Ipoteze mateine

 Ştefan Borbély  

 

Cartea lui Ion Vianu, Investigaţii mateine (Biblioteca Apostrof Cluj-Napoca/Ed. Polirom, Iaşi, 2008) propune o foarte incitantă incursiune psihanalitică în formula existenţială a lui Mateiu I. Caragiale, însă înainte de a a intra în profunzimile cu adevărat catalitice ale volumului, câteva aspecte de contextualizare se cer a fi remarcate. Înainte de toate, cartea reprezintă o foarte frumoasă dovadă de solidaritate sufletească personală din partea autorului, fiindcă textele cu tematică similară ale lui Tudor Vianu sau Matei Călinescu sunt citate cu precădere. În al doilea rând, dragostea pentru Bucureşti – o constantă a admiratorilor autorilor Crailor de la Curtea-Veche – transpare şi în volumul de faţă, ultimul său capitol relatând o călătorie până la marginea Capitalei pentru a descoperi, într-un mediu citadin tulburător de imund pentru omul care a locuit şi el în asemenea locuri, o stradă dedicată lui „Matei Caragiale, scriitor“.

Nu în ultimul rând, formula hermeneutică a volumului, mergând din decriptare în decriptare, e tot o reverenţă indirectă la stilul exegetic practicat de către Matei Călinescu, dar nici cei mai tineri interpreţi ai lui Mateiu nu sunt uitaţi de către autor, Paul Cernat sau Angelo Mitchievici apărând în corpul textului ca oameni care au formulat ipoteze exegetice similare, fără a le fi dus până la extrema sintetică spre care aspiră Ion Vianu, care nu are cum să evite sugestii interpretative majore mai vechi (complexul oedipian ucigător al lui Mateiu, decantat din aversiunea obsesivă faţă de tată, compensată fantasmatic prin literatură şi prin delir genealogic), ele fiind turnate, însă, în psihanaliza fină a unor explicaţii cauzale sobre, obiective, reţinute. Am chiar avut impresia, pe alocuri, că autorul îşi reprimă speculaţii incitante, pentru a nu cădea în pericolul suprainterpretărilor; pe de altă parte, întreg complexul psihic cu care lucrează – amendarea prin mercantilizare obsesivă a erosului de către Mateiu, arivismul structural al acestuia, avid de onoruri, medalii şi funcţii reale sau fantasmatice – sunt specifice unei structuri socio-culturale de secol XIX, prelungite în estetizări care fac legătura cu cel următor.

Centrul analizei îl reprezintă subminarea concepţiei potrivit căreia literatura ar fi reprezentat pentru Mateiu I. Caragiale o funcţie catharctică, eliberatoare, în pofida succesului de public şi de critică de care s-au bucurat Craii încă din seara apariţiei romanului, când Ion Barbu elogia cartea pentru că ar fi o „meditaţie gravă asupra ticluirii şi aventurii Fiinţei“, ceea ce înseamnă că-i conferea valoarea unei experienţe ontologice.

 

În ce priveşte chemarea pentru literatură – scrie foarte lucid Ion Vianu –, acea pasiune enormă care face nu numai suportabilă, dar chiar minunată o viaţă mizerabilă în datele ei obiective, credem că Mateiu n-a avut-o. Una din cheile care deschid înţelegerea psihologiei lui Mateiu se găseşte aici, în această fatalitate, a unei prea slabe vocaţii în raport cu talentul imens, în sentimentul apăsător al unei vieţi ratate, în căutarea neobosită a unor demnităţi imposibil de obţinut (ministru plenipotenţiar, deputat, prefect), care a însoţit pe scriitor până spre sfârşitul vieţii... (p. 31)

 

Afirmaţia, în alţi termeni, puţin mai nuanţaţi, este reluată la pag. 80 („...că unui profesionist, atât de încercat cum este Mateiu, literatura îi este de un atât de slab folos ontologic, surprinde, fără să fie inexplicabil“), ipoteza deconstruind foarte lucid multe dintre volutele encomiastice ale „mateinilor“ de profesie şi elecţiune. Dacă literatura nu îl „salvează“ pe autor, el conferind acesteia un rol mai degrabă tranzacţional în eternul proces de concurenţă resentimentară intentat tatălui, atunci ce anume o face? Ion D. Gherea, citat la pag. 18-19, sugerează că ar fi sindromul de rol, obsesia lui Matei de a se oferi ca imagine celorlalţi, aspect pe care l-au relevat toţi cei care au rememorat întâlniri cu autorul Crailor, citând vestimentaţii studiat-derizorii, date biografice inventate sau megalomanii atent controlate, practicate subtil, cu intensitatea omului care, în prelungirea stilisticii decadente pe care o practica, concepea propria lui persoană ca operă de artă. Ion D. Gherea scrie despre o „poză satanică, învăţată din Baudelaire, Villiers de l’Isle Adam şi mai ales Barbey D’Aurevilly, pentru care Mateiu avea o mare admiraţie“ (p. 19), Ion Vianu decantând sugestia în direcţia unei – am putea spune – melancolii compensative de tip livresc: în orice ar face, Mateiu I. Caragiale se priveşte pe sine narcisiac, în oglindă, ca şi cum ar fi personajul – şi nu creatorul unei literaturi (nu vieţi!) care i s-a dat prin naştere.

În acest sens, modelul pare să fie unul de secol XIX: arivism împins până la crimă, pentru a-şi surmonta condiţia materială umilă, ceea ce ne duce cu gândul până la Dostoievski, pistă hermeneutică analogică pe care Ion Vianu nu o parcurge, în ciuda similitudinii dintre „spovedania“ lui Stavroghin din Fraţii Karamazov, paricidul implicit pe care solidaritatea dintre cei trei fraţi îl presupune şi „spovedania“ pe care Mateiu I. Caragiale o aşează în corpul Crailor de Curtea-Veche. Întrebarea care se pune, în cazul acestuia din urmă, pare legitimă: un om cu un deficit existenţial mistuitor, cum a fost Mateiu, cu energii canalizate exclusiv în direcţii în ultimă instanţă derizorii (obţinerea de funcţii şi de medalioane, aristocratism achizitiv şi fantasmatic), ar fi capabil de vârful de sarcină pe care îl presupune imaginarea unei crime şi ducerea ei la bun-sfârşit? Mergând pe extrapolări de ordin psihanalitic, Ion Vianu demonstrează, cu o subtilă acuitate, că ipoteza crimei salvatoare – în ordine mercantilă – nu a lipsit, strict pragmatic, din viaţa profundă a lui Mateiu, conotată fiind, în subsidiar, cu fantasma paricidului prin delegaţie.

Două nuclee psihice domină – demonstrează Ion Vianu – dinamica psihică de profunzime a autorului Crailor: modelul comportamental din romanul Arivistul, de Félicien Champsaur (1902), despre care – scrie autorul „avem dovada [...] că a exercitat o influenţă durabilă asupra lui Mateiu, mai mult, că a fost o referinţă fundamentală“ (pp. 52-53) şi relaţia cu moşierul Alexandru Bogdan-Piteşti, cel care publică ziarul Seara, influenţat de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, oponentul virulent al lui Take Ionescu, mondenitate electivă foarte profitabilă pentru Mateiu (Bogdan-Piteşti îi împrumută adesea bani, evidenţa acestora fiind stornată la moartea „magnatului“, prin intermediul căreia el ajunge în conflict latent (apoi deschis..) cu ministrul Al. Bădărău, takist, al cărui şef de cabinet era. Surmontându-şi aversiunea iniţială faţă de metresa lui Bogdan-Piteşti, Mateiu ajunge în situaţia unui „asasin in potentia“, datorită unui posibil rapt financiar pe care, în cele din urmă, nu îl execută. Bogdan-Piteşti, asimilat de către Ion Vianu lui Paşadia, din Craii..., joacă pentru Mateiu rolul unui tată electiv:

 

Putem să admitem că Paşadia este, pentru Mateiu, o figură paternă. [...] Portretul lui Paşadia prezintă multe analogii cu cel al lui Bogdan-Piteşti. Originile familiale obscure, amestecul de occidentalism rafinat şi de violenţă balcanică, estetismul extrem şi relaţiile interlope, practica extensivă a viciului, bănuiala de crimă ne îngăduie această apropiere. (p. 48)

 

Acuzându-şi tatăl real, o viaţă întreagă, pentru vina de a-l fi lipsit de o parte considerabilă de avere moştenită, Mateiu are posibilitatea să-l „pedeapsească“ prin intermediul paricidului proiectat asupra lui Bogdan-Piteşti, Craii de Curtea-Veche devenind astfel – din nou: ca Fraţii Karamazov, al lui Dostoievski – romanul unui paricid proiectiv, prin intermediul scindării dintre un tată ideal (Paşadia) şi un tată „real“ (Pirgu).

Dacă despre complexul oedipian al lui Mateiu critica a tot vorbit, subiectul fiind oarecum inevitabil, frumoasa demonstraţie a lui Ion Vianu insistă pe două dimensiuni psihologice adiacente, a căror importanţă pare să fi fost decisivă în economia psihică a lui Mateiu. Întâi, pe sindromul de rol împrumutat din Arivistul lui Champsaur, care face din autorul Crailor, oricum am privi lucrurile, un personaj de secol XIX, obsesiile sale paseiste, vizibile mai ales în heraldică, indicând de asemenea crepusculul de secol XIX al unei aristocraţii degenerescente. A doua dimensiune o reprezintă banul, obsesia de a scăpa de sărăcie, mai puternică decât literatura (!), pe care Mateiu o rezolvă întrucâtva – arată Ion Vianu – prin „descanalierea“ prilejuită de căsătoria cu Marica Sion. În centrul complexului se află, însă, din nou banul, adică o stilistică economică şi psihică de secol XIX, în absenţa căruia fiul care se vede obligat să-şi ascundă mama în grajdul Margaretei Miller-Verghi resemantizează idealul în abjecţie, proiectându-l în cele mai adânci cotloane ale abjecţiei. Autentic exerciţiu psihanalitic fiind, cartea lui Ion Vianu marchează şi indiciile ieşirii la lumină (a „descanalierii” lui Mateiu din ultimele sale luni de viaţă), realizând în acest fel un ciclu demonstrativ complet.

 

ŞTEFAN BORBÉLY

IPOTEZE MATEINE

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)