O sinteză a diversităţii

 

Florin Soporan

  

Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române a oferit în cursul acestui an publicului interesat oportunitatea unui contact aprofundat cu o problematică extrem de prezentă pe agenda publică a societăţii româneşti, fără să-şi fi epuizat capacitatea de a genera dezbateri. Volumul Schimbare şi devenire în istoria României, coordonat de Ioan Bolovan şi Sorina Paula Bolovan, valorifică editorial expunerile prezentate în cadrul Conferinţei Internaţionale cu tema Modernizarea în România  în secolele XIX-XXI, organizată la Cluj-Napoca în zilele de 21-24 mai 2007 de către Academia Română, prin Centrul de Studii Transilvane, în colaborare cu Universitatea „Babeş-Bolyai“, prin Centrul de Studiere a Populaţiei, şi reuşeşte, pe parcursul a 772 de pagini, să menţină cititorul în atmosfera doctă şi în acelaşi timp colocvială specifică amfiteatrului. Reunind contribuţiile unor autori ce aparţin unor generaţii diferite, de la specialişti consacraţi pe terenul istoriei civilizaţiei şi culturii, sociologiei sau economiei la tineri cercetători dornici să-şi câştige dreptul de cetate în-tr-o republică a scrisului românesc ce resimte ea însăşi provocările modernizării, lucrarea îşi îndeplineşte obiectivul asumat programatic prin cuvântul introductiv, acela de a fi punctul de plecare al unor viitoare dezbateri pe care largul spectru tematic atins le incită. Nota comună a acestui demers ştiinţific constă în refuzul constrângerilor interpretative sau al conformismului. Autorii nu caută cu orice preţ privilegiul unei originalităţi facile, aduc în dezbatere subiecte frecventate de publicistica de la noi, într-o manieră conformă cu exigenţele ştiinţifice asumate şi reuşesc o conciliere benefică cu inovaţia. Cele zece secţiuni care compun volumul se circumscriu unor arii tematice clare, respectând o condiţie esenţială a modernităţii, libertatea de opinie şi pluralismul de idei.

Tema plasată în deschiderea acestei dezbateri corespunde cu momentul care a rămas în conştiinţa colectivă drept o majoră punere în cauză a succesului procesului de modernizare a României, răscoala ţărănească din 1907. Autorii studiilor îşi asumă conştient o sarcină evitată în ultimele decenii de istoriografia românească, aceea de a readuce în cadrul dezbaterii ştiinţifice un eveniment confiscat de discursul politic, cu abordările sale dogmatice. Studiul lui Alin Ciupală propune o trecere în revistă a surselor documentare publicate până în prezent, dar formulează şi o interpretare proprie asupra cauzelor mişcării ţărăneşti, plasate în discrepanţa dintre sfera publică şi cea privată şi în raporturile centru-periferie. Conform grilei propuse de autor, societatea românească se confrunta la începutul secolului XX cu o incompatibilitate a priorităţilor, între universul urban, văzut ca vector al modernizării, şi lumea agrară majoritară, dar rămasă la periferia interesului public. Articolul lui Damian Hurezeanu abordează o temă cu reverberaţii de o acută contemporaneitate, cea a României profunde, aflate la periferia interesului teoreticienilor şi istoricilor civilizaţiei româneşti. Analiza sa pleacă de la prezenţa problematicii rurale la nivelul exegezelor din epocă, de la teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu la Neoiobăgia lui Constantin Dobrogeanu-Gherea şi la Istoria civilizaţiei române moderne a lui E. Lovinescu. Următoarele trei contribuţii au în vedere reflectarea evenimentelor în relaţie cu proximitatea externă. Alexandru Porţeanu abordează tema eventualei intervenţii externe împotriva răsculaţilor, care a preocupat opinia publică în primăvara anului 1907. Utilizând o documentare solidă, de la rapoarte diplomatice şi scrieri memorialistice la relatări de presă şi discursuri publice, autorul ilustrează evoluţia subiectului de la zvon public şi relatare de presă la instrument în jocul politic de la Bucureşti. Silvana Rachieru oferă o reconstituire a evenimentelor din perspectiva rapoartelor diplomaţilor otomani aflaţi în misiune în diverse zone ale României, cu accent asupra episoadelor violente, redate cu o cadenţă jurnalistică. O încercare similară îi aparţine lui Mircea Măran, de această dată fiind avute în vedere ecourile răscoalei în revista sârbă Politika. Răscoala ca moment al clarificărilor unei conştiinţe contemporane face obiectul eseului Martei Petreu, care aduce în atenţie o scriere prea puţin analizată până acum, aparţinând lui I.L. Caragiale, 1907, din primăvară până-n toamnă. Pornind de la fixarea acesteia în biografia culturală şi politică a scriitorului, studiul surprinde tangenţele cu lucrarea amintită a lui Gherea, dar mai ales caracterul realist al soluţiilor propuse pentru europenizarea României, votul universal şi reforma agrară.

A doua secţiune a volumului este dedicată modernizării Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, dintr-o perspectivă comunitară şi instituţională. Liviu Maior abordează problema asociaţionismului ca formă de integrare a naţiunilor din Transilvania şi vector de modernizare. În opinia sa, întârzierea procesului de modernizare s-a datorat diferenţelor de viziune survenite între aceste naţiuni şi dezvoltării unor structuri animate de interese divergente şi de sensibilităţi identitare. Pál Judit şi Loránd Mádly analizează aspecte ale schimbărilor de ordin instituţional în deceniile ce au urmat Revoluţiei din 1848-1849, de la administraţia locală şi regimul fiscal la reformarea justiţiei, cu detectarea rezistenţei la schimbare. Valeria Soroştineanu încheie acest excurs cu un studiu asupra satului transilvan, aflat şi aici la periferia procesului de modernizare. Agenţii noului, preoţii, învăţătorii şi notarii, sunt cei care asigură difuzarea modelului cooperatist german, dar în egală măsură rezistenţa în faţa reformelor, văzute ca elemente de deznaţionalizare.

Următoarea secţiune încorporează studii dedicate unor aspecte ale modernizării sistemului economic şi social în secolele XIX-XX. Raluca Tomi subliniază importanţa pe care emigraţia politică şi economică italiană a avut-o pentru dezvoltarea comercială a porturilor dunărene şi impactul cultural al acestei alterităţi asupra majorităţii. Iosif Marin Balog face un excurs documentat asupra realităţilor agrare din Transilvania secolului al XIX-lea şi subliniază condiţionările între dinamica reformelor şi relaţia stat-societate, dar şi transformările pe care trecerea la producţia agrară destinată pieţei le-a provocat în mentalul ţărănesc. Dezbaterile iscate de programul liberal de reforme din 1913-1914 şi reflectarea lor în rapoartele diplomatice austro-ungare şi italiene fac obiectul contribuţiei lui Sorin Radu. Nadia Manea studiază relaţia complexă dintre două componente esenţiale ale sistemului economic al României antebelice, Banca Naţională şi creditul agricol, precum şi implicarea activă a celei dintâi în atenuarea efectelor pe care crizele externe le-au provocat economiei naţionale.

Următoarele cinci studii au în vedere poziţia statului în procesul modernizării instituţionale pe parcursul secolului al XIX-lea. Elena Căzan schiţează imaginea de ansamblu a societăţii româneşti, oscilând între tradiţie şi modernitate, aşa cum rezultă din notele unor călători şi diplomaţi străini. Venera Achim aprofundează problema dezrobirii ţiganilor, socotită prima reformă socială românească, precum şi conexiunea sa cu problema ţărănească şi succesul parţial al asimilării foştilor robi în rândurile plugarilor liberi. Studiul lui Cătălin Turliuc se plasează într-o dimensiune teoretică şi realizează o trecere în revistă a conceptelor cu care sociologia şi istoriografia au operat în structurarea unor paradigme de modernizare. Dominate iniţial de o viziune eurocentrică şi încorporând o pledoarie pentru occidentalizare, aceste scheme sunt puse în cauză de Immanuel Wallerstein şi de specialiştii care substituie conceptele de modernizare şi occidentalizare prin cele de tranzitologie şi integrare. Politica externă a României din perspectiva grupului implicat în procesul luării deciziilor este analizată în contextul european al momentului de Rudolf Dinu, care subliniază importanţa opţiunilor personale şi a contactelor familiale în dinamica demersului politic. Acest segment se încheie cu studiul de caz asupra modernizării închisorilor propus de Dumitru Lăcătuşu, care surprinde evoluţia legislaţiei şi a sistemului penitenciar românesc de la instrumente punitive spre mijloace de reeducare a deţinuţilor.

Cea de-a cincea secţiune abordează transformările pe care le-a cunoscut fenomenul cultural, într-o accepţie ce include şi aspecte de viaţă cotidiană. Adrian Silvan Ionescu investighează modificarea percepţiei asupra artelor plastice, de la moda transplantată în Principate de ofiţerii austrieci şi ruşi la apariţia unei infrastructuri instituţionale şi a unui cadru expoziţional. Bogdan Popa schiţează percepţia asupra culturii fizice – valorizată în tradiţia educaţională germană şi britanică – în societatea Vechiului Regat de la începutul secolului XX. Dinamica locuinţei româneşti în anii 1940-1965 este evocată de Valentin Vasile, care descrie evoluţia de la locuinţele individuale spre uniformizările şi linearitatea socială şi locativă specifice standardelor imprimate de regimul comunist. Ecaterina Lung abordează fenomenul modernizării istoriografiei, din punctul de vedere al receptării în spaţiul cultural românesc a paradigmelor noii istorii franceze de la Annales.

Grupajul Modernitate, religie şi ruralitate se deschide cu studiul lui George Enache asupra relaţiei stat-biserică. Pornind de la o schiţă sumară a începuturilor medievale ale acesteia, autorul se raportează la paralelismul între puterea politică şi pastorat, sesizat de Michel Foucault, şi subliniază schimbările pe care acţiunea statului le-a impus instituţiei bisericeşti, din perspectiva organizării interne şi a patrimoniului. Carmen Albert reconstituie o realitate regională, satul bănăţean în curs de modernizare, aşa cum rezultă ea din campaniile de cercetare sociologică iniţiate de Institutul Social Banat-Crişana. Constantin Mihai examinează relaţia biserică-stat în perioada interbelică, din perspectiva unor implicări reciproce în sfera de decizie a celuilalt. Substanţa documentaţiei este asigurată de disputa care l-a opus pe Nae Ionescu unor reprezentanţi ai sinodului Bisericii Ortodoxe Române, în legătură cu calitatea de regent a patriarhului Miron Cristea.

Cea de-a şaptea secţiune se compune din studii consacrate modernizării educaţiei, la toate nivelele şi în diferite momente. Cristina Gudin analizează dinamica modernizării învăţământului primar prin intermediul actelor legislative, de la Legea instrucţiunii publice din 1864 la modificările aduse de Take Ionescu. Decisivă rămâne acţiunea statului, din postura de garant al accesului la învăţământul primar, dar acţiunea a avut limite certe, date de dificultăţile materiale cu care se confrunta corpul didactic, de formaţia acestuia şi de numărul insuficient de şcoli, mai ales în zonele rurale. Daniela Mârza surprinde formarea imaginii de sine a învăţătorilor greco-catolici din Transilvania la jumătatea secolului al XIX-lea, în contextul relaţiei biserică-educaţie. Învăţătorii tind să se diferenţieze atât de clerul arhidiecezei Blajului, cât şi de comunităţile de ţărani, evoluând spre o conştiinţă socială proprie şi spre formularea unor obiective proprii, între care circumscrierea unei sfere clare de competenţe şi îmbunătăţirea condiţiei economice sunt esenţiale. Rodica Ianoş abordează problema educaţiei dintr-o perspectivă teoretică, aceea a modernizării pedagogiei şi introducerii de noi metode de predare în Transilvania. Ion Albulescu şi Mirela Albulescu readuc în dezbatere un subiect pe care publicul larg îl identifică cu reforma educaţiei din România, acţiunea lui Spiru Haret de extindere a învăţământului la ţară. Comunicarea propusă de Ana-Maria Stan are ca obiect excursiile universitare din România interbelică, cu accent pe evenimentele organizate în cadrul Universităţii din Cluj în anii 1919-1921. Aceste manifestări, considerate un mijloc de racordare a învăţământului românesc la paradigmele europene, dar şi o cale de integrare educaţională a provinciilor integrate după 1918, au creat cadrul unei cunoaşteri reciproce a protagoniştilor.

Evoluţia societăţii româneşti în perioada regimului comunist asigură substanţa comunicărilor secţiunii următoare. Liviu-Marius Bejenaru reia o problematică viu disputată, politica demografică a regimului comunist. Pornind de la bazele teoretice ale raportului economie-demografie, în paradigma malthusiană, autorul insistă asupra schimbărilor intervenite în abordările oficiale, de la transpunerea în practică a exemplelor din Uniunea Sovietică la liberalizarea din 1957 şi la politica pronatalistă din anii ’70-’80. În opinia sa, eşecul demografic al regimului comunist s-a datorat lipsei conexiunilor necesare între obiectivele demografice şi dezvoltarea economică, existente în economiile capitaliste. Alina Ilinca dă expresie unor preocupări cu ecouri contemporane, modernizarea energeticii româneşti în perioada postbelică. Analiza stabileşte priorităţile fixate de regimul comunist în sensul electrificării şi valorificării potenţialului hidroenergetic al ţării, continuând cu schiţarea unei politici energetice mai sistematice odată cu intensificarea colaborării cu organismele financiare internaţionale şi cu eşecul din anii ’80, când producţia energoextensivă a creat dezechilibre majore la nivelul costurilor de producţie. Modernizarea armatei în anii 1970-1980 face obiectul comunicării lui Petre Opriş. Demonstraţia vizează ezitările regimului, între menţinerea prezenţei României în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi reorganizarea forţelor armate în conformitate cu noua doctrină a apărării patriei prin lupta întregului popor.

Următoarele cinci studii se situează pe o poziţie mai tehnică. Autorii evaluează modernizarea sub aspectul efectelor sale asupra comunităţii, prin intermediul unor studii demografice locale. Şarolta Solcan redă istoria unui microgrup pe durata secolelor XVII-XX, cu ajutorul urbariilor satului Drăguş din Făgăraş. Beneficiul continuităţii datelor statistice permite observaţii riguroase asupra manierei în care factorul politic a influenţat unele fenomene sociale, iar modernizarea economiei şi societăţii şi-a pus amprenta asupra comportamentelor familiale. Veress Enikř evocă modernizarea pe baza studierii realităţilor din Clujul secolului al XIX-lea. Pornind de la premisele teoretice ale modernizării ca îmburghezire, în accepţie marxistă, postmarxistă şi weberiană, autoarea accentuează importanţa dimensiunii culturale pe care comunitatea urbană clujeană a avut-o în contextul mai larg al Monarhiei Austro-Ungare. Ioan Bolovan propune o analiză regională, la nivelul Transilvaniei anilor 1850-1910, pe baza datelor oferite de recensămintele populaţiei din provincie. Datele permit evidenţierea unor direcţii de dezvoltare accentuate de modernitate, precum modificarea habitatului rural, dispariţia cătunelor şi concentrarea satelor mici, un spor constant al populaţiei urbane şi al celei instruite. Aceste din urmă tendinţe sunt totuşi inferioare celor înregistrate în alte zone ale dublei monarhii, fapt ce demonstrează că Transilvania continua să se afle la periferia acesteia sub aspectul modernizării. Oana-Ramona Ilovan schiţează realităţile demografice ale Năsăudului, ilustrând dinamica schimbărilor pe care desfiinţarea graniţei militare şi dezvoltarea generală l-au avut asupra dinamicii demografice sub diverse aspecte. Excursul demografic se încheie cu studiul lui Viorel Achim asupra condiţionărilor politice care au însoţit recensămintele organizate în România în 1930 şi 1941.

Secţiunea finală cuprinde abordări ale procesului de modernizare activizat în ultimele două decenii, cu accentul necesar pe integrarea europeană. Eseul lui Andrei Marga furnizează o solidă bază teoretică pentru explicitarea unor concepte vehiculate de ştiinţele sociale în ultima perioadă. Pornind de la ideea modernizării Europei de Est ca proces de recuperare a moştenirii etapelor anterioare socialismului, autorul evocă principalele direcţii de cercetare a fenomenelor de modernizare, tranziţie şi globalizare, propunând corelările şi delimitările de rigoare, dar supunându-le deopotrivă unui riguros examen critic. Giordano Altarozzi şi Andrea Carteny evocă implicarea activă a românilor în dezbaterile de idei din cadrul mişcării federaliste paneuropene în atmosfera postbelică, culminând cu lucrările Congresului European de la Haga (1948). Mihaela Toader relevă pledoariile în favoarea construcţiei europene ale unor exponenţi ai exilului românesc, precum Grigore Gafencu şi George Ciorănescu. Mihaela Grancea are în vedere cadrul dezbaterii interne, care i-a opus pe autohtonişti europeniştilor în anii ’90. Florin Feşnic întreprinde o cercetare sociologică asupra rădăcinilor structurale ale diviziunilor partizane din societatea românească postcomunistă, conectând structurarea bazinelor electorale cu dinamica procesului de modernizare din anii regimului comunist şi cu faza sa încadrabilă tranziţiei. Marius Uglea creionează evoluţia societăţii civile, de la actul de disidenţă în raport cu puterea şi afirmarea unor aspiraţii democratice la etapa ulterioară a clarificărilor instituţionale şi legislative. Sorina Paula Bolovan aduce în dezbatere o chestiune concretă, învăţarea istoriei în şcoli. Pornind de la analiza stereotipurilor care încadrează percepţia istoriei în mentalul public, este subliniată importanţa profesorului ca formator al opiniei şi sursă de transmitere a noilor metode de învăţare a istoriei.

Fidelă intenţiei de a evita caracterul sentenţios, această vastă sinteză nu propune vreo concluzie, fiecare din grupajele pe care le încorporează şi eventualele replici putând genera o lucrare de sine stătătoare. Comunicările publicate sunt diferite ca întindere, idei şi stil, dar dovedesc o remarcabilă coerenţă în ceea ce priveşte documentaţia şi metoda. Fiecare contribuţie dispune de un aparat critic propriu, face apel la întreg arsenalul documentaţiei actuale şi pune la dispoziţia celor interesaţi mijloacele pentru o proprie cercetare pe o temă sau alta.

 

FLORIN SOPORAN

O SINTEZĂ A DIVERSITĂŢII

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)