Lectura din/de interior

  

Irina Petraş

  

Poezia vie este un volum de „eseuri despre poeţi, de la Gellu Naum la generaţia ’90“, cum îl descrie succint autorul însuşi. Cuvântul înainte spune, de altminteri, extrem de clar, ce urmează să găsim între copertele acestei cărţi (Poezia vie, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2008, 302 pagini) – eseuri monografice despre douăzeci de poeţi aparţinând câtorva generaţii: Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Leonid Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Marta Petreu, Marian Drăghici şi Ioan Es. Pop. Criteriul selecţiei e şi el numit: eseul bazat pe o antologie. Preferinţele criticului când e vorba despre poezia contemporană sunt, neîndoielnic, mai multe, iar cei douăzeci nu ocupă neapărat primele 20 de locuri în ierarhia sa personală. N-a intenţionat să realizeze o panoramă, istoria literară îi secondează comentariile discret, gata să reţină repere şi eşalonări, cum se întâmplă firesc cu orice eseu critic. În plus, „Ceea ce m-a interesat, cu precădere, în aceste eseuri (şi aici îmi recunosc o oarecare continuitate de perspectivă) e poziţia eului care scrie, fiinţa atât sensibilă, cât şi lingvistică. M-am bazat îndeobşte pe o lectură lentă, pe o lectură din interior, favorabilă nuanţelor, oscilaţiilor şi contradicţiilor, ca şi momentelor forte din textele poetice avute în vedere. S-ar putea depista, în această privinţă, apropieri de ceea ce s-a numit critica conştiinţei, critica simpatetică, critica de identificare, critica imaginarului – printre puţinele moduri de lectură care s-au aplicat, cu folos şi rezultate remarcabile, asupra textelor poeziei moderne“. Lectura lentă ignoră temporar sintaxa, atentă la morfologia verbală şi umană, luând când şi când distanţă pentru a verifica, în reveniri la portretul-robot al scriitorului comentat, valabilitatea descoperirilor de scufundător. Mai mult, lectura lentă fixată pe/informată de o temă poate preschimba adesea textul celuilalt în oglindă, aşa încât ceea ce vezi acolo e, nu de puţine ori, propriul tău chip. Dacă pui întrebarea potrivită şi o repeţi insistent, există riscul ca răspunsurile să fie concesii ale realităţii faţă de obsesiva ta căutare. Alegând să-şi urmeze obsesiile hermeneutice – acea „oarecare continuitate de perspectivă“ –, Dan Cristea îşi asumă de la bun început acest risc, conştient că nu e nimic altceva decât preţul oricărei interpretări critice (interpretări umane, în ce el din urmă).

Fiecare poet e descris cu toate simptomele scrisului său şi ale epocii sale, dar poemele fiecăruia sunt, în principal, materia în care se exersează – lent, degustând detalii ale versúrei şi luînd-o mereu de la capăt – o pre-judecată exegetică. Interesat de eul poetic, de eul care scrie, eseistul identifică pretutindeni feţe, alteri, polivalenţe şi polifonii, multiplicări şi scindări. Exagerarea şi uniformizarea sunt, însă, aparente. Mai întâi că tema e, poate, „cea mai“ intrinsecă poeziei. Subiectivitatea şi măştile sale verbale/textuale definesc chiar esenţa teritoriului liric. Martor, printre alţii, e Ştefan Aug. Doinaş, „cel mai complex analist al fenomenului liric şi al creativităţii poetice“ în opinia criticului: „Măştile reprezintă principiul însuşi al lirismului“.

Pe de altă parte, e loc comun pentru oricine a încercat critica tematistă, că realitatea (în cazul acesta, poezia celor 20, dar puteau fi convocaţi, desigur, mai mulţi ori mai puţini, cu aceleaşi rezultate) răspunde neaşteptat de supusă ori de câte ori grila e suficient de aţintită şi de hotărâtă, adică delimitată decis prin câteva constante şi tipare. De aceea, „aceste departajări nu înseamnă nicidecum judecăţi de valoare [...], ci ţin seama doar de ponderea pe care, în fiecare din ele, o au motivele şi imaginile recurente“. Instrumentarul se adaptează fiecărei personalităţi în parte, dar identificarea temei contează în primul rând. Poezia vie nu urmăreşte să inventarieze treceri dintr-un teritoriu în altul, contaminări şi înrudiri, prelungiri ale temei de la o generaţie la alta. Deşi nu lipsesc asemenea precizări, fiecare poet e o singurătate, acceptată ca atare şi cercetată din perspectiva vocilor la care apelează pentru a controla şi popula chiar această singurătate definitorie. Eseurile sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Eseistul le întâmpină cu propria singurătate. Nu cred că e întâmplătoare absenţa vocilor critice complementare. Interpretarea utilizează, desigur, toată biblioteca critică, dar o lasă în surdină. Trimiterile la alte lecturi sunt cu totul rare. Tocmai această fixare quasi autistă, aş zice, pe tema predilectă conferă unitate volumului. E vorba despre o verificare în plus a ipotezelor proprii de interpretare a poeziei româneşti.

De la debutul cu Un an de poezie (1974), trecând prin Arcadia imaginară (1977), Faptul de a scrie (1977), până la Versiune şi subversiune, 1999, varianta românească a tezei de doctorat susţinute la Iowa (apărută în engleză în 1996), şi Autorul şi Ficţiunile eului (2004) – ţinta ultimă şi mărturisită e problematica eului. Definirea şi redefinirea staturii şi ipostazelor eului scriptor. Cum am spus deja, avem de-a face şi cu o descriere de sine a eseistului. Scriitor şi el ca şi ceilalţi, criticul se lasă în voia subiectivităţii privirii sale obiective. Poeţii, deşi au parte de descrieri pe larg, subtile şi incitante, sunt pretexte alese (adică selectate şi de eseist, şi de istoria literară) pentru nuanţat o anume idee în sensul cel mai legitim pre-concepută: orice cercetare pleacă de la o ipoteză şi caută confirmări. Eseistul nu se pune neapărat în pielea poetului pentru a-i descifra portretul de adâncime, ci supune poemele acestuia propriei costumaţii critice. Măştile se ivesc atunci în straturi, ca într-un pentimento dublu, multiplu, antrenând poetul, eseistul, cititorul.

Din perspectiva temei, cartea traversează douăzeci de „proprietăţi“ poetice, le notează semnele de relief, cu trăsături, motive, figuri şi metafore obsesive, adastă molipsitor asupra vreunui detaliu şi, desigur, le topografiază pe cele subsumabile temei. Gellu Naum deschide volumul cu „epopeea pelerinajului vizionar şi iniţiatic“. La Doinaş: „Eul apare ca o nomenclatură, ca o declinare de euri, ca un spaţiu-formă surprins într-o mişcare de transfer şi de încorporare vertiginos accelerată“. Catalogul eului din poezia lui Petre Stoica deconspiră „o adevărată bulimie textuală a identităţii“. La Virgil Mazilescu, dramatismul poemelor şi chiar „un uşor aer de teatralitate“ exaltă rolul „măştilor“. La Gabriel Chifu, „disponibilitatea eului de a se travesti într-o multitudine de înfăţişări [e] o caracteristică a universului autofictiv“ specific autorului. Dedublarea şi multiplicarea eului ating scindări tragice în poezia convulsionată de alteri a Marianei Marin, „care poartă cu sine sentimentul greu al unei fatalităţi nefaste“. Intravitalitatea morţii la Ileana Mălăncioiu – viaţa şi moartea interferează, în poemele sale, „în modul cel mai surprinzător“, comandând galerii de euri tensionat întrepătrunse. Singurătatea populată a lui Nicolae Prelipceanu, evoluând fără plasă între derizoriu şi sublim; „nostalgia plenitudinii“ la Ion Pop; „sfâşierea eurilor“ la Ion Mircea, „lumea de sorginte divină“, fundamental bună, a lui Adrian Popescu, „căutarea minuţioasă şi revoltată a identităţii“ la Marta Petreu, Ioan Es. Pop şi de el mărturisitul „exerciţiu al spaimei, al derizoriului şi al eşecului“... 

În plus, majoritatea poemelor comentate au fost scrise înainte de 1989. Cartea este, cu alte cuvinte, o demonstraţie şi un pariu. În acei „ani de dictatură şi cenzură s-a scris o poezie admirabilă“. Răul e cea mai bogată sămânţă de poezie. Numind vie poezia celor douăzeci, le recunoaşte implicit valoarea şi rezistenţa în timp şi speră să fie cel care le şi certifică, o dată în plus, accesul la Posteritate. Lista e una consacrată, Dan Cristea nu propune nici un nume nou ori discutabil. Tocmai această de-la-sine-înţeleasă valoare a celor comentaţi, putând să pară unora, mai zglobii din fire, monotonă, e calea subversivă prin care se re-introduce, cu argumente discrete şi „subliminale“, un adevăr adesea contestat pripit şi cu argumente extraliterare: literatura română n-a suferit rupturi notabile, vocile sale şi-au păstrat profunzimea şi înălţimea indiferent de vremurile traversate, continuitatea valorică de la o generaţie la alta e semnalmentul său cel mai pregnant.

 

IRINA PETRAŞ

LECTURA DIN/DE INTERIOR

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)