Ţepeneag văzut de Bârna

 

Constantina Raveca Buleu

  

În deschiderea volumului său, Dumitru Ţepeneag, apărut în 2007 la Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, criticul Nicolae Bârna refuză programatic titulatura de monografie canonică, de altfel facil de alocat, graţie titlului şi omogenităţii tematice, şi adoptă, în perfectă armonie cu principiul alcătuirii operei asupra căreia reflectează, formula muzicală a variaţiunilor pe temă dată, fericit aplicată într-un „jurnal al redescoperirii unui scriitor care, după ce a fost temporar – şi fără voia lui – «absent» din literatura română, s-a întors, cu brio, şi şi-a dobândit locul meritat în «patria lui literar㻓.

Ivită în trena unei prime ediţii care se opreşte la tabloul beleteristicii lui Dumitru Ţepeneag, aşa cum arăta el în 1996 (Ţepeneag. Introducere într-o lume de hârtie), cartea lui Nicolae Bârna adună nouăsprezece texte critice scrise între 1991 şi 2005. Acestora li se adaugă, în Addenda, două articole teoretice scrise de Dumitru Ţepeneag (Autorul şi personajele sale, respectiv Visul şi poezia), lista cărţilor lui Dumitru Ţepeneag, precum şi o foarte bine documentată bibliografie critică.

Substanţa volumului dezvăluie „obsesiile obiective“ ale criticului Nicolae Bârna în raport cu opera scriitorului Dumitru Ţepeneag şi, prin reflux, permite revelarea valorii de eseist şi de teoretician a celui dintâi. Fie că accentuează poeticitatea prozei lui Ţepeneag şi vectorul de sincronizare al evoluţiei culturale a acestuia, fie că urmăreşte liniile vitale ale creaţiei sale, Nicolae Bârna demonstrează că este deţinătorul unei rafinate arte combinatorice, discursul său împletind fericit seriozitatea istoricului literar, sensibilitatea distant-admirativă a criticului, girul cunoaşterii teoretice abdatate şi disponibilitatea ludică. Eseul intitulat Lame de ras, de pildă, analizează primele trei volume subţiri ale lui Dumitru Ţepeneag (Exerciţii, Frig, Aşteptare) subliniind poeticitatea textelor cuprinse în ele, dar oferă şi contrabalansul jucăuş prin teoretizarea raportului contra-litotei din tiltul eseului cu valoarea genuină a operei literare. Tocmai glisarea codurilor critice îi permite lui Nicolae Bârna să eticheteze volumele analizate drept „«lame de ras» care taie“ (cu o clar accentuată aluzie la numele Ţepeneag), eludând prin ludic susceptibilitatea unei calificări panegirice.

Mărturisita mefienţă faţă de formulele encomiastice este convertibilă întru-un leit-motiv al conduitei criticului, iar alunecările (auto)ironice sau impuse cât se poate de serios de contextul materiei de reflecţie îşi găsesc întotdeauna locul şi justificarea, ceea ce nu-l scuteşte de dileme. Nimeni nu poate da glas dilemei criticului decât criticul însuşi într-o paranteză din Puntea artelor: „(să nu ne ferim de elogii: inflaţia de elogii e, desigur, ceva regretabil, dar renunţarea din frică de inflaţie, la enunţarea lor chiar şi atunci când sunt evident meritate ar nedreptăţi valorile pregnante)“. A elogia sau a nu elogia este concurată, inegal ce-i drept, doar de dilema recapitulării bio-bibliografiei lui Ţepeneag, o dovadă în plus a scrupulozităţii şi înaltei conştiinţe a criticului; totuşi, „să nu ne ferim de elogii...“

Oarecum obsedant, un Nicolae Bârna, conştient programatic de faptul că afirmaţiile encomistice stârnesc suspiciuni şi animozităţi, operează tocmai în consecuţia acestei observaţii o suită de asemenea afirmaţii, culminând cu transformarea lui Dumitru Ţepeneag într-un „founding father“ (în Ideal vorbind, noi am fi vrut să facem un fel de muzică pictată în care timpul să fie neîncetat convertit în spaţiu). Argumentarea unei asemenea titulaturi mizează pe importanţa strategică a scriitorului în perimetrul literaturii române postbelice, dar şi pe calitatea sa de întemeietor-novator al onirismului, precum şi pe aceea de precursor al textualismului, decriptabil – consideră Nicolae Bârna – încă din prima fază a creaţiei lui Dumitru Ţepeneag.

Dincolo de nuanţa elogioasă, formula oximoronică – Demiurgul postmodern (datorată lui Leonid Dimov) – reprezintă mai mult decât pretextul investigării relaţiei scriitorului Dumitru Ţepeneag cu ipostaza demiurgică, deoarece bipolaritatea observată de către Nicolae Bârna (incompatibilitatea aparentă dintre estetica perimată propriei condiţiei de demiurg şi tentaţia de a fi creator de lumi) este rezolvată textual în Hotel Europa, Cuvântul nisiparniţă sau Pont des Arts, lucru pe care criticul se grăbeşte să îl demonstreze făcând apel inclusiv la critica dedicată acestor scrieri.

Îmbinare de onirism, textualism şi realism specific, Hotel Europa, „primul roman important de după 1989 care se referă la realităţi de după 1989“ (în literatura română), este marcat – consideră Nicolae Bârna – şi de o anumită teatralitate vizibilă în exacerbarea deliberată a raporturilor realitate-iluzie. La acest palier, înclinaţia lui Ţepeneag pentru înscenare găseşte un ecou perfect. Dacă în Hotel Europa, criticul vede un roman al scrierii, în Pont des Arts, el recunoaşte un roman al lecturii, dublat de un roman al scrierii, şi asta graţie accentuatei sale calităţi de „univers cu autoalimentare“ (Puntea artelor). Mixtura de textualism, onirism şi realism este proprie şi ultimului volum al trilogiei, Maramureş, ilustrare masivă a calităţii lui Ţepeneag de „poet al transcendenţei goale, dar şi al justificatei aşteptări eschatologice“, în termenii lui Ion Vartic (pe urmele lui Hugo Friedrich, în prima parte cel puţin...), citat în Yoknopatamangaphawa, liniştea sufletului şi „finalul deschis“ etern.

Tripla ipostază a scriitorului Dumitru Ţepeneag – scriitor oniric, reprezentant aparte al Noului Roman şi scriitor textualist-postmodernist – îi permite criticului (în Bestiar, imagistică şi „stări“ recurente) o incursiune în volutele procedeului repetitiv-combinatoriu care traversează creaţia literară a celui dintâi, precum şi o fină analiză a ceea ce Ed Pastenague, alter-ego-ul scriitorului, numeşte „fantome tematice“. Microdicţionarul  acestora din urmă  se transformă treptat într-un fundament valid pentru teoretizarea unui mecanism textual postmodern.

Marginalii la primele „Lame“, Exerciţii sau „Ciclul vieţii“ şi Frig sau „Căutându-l pe Godot“, oferă medalioane analitice ale variilor aspecte din scrierile de început ale lui Dumitru Ţepeneag, dar şi extrapolări inteligente la palierul întregii sale creaţii, discursul lui Nicolae Bârna evoluând de la nuanţe textuale la concatenări poietice, de la decorticarea scenariilor biografice subiacente la conturarea caracteristicilor estetice, de la observarea diferenţelor de detaliu la marcarea convergenţelor de ansamblu.

Dumitru Ţepeneag – „scriitor de proiect“ face obiectul radiografiei critice din Pamfile şi broasca-ţestoasă, unde sincronizarea constantă a flerului creator al scriitorului este dublată de imaginea creatorului care îşi planifică atent construcţia romanului Zadarnică e arta fugii, imagine confirmată de jurnalul publicat în 1993 (Un român la Paris). Nicolae Bârna observă nu numai confirmarea ipostazei scriitorului de proiect, ci şi devierea marcată de la final. 

Eseul cu care Nicolae Bârna întâmpină în 1992 Nunţile necesare („...Şi stele făclii“) accentuează calitatea evidentă de rescriere a Mioriţei pe care romanul o are, în vreme ce Prefirarea grăunţelor limbii sau jurnalul unei migrări lingvistice pune în lumină autospecularitatea şi postmodernismul cert şi verificabil al unui „text-despre-cum-se-scrie-chiar-acel-text“, al unui text în care conţinutul încetează să mai fie miza şi cedează locul textualizării. Tot o carte despre scrierea unei cărţi este şi Roman de citit în tren, decodat barbian în Trup şi hrană sieşi. Astfel, Nicolae Bârna apreciază că „opera lui Ţepeneag ni se dezvăluie tot mai mult ca un microunivers cu autoalimentare, scriitorul rupând din el (din opera lui)“, „act productiv de narcisism“ turnat într-un roman metacinematografic imprevizibil şi la adăpost de orice decodare facilă.

Pastenague sau „Tsepeneag et son double“ rămâne o mostră de încântare critică aproape voluptoasă. Nicolae Bârna trece de la decriptarea anagramei (Pastenague) şi de la corespondenţa fericită dintre ţepuşa anatomică a pisicii-de-mare şi numele Ţepeneag la probleme legate de identitatea şi puterea literaturii înseşi.  

Nicolae Bârna se lasă deseori sedus de portanţa descriptiv-ludică a similarităţii dintre sonoritatea numelui Ţepeneag şi incisivitatea comportamentală şi ideatică a scriitorului (ilustrativ în Primul ropot), iar aceasta îi furnizează cadrul pentru aprecieri elogioase deloc fastidioase. În această perpectivă, Dumitru Ţepeneag este văzut drept „un campion al sincronizării“, un „scriitor-teoretician şi animator al unui curent literar“ – onirismul estetic –, moment în care criticul şi istoricul literar Nicolae Bârna etalează un discurs clar, excelent documentat, didactic pe alocuri, din arsenalul său făcând parte contextualizarea biografică şi culturală, prezentarea comandamentelor onirismului estetic şi marcarea abaterilor specifice lui Ţepeneag, datorate „narcisimului onest“ al scriitorului, modalitate certă de asigurare a propriei exegeze, după cum observă cu o ironie subtilă criticul.     

Palimpsestul unei deceniu de receptare critică a operei lui Dumitru Ţepeneag se conturează la confluenţa obsesiei de a recupera bio-bibliografia acestuia, de a reface integrativ liniile de forţă, recurenţele şi concluziile unei opere, cu profunda experienţă intelectuală a lui Nicolae Bârna. Tocmai această acuitate a fenomenului cultural funcţionează drept bază pentru o ironie caldă, scurtcircuitată de speculaţii lingvistice ghiduşe, de observaţii caustice sau de o teatralitate lejeră în care aglutinează oralitatea, limbajul nuanţat şi raţionamente ludice care frizează reducerea la absurd, menite să reliefeze valoarea operei literare asupra căreia se apleacă, dar şi înalta calitate a propriului discurs critic.

 

CONSTANTINA RAVECA BULEU

ŢEPENEAG VĂZUT DE BÂRNA

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)