Invizibil şi delicateţe

 

Ovidiu Pecican

  

Constanţa Buzea nu face parte dintre poeţii sonori care ies la rampă cu orice prilej, dornici să se remarce cu orice preţ, capabilă să-şi manifeste civismul în orice circumstanţe, fără complexe (ori de-a dreptul cu trufie). Consecventă cu o vocaţie şi un stil al prezenţei publice, autoarea ocupă, de decenii, colţuri de pagină, deschizându-se către noile talente, bucuroasă să comenteze şi să publice texte de substanţă, dar mai ales îngrijindu-se de propria liră cu tandră profesionalitate. Să ai o sensibilitate mai degrabă romantică şi să o explorezi în consonanţă cu o retorică poetică proprie numai ţie, în epoci de contorsiune infinită, precum a noastră, este o provocare menită să îţi ocupe toată viaţa, dacă îi acorzi atenţia cuvenită. Or, exact asta pare să facă şi Constanţa Buzea. Mărturia vine în volumul Roua plural (ed. a II-a, adăugită, Bucureşti: Ed. Vinea, 2007, 266 pagini), în seria „Scriitori români contemporani“, colecţia „Ediţii definitive“. Autoarea a publicat până astăzi mai bine de douăzeci de volume de versuri, astfel încât selecţia oferită lecturii rămâne una severă, din perspectiva unei vârste şi a unui moment în evoluţia personală, chiar dacă decalajele sub raport tehnic ori mutaţiile tematice şi de angulaţie masive nu pot fi decât cu dificultate observate. Arta poetică, profesiunea de credinţă dezvăluită de textul confesiv, în proză, din finalul volumului Roua plural joacă pe sfiala cucernică, atribuind poeziei un caracter divin, periculos de negat sau de denigrat („A ignora poezia, a o dispreţui şi chiar a o urî e ca şi când te-ai arăta cu orgoliu ateu. A nu o citi cu bucurie şi cu folos echivalează cu a-l alunga pe Dumnezeu“). În consecinţă, „Poezia este har, este duh, este dar, şi atunci când poetul o zideşte pe hârtie, şi atunci când cititorul o găseşte şi o preţuieşte“.

Într-adevăr, încă de la Hesiod, una dintre tradiţiile viguroase ale tulpinii lirice a literaturii rămâne cea de sorginte şi inspiraţie metafizică, religioasă. Nici măcar modernitatea nu a văzut diminuându-i-se rolul, deşi de-acum veneau timpuri ale dezvrăjirii lumii, ale laicizării societăţii şi ale desacralizării instituţionale. În poezie însă, acest curent a dobândit noi temeiuri prin excelenţa lui Hölderlin şi Novalis, dar şi prin aporturile eseistice ale unor istorici de felul lui Dodds ori prin filosofia heideggeriană, care i-a oferit noi contraforţi teoretici.

Aşezând tipologic într-o asemenea filiaţie poezia Constanţei Buzea, câteva consecinţe asupra abordării ei poetice devin imediat perceptibile. Nu este vorba despre o lirică alimentată de pretexte epice – anecdotă, poantă –, nu încape în ea distanţarea ironică ori sarcasmul, nu se pariată pe inovaţia lexicală ori conceptuală şi, în general, ideea de originalitate nu este preţuită ca un bun de căpătâi. Individualitatea unui stil poetic vine dintr-o spunere subordonată nevoii de a reflecta cât mai transparent cu putinţă – de unde apelul la cuvintele uzuale, desprăfuite atent prin recontextualizare şi scoatere din banal – strălucirea imaterială, mai degrabă şovăielnică şi fragilă, a percepţiei asupra lucrurilor şi fenomenelor. Gândurile pot părea, în versurile poetei, nişte formulări ce sintetizează şi expun decantările unor ruminaţii, elaborate de conştiinţă şi sensibilitate subîntinse de ideea creştină a iubirii, de ritualizarea cotidianului în virtutea unei subordonări faţă de sensuri şi scopuri mai înalt spirituale, chiar dacă tăinuite din pudoare, nişte prefirări dintr-un şuvoi ce nu se întrerupe decât temporar, întâmplător aproape, la capătul unei poezii. De aici şi aerul de continuitate între diversele volume şi poeme, de-a lungul anilor şi schimbărilor de stare biografică.

Desigur, nu vorbim aici nici de experienţa lirică a lui Dosoftei, nici de cea a Sfintei Teresa din Ávila sau a Sfântului Ioan al Crucii. Poezia Constanţei Buzea nu este o pledoarie ancilară pentru mersul la biserică, ci mai degrabă întruparea unei sentiment al apartenenţei la marele mister în spatele căruia se află Creatorul acestei lumi. Lirica autoarei este incompatibilă cu urâtul, cu valorile estetice ale „florilor de mucigai“, cu paradisurile artificiale, căci pana care scrie este impregnată de beţia luminoasă a marilor fluide transcendente, a presimţirii şi proximităţii lor în cele mai umile condiţii ale vieţii de zi cu zi, chiar.

Nu trebuie crezut că lirica luminii şi a transparenţei, în cadrul căreia şi cea pe care o scrie Constanţa Buzea pare să deţină un loc, se oferă privirilor cu uşurinţă. Dezvăluirile sunt mai puţin favorizate decât învăluirile, în cazul ei. Lumina nu face cute şi nici nu permite perspectiva. Adâncimea şi înălţimea se anulează sub aparenţa unor dezvoltări oarecum geometrice. Din acest punct de vedere, Constanţa Buzea este o bizantină, versurile ei se înşiruie precum pietrele care alcătuiesc mozaicul imperial de la Ravenna.

Unul dintre avantajele acestei bune aşezări în poezia care, de câteva decenii, îşi continuă desfăşurarea este acela că ea nu se ofileşte şi nu dobândeşte arome circumstanţiale. Modele nu o ating, devalorizările o ocolesc. În acelaşi timp însă, cum era şi de aşteptat, versul de felul acesta rămâne oarecum suspendat între azi, mâine şi ieri, urmele epicului trec fugare pe lângă cuvinte, parfumurile se conţin şi pluralitatea lor rămâne secretă, fiind fin distilată într-o boare ce poartă aerul simplităţii.

Atunci când ne întrebăm ce anume bun s-a putut naşte în anii de comunism atroce, dar şi tern, gri, înnebunitor, o parte din răspuns vine, fără îndoială, dinspre Constanţa Buzea. Vocea ei nu prinde nici izul de fornăială nesuferită pe care, uneori, cântarea popească a lui Ioan Alexandru o vădea, împotriva voinţei poetului. Aidoma profesiunii de credinţă a martorilor lui Iehova, şi în cazul Constanţei Buzea biserică este acolo unde se află poeta însăşi; vocea ei lirică.

Este de crezut că volumele următoare vor aduce eventuale înnoiri la nivelul retoricii, poate chiar şi al mobilierului imagologic al poemului, dar nicidecum în straturile profunde ce se doresc communicate. Metanoia poetei s-a produs atât de devreme, încât se prea poate ca nici ea să nu fi fost pe atunci acasă. Cum Roua plural marchează vederea unui câmp auroral alcătuit dintr-o mulţime de fire vegetale tremurânde, nezvântat încă de razele soarelui de dimineaţă, păstrând urma lichidă a unei atingeri termice din alt regn, cred că titlul antologiei în care Constanţa Buzea se recapitulează pe sine este bine ales; un adevărat blazon izbutit pentru o stare poetică imponderabilă, susţinut de piloni forte ai invizibilului.

 

OVIDIU PECICAN

INVIZIBIL ŞI DELICATEŢE

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)