La închisoarea militară (II)

 

Nicolae Balotă

  

Întorcându-mă la locul meu şi pregătindu-mă de culcare, am dat să mă acopăr cu paltonul meu de iarnă trimis de părinţii mei, în locul asprei şi rău mirositoarei pături cazone. Dar abia am apucat să mă învelesc şi cineva mă trage de picior. Era şeful camerei, un legionar uscăţiv, smead, mereu încruntat, cu tâmplele cărunte, parcă fără vârstă. „Dă jos paltonul! N-ai voie să te înveleşti decât cu pătura!“ Şi trăgea de pulpană. „De ce nu-i voie, cine nu dă voie?“  întrebam eu, iritat. „Eu, ca şef al camerei. Suntem într-un penitenciar militar şi aici trebuie să fie o regulă pentru toţi. Nimeni nu se acoperă cu paltonul.“ Protestam, căutând să-mi păstrez totodată calmul. „Nu te pune cu el, domnule, las’ să fie pe a lui...“ – şoptea vecinul meu din dreapta, cu ochii închişi, căci se trăsese deja spre somn. L-am ascultat. Observasem, de altfel, că şeful camerei se bucura de o anume autoritate recunoscută de toţi, chiar şi de gardienii de pe sală, al căror reprezentant faţă de noi ceilalţi părea să fie, mai mult decât reprezentantul nostru faţă de ei. Nu găseam nicidecum motivată această interdicţie de vreo dispoziţie a regulamentului închisorii – pe care, ce e drept, nu-l cunoşteam, dar, împăturind paltonul şi punându-l sub căpătâi, ca o pernă, cum făceau cu toţii, am avut o surpriză care mi-a risipit necazul. În căptuşeală, am simţit că se află un mic obiect, despre care, pipăindu-l, mi-am dat seama că e o cărţulie. Şi în timp ce desfăceam cu grabă cusătura de jos a căptuşelii, ştiam deja despre ce carte era vorba. O purtam adeseori cu mine, ca şi pe alta, la fel de măruntă. Tot vârându-le şi scoţându-le de prin buzunare, mă deprinsesem să le recunosc după pipăit. Aceasta era Della Imitazione di Gesů Cristo, într-o ediţie italiană din 1881, apărută la Milano. Am regăsit-o fericit, mulţumind în gând Mamei mele, care îmi cunoştea obiceiurile şi care, eram convins, o vârâse acolo şi cususe la loc căptuşeala. Cealaltă cărticică, pe care obişnuiam pe vremea aceea să o port cu mine, era un florilegiu din manuscrisele lui Leonardo da Vinci, şi ea tot în italiană (dar nu limba, ci formatul acestor opuscule şi, bineînţeles, ceea ce cuprindeau ele mă determinase să le port cu mine). Alegând între ele şi trimiţându-mi Imitaţia lui Cristos, Mama nu se înşelase. Aveam mult mai multă nevoie de ea decât de carnetele lui Leonardo. Cu pătura trasă peste cap, dar lăsându-mi o fantă de lumină, ţineam în dreptul ei micul op în pânza sa neagră destul de obosită. Îl deschisesem la întâmplare şi citeam începutul părţii a treia. Ochii mei  desluşeau, pe vremea aceea, cele mai mărunte caractere chiar şi în semiobscuritatea de sub pătură, dacă nu cumva memoria mea tot atât de proaspătă ca ochii mă făcea să le recunosc. „Io staro di ascoltare quello che parli il Signore Iddio dentro di me...“ Auzi-voi ce va grăi în sinea mea Domnul Dumnezeu... Ascultam cuvintele acestea, despre care versiunea italiană nu arăta că aparţin Psalmistului, şi mă simţeam plin de acea fericire pe care o promitea Thomas de Kempis în  propoziţiile următoare: „Fericit sufletul care aude pe Domnul grăind înlăuntrul său şi care primeşte din gura Lui cuvântul mângâierii!...“ Şi continuând să mă fericească, am adormit. Fericit.

Duşul de dimineaţă (când ni se îngăduia nouă, „politicilor“, să coborâm „la baie“) era pentru mine un moment plăcut al zilei, chiar dacă apa rece nu te prea îndemna să poposeşti îndelung în abureala rău mirositoare şi zoaiele de pe cimentul încăperii. Întârziind într-o zi sub ţuţuroiul de tablă, am fost năpădit deodată de un val cald aproape fierbinte de apă. Convertirea neaşteptată la clemenţă a duşului m-a făcut să-mi prelungesc şi mai mult lustraţia, săpunindu-mă vârtos şi savurând abluţiunea aproape rituală, în orice caz delectabilă. Atunci am înţeles, din gălăgia brusc înteţită a vocilor, că umbrele ce se agitau în jurul meu prin aburii şi ei îngroşaţi nu erau ale camarazilor mei „politici“, ci ale celor de la „dreptul comun“. Am înţeles, de altfel, şi raţiunea subitei încălziri a apei, manevrată de băieţii ce aparţineau şi ţineau, fireşte, partea acestora din urmă. Nimeni nu lua seama la mine, niciunul nu părea să remarce că nu făceam parte din tagma lor. Totuşi, atunci când, isprăvind, am ieşit pe sală, unul scund, bondoc, grăsun, rotunjor, fără gâtlej, pleşuv, o figură de Humpty-Dumpty, m-a urmat. Îşi lustruia căpăţâna cheală cu un soi de izmană ca prosop şi, întovărăşindu-mă, sporovăia: „Dumneata eşti de la domnii politici. Se vede după prosop. Ai mamă sau nevastă care se îngrijesc de dumneata. Eu n-am pe nimeni, am fost contabil, nu-mi vedeam capul de treabă, poate de aia nu mă căpătuiam, de eram tot singur-singurel…, şi atunci m-am apucat de bărbierit. Mă bărbieream dimineaţa în faţa oglinzii şi mi-am zis (că neavând cu cine, vorbeam de unul singur): «Prost eşti, mă Victore, de ce să tot faci socotelile altora, de ce să nu-i bărbiereşti?». Şi am găsit o bună metodă de bărbierit. Un timp mi-a mers straşnic. Când ai banii tăi în buzunar, nu numai pe ai altora, ai prieteni la berărie, ai prietene la aşternut… Apoi, într-o zi au venit de la poliţie să mă întrebe una şi alta, eu n-am vrut să plătesc, că ei asta aşteptau şi, acuma, uite unde-s. Cică pentru escrocherie, dilapidare, furt şi nu mai ştiu ce. Da’ eu nu făceam decât să bărbieresc… fin. Zi şi dumneata, că se vede că eşti om cu carte...“ M-a petrecut până la camera noastră de la etaj. Paznicul din faţa camerei politicilor (cel mai de treabă dintre toţi, cum aveam să aflu), căruia îi spuneam că am întârziat la baie şi că aş vrea să scot ceva din cameră, să-i dau omului din merindea mea, mi-a zis râzând: „Fiţi atent, Domnule, că ăsta vă rade fără săpun de ras“.

Acelaşi avertisment mi-l dădea şi avocatul Ciobanu, coleg de cameră, care-mi spunea că îl apărase într-o afacere încâlcită de abuz de încredere, escrocherie, fals în acte publice. „L-am făcut scăpat, dar văd că până în cele din urmă tot s-a dat prins. E o figură colosală, nea Grigore-bărbieru’ ăsta! Un as al matrapazlâcurilor financiare. Păcat că nu mai are unde să-şi exercite talentele. Şi-a descoperit prea târziu vocaţia, tocmai când economia se ducea pe râpa asta comunistă. Escrocii nu mai au unde opera. Le-au luat locul găinarii. Toţi s-au pus să fure, muncitori, ţărani, slujbaşi, contabili, militari, poporul român devine pe încetul, dar nu prea încet, un popor de găinari. Atât doar că unii n-au de unde să fure, nu-s găini peste tot. Dacă tot ne spune Partidul că toate sunt ale poporului, apoi de ce să nu ne înfruptăm din toate. Măcar din becurile de prin birouri, de pe culoare… Şi au dreptate, de gândesc aşa, doar cu salariul lor de la fabrică, de pe la magazinele naţionalizate, de la stat, ar fi muritori de foame.“ Avocatul aştepta să fie judecat într-o afacere încâlcită sau pe care juristul acesta abil o înfăţişa anume într-un clarobscur prielnic confuziilor. Era primul dintre cei, destul de numeroşi, pe care aveam să-i întâlnesc mai târziu în lumea detenţiei condamnaţi sub învinuirea de „titoism“. Ştiam, încă de pe la începutul acelui an ’48, că între Moscova şi Belgrad se împuţiseră lucrurile (ca să folosesc expresia distinsului avocat Ciobanu). Mareşalul iugoslav nu mai era în graţiile generalissimului sovietic. Încă nu apăruseră caricaturile feroce ale lui „Iuda-Tito, călău şi trădător“, cu ochii holbaţi, în mână cu cuţitul de pe care sar stropi de sânge, dar portretele lui fuseseră scoase de pe pereţii oficialităţilor române. În iunie, la reuniunea din Bucureşti a Cominformului, unde iugoslavii, temându-se de cursa mortală în care căzuseră înainte de război diriguitorii comunişti ucraineni şi polonezi, au avut prudenţa să nu se prezinte, o rezoluţie a partidelor frăţeşti condamna cu virulenţă „linia“ greşită, falsă a Partidului Comunist Iugoslav, trădarea marxism-leninismului, abandonarea luptei de clasă, lipsa de democraţie înlăuntrul acestui partid, naţionalismul diriguitorilor săi, care – oroare – se făceau vinovaţi mai ales de calomnierea duşmănoasă a Uniunii Sovietice. Slugi fidele ale lui Stalin, conducătorii comunişti de la Bucureşti preluaseră cu zel aceste acuzaţii. „Încurcă-i, drace!“ – exultam noi, „reacţionarii“, ascultând, retransmise de Radio Londra, afuriseniile acestea vehemente între partidele „frăţeşti“. Hulit de adversarii săi dirijaţi de la Moscova, regimul lui Tito îşi vădea, în ochii acestora, caracterul „neruşinat, pur despotic şi terorist“. Pentru întâia oară auzeam, în campania aceasta chemată să se înteţească, să crească în violenţă, termeni ca „terorist“, „revizionism“, aplicaţi lui Tito şi comparşilor săi, cuvinte chemate la o lungă şi glorioasă carieră în vocabularul imprecaţiilor comuniste. Maestrul Ciobanu, un bărbat înalt, numai piele şi os, având ceva donquichotesc în figură, cu ochii mari înfundaţi în orbite şi obrajii năpădiţi de o barbă neţesălată, isprăvită într-o ţăcălie ascuţită, în vânt, se trăgea de undeva din Banatul sârbesc, unde mai avea rude care-l cercetau. Vorbindu-mi despre capetele de acuzare din dosarul său, se amestecau în istoriile sale despre Tito, pe care-l detesta la fel de cordial ca şi pe Gheorghiu-Dej şi compania, sacii de făină şi mălai ce i le aduceau rudele sale de pe lângă Vârşeţ, întâlnirile acestor contrabandişti familiari cu militari sârbi de grad înalt, focuri de arme în noapte, moartea într-o ciocnire nocturnă a generalului Iovanovici, fost şef de stat-major iugoslav, precum şi alte execuţii sângeroase, în stil sumar, balcanic.

„Ia uită-te la legionarii ăia“ – îmi şoptea avocatul, indicând cu bărbuţa sa ascuţită grupul tinerilor din capătul celălalt al încăperii. „Când îi văd cum se mişcă printre noi, ca nişte vătafi care ne comandă, ne umilesc, cum tăinuiesc între ei, strânşi acolo în cuibul lor, zău dacă nu mi se face teamă.“ „De ce să ne fie teamă, doar sunt victime ca şi noi – protestam eu –, ba mai mult decât noi, căci dacă nu mă înşel sunt închişi de mai demult. Au, probabil, o experienţă mai bogată decât noi în cele ale detenţiei; asta le dă o oarecare siguranţă pe care noi n-o avem.“ „Ei, nu-i ştii dumneata, că eşti mai tânăr. Nu te poţi pune cu ei, sunt nişte fanatici, mai rău decât comuniştii. Dar şi când se vor înţelege cu ăştia…! Nu l-ai văzut încă pe şeful camerei ieşind şi stând îndelung de vorbă nu ştim cu cine, dar precis sunt de-ai puterii…“ „Nu, domnule avocat – protestam eu –, nu se vor înţelege niciodată. Comuniştii nu fac alianţe de astea decât din interes şi pe perioade scurte. Când le vine bine, se descotorosesc de aliaţi.“ „Pe mine nu mă interesează alianţele lor politice, acolo afară. Căci să ştii că s-au înţeles între ei… Dar îi priveşte, treaba lor. Pe mine mă doare ce se întâmplă cu noi aici. Nu-mi place, dar deloc nu-mi place să mă văd dirijat aici de nişte mărunţi despoţi din cameră care-s mână în mână cu gardienii. Şi, ce zic, cu gardienii. Nişte amărâţi, unii-s chiar băieţi de treabă… Dar sunt alţii, şefi mai mari, din afara închisorii, oameni ai Securităţii. Ai aflat că Siguranţa şi-a schimbat numele? Şi nu numai numele…“

Pe măsură ce treceau zilele, mă apropiam de unii şi de alţii, schimbam cu ei câte o vorbă şi, din vorbă în vorbă, mulţi ajungeau să-şi povestească dacă nu chiar viaţa toată, cel puţin câte o peripeţie a ei, pe front în anii încă nu prea depărtaţi, în echipa de fotbal din care făceau parte, o aventură amoroasă, un divorţ penibil, un scandal în familie, în atelier, la clinică, o afacere reuşită, cum, vai, nu se mai pot întreprinde, o călătorie în străinătate şi, dacă nu mai mult, măcar visul din care tocmai s-au trezit şi care a fost tare frumos, cam ciudat şi ar merita tâlcuit… Şi încercam să-l tâlcuiesc. Aflând că lucram la Institutul de Psihologie, mă considerau un fel de expert în interpretarea viselor. Sau, poate, altceva din mine îi atrăgea, îi făcea să-mi încredinţeze unele din tainele lor, din temerile ca şi din speranţele lor. Pe încetul, ajungeam să-i cunosc ori măcar să le cunosc unele necazuri, plăceri obişnuite sau deprinderi, fireşte cele „de-afară“, din libertate, de acolo de unde veniseră şi unde sperau cu toţii să se întoarcă în curând, cât mai curând, fie că erau familişti sau nu, că lucrau la fabrica de bere Ursus sau la Dermata, la observatorul astronomic sau la Salvare, erau profesori de liceu ori contabili, ori ciobani din Apuseni, de la Băişoara. Îmi descopeream, odată cu interesul pentru viaţa altuia, a celorlalţi, curiozitate de care mă simţisem până atunci cu totul lipsit, un fel de dar al ascultării care declanşa în ceilalţi nevoia de a mi se confesa. Nu eram, cred, încă prea conştient de ceea ce îi făcea pe unii, dacă nu chiar pe toţi, să se deschidă, să-mi deşarte sacul lor cu povestiri din cele trăite de ei şi adeseori ascunse de alţii, ba chiar şi de ei înşişi. Mai târziu, în anii mai lungi de detenţie, aveam să folosesc cu bună ştiinţă acest dar al meu de a stârni mărturisiri, deschizând cu chei potrivite tainiţele unde-s dosite amintiri, nostalgii, vechi elanuri ostenite, secrete ruşinoase sau derizorii. Era în această ascultare a mea, ca într-un confesional, o dorinţă de a explora uman-preaumanul de a înţelege ceva din fiinţa aceasta ambiguă, nici bestie, nici înger. Mai era, poate, un fel de a-i ajuta pe cei din jur, de a-i sluji chiar, căci nimic nu părea să-i însenineze pe cei mai mulţi, să le ogoaie durerea surdă a zăcerii în tainiţele acelea decât tocmai destăinuirea faţă de un camarad de hrubă. Dar nu mai era, oare, şi un fel blajin al meu de a-i vampiriza pe ceilalţi, de a-mi extrage din trăirile lor povestite un fel de substitut, de ersatz de viaţă, acolo unde atâtea din această viaţă erau absente, ne erau interzise? Toate acestea erau departe de a se fi lămurit în mine, pe vremea aceea a primelor mele dibuiri prin tenebrele şi luminile şovăitoare ale detenţiei. Nu mă scufundasem încă prea adânc în acea prăpastie, în care aveam mult de coborât până să am revelaţia unui abis fără fund.

Era însă în acea încăpere nu un camarad de puşcărie, ci un întreg grup care nu dovedea niciun fel de dorinţă de a se apropia de mine, cu atât mai puţin de a mi se deschide. Era micul grup al legionarilor sau, mai bine zis, al celor ce erau consideraţi drept legionari, căci niciunul dintre ei nu se declara vreodată ca atare. Se arătau refractari la orice încercare a mea de apropiere. Trăiau adunaţi ca un ciopor de corbi pe o cracă uscată, fără să aibă prea multe legături cu cei din jur, de parcă ar fi aparţinut unei alte speţe, ar fi venit dintr-o altă lume. Doar unul dintre ei, şeful camerei, intervenea în cotidianul nostru, al celorlalţi. Şi o făcea cu o autoritate a cărei origine ne era necunoscută: fusese oare ales mai demult de cei din cameră, de unii dintre ei, fusese desemnat de autorităţile penitenciarului, se impusese singur, fusese impus de cei din grupul său? Nimeni n-ar fi putut spune. Îşi exersa autoritatea sumar, cu răceala distantă a unuia obişnuit să comande, să fie ascultat, dar care nu abuzează de acest drept, nu intervine decât rareori în măruntele noastre treburi curente. Acolo, în fundul camerei, în mijlocul comilitonilor săi, se afla parcă în dosul unei bariere, ridicată, întreţinută de întreg grupul. O barieră nevăzută pe care o simţeam nu numai eu. De aceea, dacă pe preoţii mei continuam să-i frecventez regulat, la anumite ore ale zilei, rostind împreună cu ei unele rugăciuni, cum era rozarul, stând de vorbă despre cele ale credinţei sau ale Bisericii, nu tot astfel mă puteam întreţine cu legionarii de pe priciul din faţa lor. Nu-mi lipsea nicidecum dorinţa de a-i ispiti şi pe aceştia la vorbă, de a afla mai multe despre ei, despre felul lor de a judeca, de a simţi, de a voi, de a-i cunoaşte în carne şi oase, nu doar din istorisiri şi cărţi. Toate antenele mele întinse spre ei se dovedeau însă zadarnice. Probabil că ele fuseseră zădărnicite încă din acea primă zi când, abia sosit, avusesem o confruntare cu unul dintre ei pe tema Bisericii Greco-Catolice. Fusesem catalogat printre adversari sau printre irecuperabili. Şi, poate, pe bună dreptate. De altfel, o altă confruntare, la câteva zile după cea dintâi, a confirmat această opinie. De astă dată era altul din micul grup care-şi manifesta ostilitatea faţă de popii catolici. Ceva mai în vârstă decât ceilalţi, era poate singurul intelectual din grup, un învăţător basarabean refugiat în timpul războiului în Ardeal. Fire mai potolită decât tânărul său camarad irascibil, pe care-l apostrofasem cu câteva zile în urmă, se arăta mai deschis, mai dispus să stea de vorbă cu alţii din afara confreriei sale. L-am găsit într-o după-amiază instalat lângă preoţii mei şi povestindu-le despre satul său din Soroca, apoi despre anii săi de şcoală normală din Chişinău. Vorbea domol, pe un ton foarte paşnic, dând la iveală, fără să vrea, un fel de tristeţe profundă, reţinută, audibilă însă, ca un soi de bas continuu. Îmi trezea în închipuire acele făpturi ale mitologiei populare, la care nu mă gândisem niciodată până atunci, blajinii, fiinţe blânde, cuvioase, trăind departe de lume, pe apa Sâmbetei. Chiar şi Basarabia sa pe care o evoca, fără nostalgie, dar învăluită în acea tristeţe de fond a sa, îmi apărea, în depărtări fumegoase, ca un fel de ţară a blajinilor. Îl ascultam atras de acea blândeţe. Răspunsurile sale, când am început să-i punem întrebări, vorbele sale toate îmi păreau pătrunse de un taedium vitae, deloc potrivit cu vitalismul programatic sau măcar retoric al legionarilor. Îmi era simpatic basarabeanul acesta şi-l compătimeam, spunându-mi că grelele încercări prin care trecuse (ne spusese că mai cunoscuse puşcăria pe vremea lui Antonescu) stinseseră în el pofta de a trăi, îl umpluseră de amar, de un adânc dezgust de viaţă ce-mi amintea cuvintele din Confesiuni ale Sfântului Augustin: „Taedium vivendi erat in me gravissimum“. Nu mai puţin dezabuzat se arăta el când începurăm să vorbim despre evenimentele din ultimele luni, cele în care cu toţii căutam semne de bună speranţă. Nimic nu i se părea dătător de speranţă legionarului acestuia dezamăgit, nimic nu-l încuraja din toate cele ce se petreceau pe scena politică a vremii: hotărârea din vară a Senatului american care a adoptat soluţia Vandenberg pentru a se ajunge la încheierea Pactului Atlantic, reforma monetară din zonele occidentale ale Germaniei şi Berlinului ce întărea considerabil marca vest-germană, lansând refacerea economică rapidă a Germaniei Apusene. Toate aceste veşti, aflate de mine înainte de arestare, cu luni în urmă, îndeosebi de la Radio Londra, dovedeau pentru noi ceilalţi o mobilizare a Occidentului democratic în confruntarea sa cu Uniunea Sovietică, mobilizare promiţătoare, în care ne investeam multe, dacă nu chiar toate speranţele. În excluderea Iugoslaviei din Cominform ori în arestarea liderului comunist polonez Gomulka sesizam semne îmbucurătoare de rupere a unităţii lumii comuniste. Aşteptările noastre febrile se hrăneau din aceste evenimente, pe care le comentam la nesfârşit. Pe legionarul basarabean toate acestea îl lăsau rece. Până şi preoţii de la ţară, mai puţin la curent cu aceste evenimente, aflându-le de la noi, orăşenii, se luminau cu încredere, băteau mătănii privind cu speranţă spre scena politicii internaţionale, văzând în ele promisiuni ca ale unei noi cruciade a Marelui Vest, faţă de care Estul comunist se arăta dezunit, alunecând pe panta descompunerii. Atunci mi-am dat şi, cred, cu toţii ne-am dat seama că, departe de a se bucura de aceste evenimente, pentru noi bine-vestitoare, blajinul nostru basarabean le privea ca pe tot atâtea semne de rău augur. Mi-au trebuit puţine minute pentru ca să văd şi să înţeleg că el nutrea nu doar o simplă suspiciune faţă de Occident, ci chiar o violentă ură, cel puţin egală, dacă nu superioară, aversiunii pentru sovieţia roşie. Iar aceasta a izbucnit atunci când, fără să-şi părăsească tonul blând, ba chiar cu un calm suplimentar, rece, a declarat că democraţiile occidentale sunt dirijate de jidani şi de aceea nu sunt de nicio nădejde pentru noi. De aici încolo nu se mai putea opri. Legionarul ieşea de sub pielea „blajinului“. Firea nu-l lăsa să izbucnească în invective împotriva Occidentului, dar certitudinea dogmatică a fanaticului îl făcea să repete cu o superioară detaşare toate vechile slogane fasciste şi naziste, de atâtea ori auzite în timpul războiului, de condamnare a democraţiilor putrede, a anglo-saxonilor plutocraţi, a degenerării Franţei jidovite, a politicienilor din vechile partide ale democraţiei române, toţi vânduţi ce-şi merită soarta. Mă dezola această schimbare la faţă a basarabeanului, ce era mai degrabă o dare pe faţă a sa. Îl ascultam în tăcere, înţelegând că orice discuţie cu el este zadarnică. Nu tot astfel unul dintre preoţi, care, naiv, încerca să protesteze, să argumenteze, să angajeze un dialog, în van, căci maşinăria ideologică odată declanşată gonea nebuneşte, nu putea fi oprită printr-un discurs raţional. Intervenţiile destul de timide ale Părintelui reuşiră să-l irite pe legionarul nostru, care, scos din sărite, îl apostrofă: „Ce ştii dumneata, Părinte, ce e bine sau ce e rău pentru neamul nostru? Dumneata n-ai niciun drept să vorbeşti despre neamul românesc. Dumneata nu eşti român.“ „Cum nu-s român? – se indigna omul. Auzi vorbă! ’S băiat de ţăran din Şişeşti, satul lui Vasile Lucaci. Or, poate nici el nu era român?“ „Nu, nu era, dacă era catolic nu putea fi nici el român.“ „De bună samă a fost catolic – se uluia cu bună şi inocentă bună credinţă popa –, doar a fost paroh în Şişeşti. Şi n-a fost el bun român, el, «Leul din Şişeşti»?“ „O fi fost «bun român», cum spui, Domnule Părinte, deşi nu cred nici asta, dar e sigur că nu era român.“ Tonul sentenţios, casant, cu care rostea aceste cuvinte, mai mult chiar decât ceea ce afirma prin ele, îi indigna pe preoţii mei. Ripostau toţi deodată, afirmaţia li se părea atât de enormă, de o atât de vădită absurditate, încât se vedea că-l socoteau pe tânărul din faţa lor în cel mai bun caz de rea-credinţă, dacă nu un scrântit. „L-ai citit pe Nae Ionescu, constatam eu. De acolo ai luat ideea aceasta.“ „N-am citit niciun Nae Ionescu – mormăi el.  Dar ăsta e adevărul adevărat: Catolicii nu-s români, românii nu pot fi catolici.“ Nu numai preoţii erau cei ce ripostau cu toţii, vehement, la spusele tânărului legionar. Alţii din jur, care trăseseră cu urechea la disputa din colţ, interveneau şi ei râzând ca de o nerozie, vociferând. Se stârnise o hărmălaie în care auzeai: „Auzi trăznaie!... E bolund băiatu’ ăsta!... Io-s ortodox, da’ n-aş spune în veci că uniţii nu-s români... De unde ai mai scos-o şi p-asta, dom’le?...“. De undeva, de la spatele meu, cineva striga spre noi: „Potoliţi-vă, doar fraţi suntem cu toţii, ortodocşi, catolici... fraţi de suferinţă!“. Spiritele se încinseseră şi nimeni nu părea să ia partea legionarului. Nici chiar camarazii săi, care făceau haz şi-l încurajau în glumă, ca pe un ring: „Dă, Răducule, dă! Le-ai tras popilor o directă...“. Ascultam aşteptând să înceteze tărăboiul, să-mi spun părerea despre afirmaţia aceasta năstruşnică, lansată cu ani în urmă de Nae Ionescu, neîmpărtăşită, uitată, dar care iată – îmi ziceam destul de uimit – reapare din gura unui energumen, aici unde suntem cu toţii victimele aceluiaşi adversar al credinţei. Cum aveam să aflu, câteva zile mai târziu, chiar din gura celui ce refuzase peremptoriu catolicilor apartenenţa la poporul român sau, cum spunea el, la neamul românesc, nu-l cunoştea de fapt pe Nae Ionescu, abia dacă auzise numele lui, nu frecventase publicistica, spaţiul predicaţiei politice şi confesionale a filosofului. Elev al şcolii normale dăduse, pe la sfârşitul anilor ’30, peste un dascăl fost legionar care îl iniţiase în mare taină. Cred că acela îi inculcase, printre altele, teza paradoxală susţinută într-o serie de articole de Nae, teză pe care discipolul o repeta ca un papagal dogmatic, fără să o poată justifica în vreun fel. Nici preoţii, de altfel, nu cunoşteau sorgintea afirmaţiei, pe care o găseau atât de scandalos aberantă, încât nu puteau să-i atribuie vreo origine „filosofică“. Mi-am dat curând seama că zarva stârnită nu era nicidecum prielnică unei discuţii pe această temă. Ca de obicei în asemenea ocazii (care aveau să se ivească de atâtea ori, aveam să le trăiesc de nenumărate ori, mai târziu, în vasul închis al penitenţei), nimeni nu ascultă pe nimeni. Îmi va lipsi şi mie adeseori, chiar mai târziu, înţelepciunea, cumpătul de a nu mă lăsa prins în vârtejul unor asemenea dispute din celulele de închisoare, unde irascibilitatea nu avea nevoie decât de o scânteie ca să se aprindă, doar eram toţi cu simţirea exacerbată ca nişte jupuiţi de viu, totodată supuşi la grele presiuni, asemenea presiunilor nimicitoare ce apasă corpurile scufundate în adâncurile oceanelor. Cu greu, cu timpul şi, poate, mai ales cu un ajutor ce venea de dincolo de mine, aveam să înţeleg că trebuie să laşi spiritele încinse, şi înainte de toate pe al tău, să se potolească şi să ajungi astfel la un moment de calm, în care să îngădui raţiunii tale şi a altora să se confrunte paşnic. Eram însă departe de o asemenea înţelegere. De aceea, nu m-am putut stăpâni să nu-i azvârl câteva vorbe ironice legionarului, care se retrăgea repetându-şi cu încăpăţânare formula, încântat de a-i fi scos pe interlocutorii săi din ţâţâni. Lipsit de adversar, dar şi de partizani cu care să mă pot înţelege, mă întorceam ursuz la locul meu. Acolo, auzeam în curând sunând stingerea şi, înfofolit în pătură, cu creştetul înfăşurat într-un prosop ca un turban (căci noaptea se lăsa frigul în încăpere), rumegam în sinea mea teza sofistului susţinută de el prin 1930, într-o serie de articole din Cuvântul, texte pe care le citisem cu vreo doi-trei ani în urmă şi-mi erau pe vremea aceea proaspete.

Somnul, în care mă scufundam de obicei de îndată ce mă ghemuiam în culcuş, ca într-o vizuină strâmtă, mă ocolea de astă dată. Continuam disputa curmată, dar nu mă certam cu Legionarul, pe care-l uitasem, ci cu Filosoful. Îmi aminteam numele acelui profesor de liceu, catolic, pe care Nae Ionescu îl atacase, fiind o pradă uşoară a abilului maestru în mânuirea sofismelor. Se numea Frollo, precum acel arhidiacon de la Notre-Dame din Paris ce ardea de o dragoste fatală, în viziunea dezlănţuit romanţioasă din romanul lui Victor Hugo. Ca şi preoţii mei, care încercau şi ei probabil să adoarmă, acolo pe prici, sub păturile lor zdrenţăroase, bietul profesor de la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti încercase pe la începutul anilor ’30 să pledeze cauza catolică în România timpului său. Nu-i citisem articolele, dar ştiam din spusele ironice ale filosofului publicist Nae că dascălul de latină de la „Gheorghe Lazăr“ (în acelaşi timp preot, după cum bănuiam, ca şi bunul Pater Cosma, fostul meu profesor de la un alt liceu „Gheorghe Lazăr“, cel din Sibiu) luase apărarea românilor catolici în Cuvântul, unde i se dăduse un „drept de replică“ la atacurile înverşunate din acea foaie împotriva confesiunii sale. Frollo se arătase surprins şi mâhnit de îndârjirea acelor atacuri, mai ales că ele puneau în cauză românitatea catolicilor. Adică cum, se întreba dascălul-preot (care mai era şi poet, tălmăcitor al lui Catul, după cum o ştiam de la G. Călinescu, al cărui profesor fusese), un catolic nu poate fi un „bun român“? Iscusinţa sofistică a lui Nae Ionescu se vădea în riposta sa la această întrebare îndurerată: ba cum nu, susţinea el, plin de prefăcută mansuetudine creştinească. „Bun român“ este şi Bercu Solomon din Paşcani, doar munceşte cu vrednicie în negoţul său din zori şi până în noapte, îşi plăteşte cu corectitudine birurile, respectă toate legile ţării, ba a fost şi în război, dacă nu cumva a murit chiar pe câmpul de luptă, fiind decorat post-mortem. „Bun român“ a fost şi Ion Brătianu-tatăl, cel ce a construit armătura statului român modern, urmărind înstăpânirea românilor asupra statului şi a avuţiei din cuprinsul ţării româneşti. Dacă aceştia şi alţii ca ei au fost „buni români“, cum să mai negi că Samuil Micu, călugărul papistaş care s-a dus la Roma şi s-a întors de-acolo cu dovada latinităţii noastre devenind ctitorul conştiinţei noastre naţionale, a fost şi el un „bun român“. Nu, nici gând să le nege – celor trei pomeniţi! – această calitate; Nae Ionescu le concede, cu generozitate seniorială, calitatea de „buni români“. Aceasta doar pentru a adăuga, de astă dată cu o abilitate diabolică, restricţia: „buni români“ vor fi fost ăştia trei, dar „români“ n-au fost. Ce să mai zicem de Bercu Solomon, căci antisemitismul funciar al filosofului îl făcea să nege românitatea acestuia, chiar dacă ar fi fost să moară de o moarte de erou printre soldaţii care la Mărăşeşti apărau goi până la brâu, pe o zi toridă de august, porţile Moldovei şi oraşul unde el până nu demult neguţătorise paşnic şi prosper. Dar nici Ion Brătianu nu afla graţie în ochii filosofului, căci va fi construit el statul românesc, dar, oare, statul acesta era el în adevăr românesc? Iar la întrebarea aceasta, pe care şi-o punea sofistul, tot el răspundea printr-o negaţie. Nu, statul modern la construirea căruia a pus o mână serioasă Ion Brătianu nu este în adevăr românesc. Ergo, Ion Brătianu-tatăl nu era român. Şi, iată-l în fine şi pe papistaşul din Blaj, cu patalamalele şi celelalte hârţoage de arhivă culese cu sârg întru probarea latinităţii noastre. Putea el să tot strângă împreună cu comilitonul său, eiusdem farinae, Şincai, acele Elementa linguae daco-romanae sive valahicae, pentru construirea primei gramatici române, dar aceasta nu făcea încă din el un român. Catolic fiind, ieromonahul acesta nu putea fi român. Nu izbuteam să adorm, tulburat de raţionamentul sumar, de afirmaţia peremptorie a logicianului, pe care o auzeam acum rostită de o gură rudimentară cu brutalitatea unui ins simplist. Zburătăcite, gândurile nu-mi dădeau pace; zvâcneam din picioare şi m-aş fi zvârcolit în culcuşul meu de căţel, dar nu prea aveam loc, nu izbuteam să mă mişc în voie, fiind strâns la mijloc între două trupuri, acela vânjos al unui ţăran din Dârja, de lângă Panticeu, şi acela, deşirat, numai piele şi os, al avocatului Ciobanu. Dormeau amândoi duşi, scufundaţi în somnul celor drepţi. Dacă i-aş fi trezit, nestăpânindu-mi trupul agitat precum cugetul, şi i-aş fi întrebat pe unul şi pe altul: „Sunteţi români?“, amândoi s-ar fi uitat la mine ca la un nebun. „Sunt român, domnule!“, ar fi zis enervat de insistenţa mea avocatul, „De bună samă că-s român“, ar fi zis nedumerit ţăranul. Or, tocmai el nu era român, ca un greco-catolic ce era. Şi încă unul foarte evlavios. Dar ce să înţeleagă bietul om din incompatibilitatea stabilită de Nae Ionescu între calitatea de român şi cea de catolic? Gospodarul meu din Dârja s-ar fi întors pe latura cealaltă şi şi-ar fi văzut mai departe liniştit de somnul său. Ion Brătianu ar fi protestat, ca şi Samuil Micu, ori Frollo, ori preoţii mei greco-catolici, care izbutiseră poate totuşi să adoarmă acolo, la capătul celălalt al camerii. Dar concesiunea pe care le-o făcea Nae Ionescu de a-i recunoaşte „buni români“ (şi aceasta cu multe îndoieli, doar aşa, de hatârul unor convenţii devenite un fel de tradiţie) nu se extindea şi asupra recunoaşterii calităţii lor de „români“. „Bun român“, considera filosoful brăilean, este o noţiune vagă, confuză, ceva implicând o valorificare morală foarte relativă. A fi „român“ era, în schimb, pentru el o stare „naturală“, o „plămadă“, din care decurg atitudini şi gesturi, precum din bobul de grâu firul şi spicul cu grăunţe. Exemplul cu bobul de grâu îi aparţinea. Adică îi aparţinea prin folosinţă, ideea aceasta a unei esenţe „naturale“ a românităţii fiind, ca mai toate ideile sale,  însuşită de el de la maeştrii săi de gândire. Preluase, manevrând-o cu iscusinţa sa de prestidigitator, o metaforă vegetală mult îndrăgită de maeştrii săi întru gândirea naţionalistă. Evident, nepomeniţi de el. Ar fi putut să se revendice de la o întreagă tradiţie a „politicii naturale“, cum o numea Maurras, unul dintre acei dascăli citiţi de el, dar necitaţi. Linia ducea, directă, de la arborii lui Chateaubriand, prin platanul Domnului Taine, plopul lui Maurras şi rădăcinile sau dezrădăcinările copacului naţional al lui Barrčs, la bobul lui Nae. Îmi repugnase, de când îi citisem articolele, determinismul său genetic. Mă revolta gândul de a fi supus unui destin etnic orb, biologic, de a nu fi decât purtătorul unei seminţe ce trebuie inevitabil să dea în spic tot grâul sau orzul naţional, la care ar fi predestinaţi toţi românii cât timp mai sunt români. Dar, fireşte, ar fi spus profesorul brăilean, dumneata, ardelean catolic, nu eşti român. Ca un eretic al etnicităţii, radical extraneu, măcar scăpam astfel de predestinarea bobului de grâu.

Ceea ce îmi răpea somnul în noaptea aceea nu era însă atât ideologia politică a filosofului, necesitatea pe care o credea el impusă organic de „structura rasei noastre“, dar pe care ne-o impunea el, de fapt, ca un dat sine qua non, cât deturnarea credinţei în scopuri politice, pervertirea evangheliei lui Cristos. Ortodoxia profesorului Nae Ionescu, care pe atâţia i-a smintit, era una necreştină, o ortodoxie politică – îmi repetam, neizbutind să adorm în duhoarea trupurilor nespălate ce asudau din greu sub pături şi boarfe în noaptea din închisoarea militară clujeană. Nici nu-l dusese măcar gândul pe „ortodoxul“ acesta necreştin că folosirea „bunei veşti“ a Mântuitorului ca o armă în slujba unei cauze de îngustă politică etnică o transformă în mesajul unui mesianism mai mult decât dubios, anticristic.

Uite unde ducea apărarea unei românităţi organice – îmi ziceam, stăpânindu-mi zvâcnirile nervoase ale mădularelor, nu şi cele ale cugetului. La ruptura între fraţi într-un moment în care numai asta ne mai lipsea pentru a desăvârşi triumful asupra noastră al adversarilor credinţei. Dar oare dreapta credinţă îl făcea pe filosoful Nae să susţină teza unei „românii“ – cum zicea el – a seminţei? Nicidecum. Chiar pildele pe care le dădea el vădeau orientarea politică a concepţiei sale. Aceasta era ideologică, câtuşi de puţin teologică, deci la antipozii pretinsei sale ortodoxii. Legionarul de adineauri nu se înşela când interpreta ideea, pe care şi-o însuşise după ureche, nicidecum religios, ci ca pe o justificare politică a mişcării sale. „Sistemul filosofic cu bază ortodoxă“ pe care Nae Ionescu îşi propunea să-l construiască, precum şi „biserica mândră, curată şi puternică“pentru care pleda în articolele sale din Cuvântul erau, după el, deopotrivă înrădăcinate într-o necesitate vitală impusă organic de tradiţia şi structura rasei româneşti. Dreapta-credinţă îl făcea oare pe Nae Ionescu să susţină precumpănirea unei concepţii organice asupra celei contractuale? De ce îi refuza lui Ion Brătianu calitatea de român, cu toate că îi recunoştea cele mai bune intenţii pentru binele poporului şi statului român? Pentru că era potrivnic liberalismului democratic pe care acest bărbat de stat a căutat să-l instaureze în ţara noastră. În viziunea organicistă a sofistului de pe Dunăre, românitatea era organic incompatibilă cu democraţia liberală. Tot astfel, ea era incompatibilă cu catolicismul, ortodoxia aparţinând organic, după el, structurii etnice româneşti sau, cum spunea gazetarul-filosof, în limbajul epocii sale, „structurii rasei noastre“. Ceea ce propunea el era, de fapt, o ortodoxie fără Cristos. 

Nu izbuteam să alung gândurile acestea sâcâitoare. Reminiscenţe din articolele gânditorului-gazetar îmi reveneau, bâzâind prezumţios, ca nişte muşte insistente. Jinduiam în zadar la somnul letargic al celor din jurul meu, ba chiar şi la acela, zgomotos, al sforăitorilor. Printre fornăiturile turbulente ale acestora, auzul meu de veghe surprindea de la o vreme şuşoteli ce veneau de la capătul celălalt al odăii. Printr-o fantă a turbanului pe care mi-l confecţionasem, săltând uşor capul, i-am zărit pe legionarii mei adunaţi ca într-un soi de consfătuire. Întinşi pe burtă, abia ridicaţi în coate, îşi apropiaseră capetele şi şopoteau între ei. Erau animaţi şi totodată reţinuţi, nevoind să-i trezească pe cei din jur. Nu auzeam decât şoapte şi, deşi nedumerit de ceea ce îi putea ţine treji în miez de noapte, mă străduiam să surprind măcar ceva din spusele lor, nu izbuteam să pricep nimic. Alunecam în somn cu imaginea aceasta a celor şase-şapte capete apropiate, în timp ce trupurile, abia întrezărite, se risipeau în direcţiile toate ale rozei vânturilor.

Nu ştiu când s-a stins, brusc, vâlvătaia din mine; m-a toropit somnul. Când am deschis ochii, buimac, nu mai rămăsese nici cenuşa din focul în care mă perpelisem înainte de a adormi. Mă holbam confuz la becul chiorâş din tavan; lumina era aceeaşi în încăpere de era zi ori noapte. Sforăiturile din jur m-au lămurit. Zorile erau încă departe. Pe vremea aceea nu mă trezeam, din clipa în care puneam capul pe pernă – chiar dacă aceasta lipsea, ca pe priciul acela al puşcăriei – până dimineaţa. Dar ceva îmi curmase somnul. Era poate un vis din care mă desprindeam, confuz la început, apoi mai desluşit. N-avea nicio legătură cu gâlceava minţii dinainte de adormire. Înotam de parcă zburam printr-o apă străvezie, cu o imensă fericire, spre o lumină ce se apropia tot mai strălucitoare…

 

Fragment din Abisul luminat, Cartea întâi

 

NICOLAE BALOTĂ

LA ÎNCHISOAREA MILITARĂ (II)

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)