Ada Kaleh

 Carla Baricz 

Dar Hades este la fel ca Dionis în a cărui onoare înnebunesc şi ţin sărbătoarea burdufului de vin

Heraclit, fragm. 15

 

I

 

Şi atunci dinspre mare s-a auzit un râs

În tăcerea pietroasă şi udă

În fântânile cântându-şi setea

Cărămidă înghiţind cărămidă

Şi dinspre pridvorul casei bătrâne

Cântecul aspru al morţilor

Închise gura de fier

Peste albia cu dinţi de beton,

Panglica apei sfâşiind ţărmul.

Seva lumii întregi se scufundă.

Mi-e sete, mâncând sare coaptă de soare.

Cunoaştem începutul în rămas-bun

Şi în început ne ştim sfârşitul.

Şi început şi sfârşit sunt numai rămas-bun

A treia lepădare a cojii efemere

Şi a buretelui cu oţet

Stors în ceaşca goală a zilei.

O consolator dolenti animae, eleyson.

 

Primăvara în Eleutherai când spulberarea bradului

Sădeşte corăbiile zeului în pântecele vântului

Am urcat la prova împovărată, fiecare cu gândul său,

Fiecare cu urna gândului său în mâna sa 

Cu darul fiului lui Hippotes în mâna sa,

Cu foşnetul lunii şi larma stelelor

Şi râsul aspru al mării mândre şi sterpe

Ce te-ndruma spre casă

 

răbufnind

prin ochiul deluviului

răbufnind răbufnind

  

II

 

Pe scări paşii coboară

Acum, întotdeauna aici, întotdeauna acum

Întotdeauna odinioară, întotdeauna cândva

Când crepuscul deşiră umbrele

În grădinile suspendate ale lui Iştar

Pe malul râurilor unde se plânge.

 

În anul în care pânzele au lustruit nor atenian

Eu, pe vremuri Procust,

M-am întins în patul meu să fiu măsurat –

 

Cu spatele crucificat pe bârnă

Şi vâsla somnului lângă mine

I-am urmărit faţa chipeşă întărind legăturile

Şi m-am gândit că am ştiut întotdeauna să plângem

Am ştiut să umezim cuiul în lemn,

Chinul frânghiei, oftatul barbituric

Dar o, străine, străin şi minunat devine

Amarul şi nenorocirea acestui bun

Când înţeles prin obiceiurile moderne

Ce fac absurd înlăcrimatul vuiet.

 

Deshumându-mă – agale chiar şi-n suferinţă –

Eu, Procust, am căzut la pat

Cu zâmbetul stins al marinarului

Şi pungile ochilor săi zornăind cu priviri

Gravate-n dorinţe şi minciuni

Und alles war mein Schlaff.

 

Am înlocuit lemnul vechi,

Hidrofugul, am cimentat fisurile

Făcând totul nou, totul de-abia, şi totuşi

Cum îşi bat piepţii în cercuri, în iad

Cum se rupe noul lemn

Cum putreziciunea primăverii aprinde

În gropile dorinţei şi-ale noroiului

Străvechiul înţeles.

Neştiutor, nu am privit spre ţărmul nevăzut

Vederea-mi ciupită de degete dure

Harfă şi piatră şi sarea înnegrită

O caricatură a unui plâns pierdut;

 

Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind

Lingându-şi calea prin oase.

  

III

 

În deşert, sub reclame de neon

Stele polifonice lucesc sticlos spânzurate-n antene

Focuri purgatoriale pârlesc milioane de sori

Orbind în lămpi de birou

În timp ce Josephine cântă la ora verde

În bar, ascunsă-n draperie.

  

IV

 

Pe Ada Kaleh vântul întinde o umbră

Nord, nord-vest peste câmpiile ruinate

Şi noaptea cerne din pietre de râu întunecate

Un dram de visare în care împărăţia

Aparţine unui orb

Îndrumat de-un copil şchiopătând

Şi mai presus de cuvintele arse

Nimic nu îndură.

 

Traversând cărarea adâncă, flancând malurile, aleg un drum

Se întorc, aleg altul, unde căile şerpuitoare se zvârcolesc

Într-un avans comun, despărţindu-se la coasta apei,

Se istovesc pe mal, înnebuniţi de sete,

Târând drapelul fără nume.

 

Lacrimile anului trecut aparţin plânsului de anul trecut;

Şi fiecare aparţine infernului său, fiecare anotimp cuvenind agoniei sale

Şi fiecare om setei sale, fiecare credinţă şi fiecare cuvânt

Fluxul naşterii şi trecerii sale.

 

Mirosind a sare, există numai divenire,

Numai plaga durerii în marea scorburoasă

Care şopteşte-n curenţi

Transmutaţia focului şi a curentului

Din care numai iubirea rămâne

Impasabilă, ceara intactă în legăturile sale 

Lumina ferecată în scoică

Care într-o noapte de vară îl îndruma pe tânărul Leandru peste Helle.

  

Vârful ardis-ului se îndepărtează de Ardis

Râul sfâşie şi răsună cu simplicitatea rustică a trestiilor

Întâmplări percepute sunt înecate în unitatea

Unei atotprezente grădini paroxistice –

Dacă aplecându-se spre aceeaşi vale vagă a viitorului

Totul potrivit măsurii de palmă a unei singure atenţii

Vâsla prezentului atinge în cutremurarea trecătoare

Fiorul aprins al turbinelor

Înghiţind maluri, târând fără nume.

 

Timpul trecut şi timpul viitor

Arcuiesc geamătul pendulei

Numărând bătăile durerii

Bătăile sărate, bătăile înlăcrimate

Pe care ora le-arată de neînvins

Eternitatea de neschimbat, de nesurmontat.

Pe perete, încheietoarea tripticului

A încuiat icoana viitorului

În timp ce memoria leagănă pe o ţâţână spartă

Frunzarul din Ada şi o coajă de lac.

 

În întoarcere există întotdeauna un rămas-bun,

O despărţire, o elipsă între adevăruri ştiute

Şi forme trăite, o renunţare, o răzbire prin înţeles.

 

Cercul nu este rotund.

Aici calea şovăie – dispare, înghiţindu-şi coada,

Înfăţişând un surâs.

 

CARLA BARICZ

ADA KALEH

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)