Cinismul exasperat

 

Iulian Boldea

  

Poet al exasperării fiziologice, Nicolae Coande resimte cu frenezie dramele şi tribulaţiile corpului, într-o scriitură densă, acută, antiretorică, o scriitură în care tonalitatea ironiei groase, amprenta grotescului şi reprezentările terifiante se regăsesc cu egală îndreptăţire. Recentul volum Vânt, tutun şi alcool (Timişoara: Editura Brumar, 2008) nu face decât să amplifice toate aceste registre ale fiinţării poetice, la care se adaugă o doză însemnată de sarcasm, pentru a nu mai vorbi de cinismul pe care critica literară deja l-a identificat în substanţa poemelor lui Coande. Individualismul „sfidător“ e o însuşire pe care Gheorghe Grigurcu, de pildă, a subliniat-o cu suficientă insistenţă („Nicolae Coande vădeşte o substanţă individualizantă sfidătoare, împinsă până-n marginile sale cele mai inconfortabile care nu sunt ale unei poze, ci ale unui fel de a fi. E o confesiune amară până la o duritate formal dar şi normal extremă. Tandreţea sa se răstoarnă pe reversul său, care-i defineşte faţa în negativ, însă n-o suprimă, ci o încarcă de-o sumbră energie. [...] Cu o justă intuiţie poetică, Nicolae Coande săvârşeşte astfel joncţiunea între individualitatea sa reducţionistă, rebelă la orice act integrator, şi generalitatea maximă care este lumea dorită precum un aliment de soi la ospăţul unor antropofagi.“). Iluzia unei vieţuiri anonimizante se întretaie, în poemele lui Nicolae Coande, cu sentimentul captivităţii în sfera habitudinilor alienante, dar şi cu senzaţia persistentă a unei existenţe mecanomorfe („Anul ăsta iluzia că sunt în viaţă/ e mai groasă decât praful/ de pe geamul din bucătărie/ intru şi ies ca un gândac din pantof/ laptele doarme în carne/ umbra mă târăşte afară/ ceva oriental îmi străbate şira spinării/ sfoara îmi iese din cap/ şi vibrează o clipă./ Înghit cârligul ăsta cu nepăsare.“). Reportaje ale infernului cotidian, poemele lui Nicolae Coande nu sunt mai puţin autoportrete ale unui eu liric neliniştit, ce-şi expune, cu un vag aer teatralizant, exasperările şi freneziile, cinismele şi sarcasmele, relevând, totodată, misterul unei transcendenţe tratate cu ironie benignă („Eu nu sunt lumea. Îmi văd de ale mele/ inutil precum elicea norilor care nu ştiu că plouă/ peste lume./ Buzele mele subţiri dispreţuiesc configuraţia filozofică/ a lumii/ în vreme ce gustă cu plăcere carnea ei neagră/ sufletul întins ca o piele/ de câine la soare/ imperialismul plăcut al celui care a făcut/ lumea fără rest./ Sunt departe ca şi cum aş fi imposibil o femeie/ al cărei miros natural supune oraşul./ De fapt/ nu miroase“).

Gustul ratării, al abuliei şi al refuzului oricărei convenţii e transcris într-un poem precum Eşti bătrân când scrii pe de lături, în care, dincolo de infuziile, implicite sau explicite ale unei intertextualităţi tipic postmoderne, regăsim şi ecouri vagi ale unui expresionism ţinut mereu la rece, măsurat şi atroce: „Probabil că se întâmplă cum a spus brumaru: încetul/ cu încetul nu mai poţi scrie/ te sui în pat şi tragic plapuma peste cap/ atenţia pentru viaţa de aici scade preocupări vechi/ dispar într-un norişor cu mansardă/ cu timpul se constată o îngustare a interesului/ pentru ce făceai mai ieri – când scriai/ «scăderea elanului vital idei prevalente de auto-învinovăţire/ culpabilitate idei de suicid dispoziţie depresivă»/ prietenii se răresc/ spui chiar dacă minţi tot mai des adevărul/ chiar dacă «adevărul nu e deopotrivă cu mintea/ pentru că ar însemna să fie schimbător ca mintea»/ (filozoful Bizonul)/ se întâmplă să nu scriu chiar şi când aş putea/ acoperi cu scrisul meu/ palma rotundă a unei femei – cu ultimul vers căzut peste faţa de masă din bucătărie:/ eşti bătrân când scrii pe de lături“. Metafora pamfletară, scriitura agresivă, tonalitatea vindicativă – sunt elemente ale lirismului lui Nicolae Coande, pe care critica literară le-a pus deja în evidenţă (Al. Cistelecan vorbea, de pildă, de faptul că „iritaţia profetică nu s-a stins cu totul în scrisul său şi ea e recuperată printr-un fel de expresionism de represiune. Poetul utilizează scriitura în acte de represalii, răsucind vindicativ pamfletul şi exersând metafora în terifianţă. Scriiturii sale nu-i displace teroarea şi ea acţionează, de regulă, în afront, ascunzând sarcasmul sub inducţii viscerale. E modul lui Coande de a discredita şi de a stigmatiza, resemantizând naturalismul notaţiilor într-o lamentaţie clandestină“). Substratul elegiac al acestei poezii, care poate fi abia detectat dedesubtul scriiturii vitriolante şi sarcastice, redă tocmai fărâmele de transcendenţă („firimituri de vis“) pe care eul liric le identifică într-un univers de o frapantă lipsă de coerenţă, un univers autotelic şi tautologic, în carenţele sale de logică şi de rost etic, ca în Cu gura toată: „Ar fi ca poeţii să se autotraducă/ bolnavii să-şi dea singuri binecuvântarea/ de pe urmă/ iar pâinea să scoată dinţi sălbatici la noi – /la noi bolnavii autotraduşi ai ăstei lumi/ cu zgură-ntre dinţi./ Atâta lipsă de umor e-un fapt trist/ desigur/ dar justiţia lumii nu e apanajul vreunui doarme-umbră/ ca mine:/ poeţii sunt traduşi rând pe rând de/ marele traducător/ bolnavii sunt cusuţi şi îngropaţi în ordine/ chiar de blândul duhovnic al traducătorului/ iar pâinea, ei bine, pâinea/ se mănâncă singură la o masă unde noi/ strângem cu grijă firimituri de vis/ cu cerul gurii tot izbit de-un damf de armonie şi/ tone de carismă uzurpată“.

Poetica negativităţii, la care se dedă Nicolae Coande, nu exclude însă tentaţia exorcizării propriilor angoase şi exasperări, prin intermediul unor viziuni introspective, în care datele pactului autobiografic capătă, pe alocuri, un timbru expresionist, prin voluptatea spasmului, transcris în registru al urgenţei, prin refularea în abisurile insondabile ale fiinţei ori prin decuparea unor detalii tensionate la maximum, revelatorii prin forţa de sugestie a dramelor fiinţei: „Nu se apropie nimic nimeni/ nu se îndepărtează/ obişnuita voce rezistă alături/ puterea mea stă într-o ofelie/ aruncată-n fântână./ Sunt antrenat să pierd totul./ Tot ce am ştiut vreodată e scris pe pereţi/ iubirea îşi desface picioarele şi varsă afară/ un amănunt de prisos:/ numele meu“. Pe de altă parte, denunţând derizoriul propriului corp ori detracarea universului, poezia lui Nicolae Coande nu abandonează cu totul nostalgia, abia presimţită, a salvării, tentaţia soteriologică, care nu se transformă, însă, în narcoză idealistă, ci, mai degrabă, în corectiv beatificant al unei viziuni a spasmului şi grotescului existenţial. Ilustrativ e, poate, poemul Porţiuni neobservate ale trecutului: „Când am aflat că Dumnezeu duce lupte grozave/ în altă parte din univres/ în timp ce noi îl tot aşteptăm cu mucii la gură/ mi s-a făcut brusc silă de mine. M-am ridicat din pat/ m-am dus în bucătărie am luat cuţitul de pâine/ a încercat viclean să-mi scape dar l-am ţinut strâns/ până am simţit cum trece sângele prin el/ şi l-am făcut să simtă durerea pe care am încercat-o/ atunci când porţiuni neobservate ale trecutului/ se-arată brusc la fereastră să-mi spună/ că viaţa n-a fost tot timpul aici: o dimineaţă/ pe limba unei femei de-o noapte în zona mea de avarie./ Îţi suflă în faţă: miroase a om părăsit./ Un ins care scoate din buzunarul de la piept/ puţină pâine săracă./ Doar puterea se poate uni/ cu o altă putere“.

Radiografie a „stării de neant“ (Marin Mincu), fără să-i lipsească nici „tonalitatea misterioasă şi oraculară a profeţilor“ (Dan Cristea) ori „disperarea atroce care hrăneşte negre viziuni“ (Mircea A. Diaconu), poezia lui Nicolae Coande vădeşte, în acest volum, o radicalizare, dacă nu a viziunii, măcar a expresiei. Şi nu mă refer la expresiile „tari“, explicite („marile cururi din infernul vesel Craiova“, „vorbele de căcat“ etc.), pe care autorul, pe urmele ultimelor generaţii lirice „dezinhibate“ le foloseşte (expresii care ar fi putut liniştit să lipsească din volum, fără a impieta prea mult asupra mesajului liric). Radicalizarea terifiantului şi a grotescului e, în fond, o atitudine de reacţie a unui eu liric ultragiat, o defulare a traumei prin supralicitare a imprecaţiei şi a deriziunii, într-o scriitură tensionată, acută, ce traduce şi sentimentul urgenţei şi exasperarea unui cinism prin care e denunţat relieful anomic al unei realităţi convulsive, atroce, purtând în sine toate însemnele detracării.

 

IULIAN BOLDEA

CINISMUL EXASPERAT

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)