din plăcinta de Sf. Vasile, din Mesimvria. Domnul Demostenis nu mai m-a lovit, însă continuă să se poarte foarte sever faţă de mine şi faţă de Mihalis. De ce oare? Îmi îndeplinesc cu brio toate sarcinile. Ce muncă să fac să îi par foarte bun? Bine că măcar cu Aristidis, care este de fapt şi responsabilul magazinului, mă înţeleg bine. Domnul Demostenis nu stă deloc la magazin şi astfel pot lucra mai cu spor. Cum intră în magazin, îmi pierd tot curajul şi cred în acel moment că ceva am făcut, că am făcut ceva rău. Când iese iarăşi afară, mi se pare că scap de o povară, că rămân liber şi-mi recapăt curajul ca să pot să lucrez.

Din fericire, prea puţin rămâne la magazin.

(Continuare în numărul următor)

  

Traducere de

Claudiu Turcitu  

CONSTANTIN ARVANITIS

JURNAL 1893-1899 (II)

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)