Ianoşi despre Noica

Ştefan Borbely

Aşa cum menţiona Ion Vartic în preambulul unui grupaj de scrisori publi­cat în primul număr pe 1996 al revistei Apostrof, „Noica şi Ion Ianoşi nu s-au întâlnit niciodată“, ceea ce este destul de curios pentru – în ultimă instanţă... – doi concitadini, dar şi pentru o cultură care nu prea cultivă etica distanţei. Uman, pe Noica şi Ianoşi
îi apropiau trăsături comune, despărţite însă de formaţia intelectualizantă a lui Ianoşi, în contrast cu cea preponderent spiritualistă a lui Noica. Sub aspect filosofic, marxismul de fond al lui Ianoşi şi preocupările sale pentru estetică merg într-o cu totul altă direcţie decât ontologismul lui Noica, dezacordului doctrinar suprapunându-i-se, pe de altă parte, calitatea de persoană oficială a celui dintâi, agreată de Putere, în dauna orgoliului cvasimonastic al lui Noica. Paradoxul, în toată această opo­zi­ţie, rezidă în faptul că în distribuţia prestigiilor simbolice, Noica va fi acela care va ocupa o poziţie de centralitate, întărită şi de calitatea exemplară a discipolilor săi din „şcoala de la Păltiniş“ (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru etc.), pe când Ianoşi va merge spre margine, îm­pins fiind atât de structura personală – curios lucru: deşi marxist într-o cultură comunistă, Ianoşi îşi va împlini destinul cu o exemplară vocaţie pentru marginalitatea inteligentă, comprehensibilă –, cât şi de suspi­ciu­nea protocolară cu care îl va înconjura Ga­briel Liiceanu, distanţare vizibilă în Epistolar.

Tensiunea dintre cei doi dă naştere unui foarte incitant schimb de scrisori, publicat spre finalul Epistolarului din 1987, din corpul căruia prima epistolă a lui Ianoşi repre­zintă cea mai profundă descriere a omului Liiceanu de care dispunem până în prezent. Ea este, pe de altă parte, şi cea mai bună introspecţie intelectuală a expeditorului în­suşi, întrucât Ianoşi profită de ocazie pentru a se autodefini sub aspect uman şi bio­gra­fic prin responsabilitatea de a întreţine un climat de opoziţie. Formativ, îl desparte de Noica nu numai biografia sau doctrina – înscrise pe linia unui internaţionalism angajat, neautohtonizant –, ci şi intelectualismul raţional, dialectic, interdisciplinar. Acolo unde Noica merge spre temeiuri, scoţând în afara axiologiei tot ceea ce e nefilosofic, Ia­noşi construieşte edificii integratoare, prin includerea literaturii şi a esteticii. Spiritua­lismului noician speculativ, fidel modului în care o întreagă generaţie interbelică a înţeles să practice filosofia, Ianoşi îi opune inte­lectualismul, miza schimbului epistolar fiind şi aceea de a legitima această abordare din urmă, pe simplul considerent că spiritualismul autohtonizant nu reprezintă singura linie pe care a evoluat gândirea filosofică românească interbelică, chiar dacă tradiţia raţiunii dialectice pare acum, din perspectiva timpului scurs de atunci, mai estompată şi mai puţin spectaculoasă decât aceea a on­to­logismului.

Ianoşi sugerează şi un alt paradox, potri­vit căruia, prin însăşi structura preponde­rent intelectualizantă a discipolilor reuniţi în „şcoa­la de la Păltiniş“, aceştia se despart mai degrabă de Noica, decât să se apropie, ceea ce face ca Păltinişul să devină mai degrabă un ceremonial de extincţie decât unul de continuitate. Poate acesta e şi motivul pentru care Ianoşi nu ţine să îl întâlnească personal pe Noica, deşi îi cunoaşte opera ca puţini alţii, ştiinţă demonstrată şi de masiva monografie filosofică pe care o avem în faţă în a doua sa ediţie (Constantin Noica, Bucureşti: Ed. Academiei Române, 2006). Publicată în urmă cu şase ani, prima ediţie avusese un titlu mai lung – Constantin Noica între construcţie şi expresie –, dar aceeaşi in­ten­ţie: autorul propune, strict tehnic, o des­crie­re cronologică şi tematică a operei, de pe poziţia unei probităţi intelectuale exemplare.

Monografia nu este cartea unei admiraţii faţă de Noica, cum nu este nici aceea a unor nete disocieri, deşi accentele opozitive apar, elegant şi bine argumentat, la tot pasul. Dim­po­trivă, motivul pentru care Ianoşi a ţinut să finalizeze volumul – redimensionând un capitol amplu din Istoria filosofiei româneşti în relaţia sa cu literatura (Biblioteca Apos­trof, 1996) – este respectul personal şi in­telectual pentru o operă reprezentativă, chiar dacă formula sa spiritualistă este la antipodul modului în care el însuşi gândeşte fi­lo­sofia. Cartea exprimă, aşadar, un înalt impe­rativ moral de participaţie intelectuală la un fenomen cultural excepţional, fapt care se cere a fi înţeles în adevărata sa incandes­cen­den­ţă. Pe de altă parte, confruntarea cu Noica îi prilejuieşte autorului şi o înţelegere a propriei sale structuri, întreprinsă discret, cu fineţe şi neostentativ, ceea ce face ca volumul să devină şi o expresie a fiinţei delicate care este Ion Ianoşi. (Spun asta din intuiţie; personal, nu l-am întâlnit niciodată...)

În dezvoltarea cărţii, autorul nu ţine sea­mă decât parţial de restricţiile cu care Noica şi-a declasat biografia, scriind într-un text publicat postum următoarele: „Dacă se va in­teresa cineva de activitatea mea cărtură­reas­că, îl rog să nu ţină seama de următoa­re­le: 1. De biografia mea, ce n-are conţinut, în bună parte din voie proprie...“ (Viaţa românească, nr. 3/1988). Motivaţional, biografia de tinereţe şi participarea legionară nu pot fi – arată Ion Ianoşi – ocolite, fiindcă ele declan­şează permanenţe care vor urca în timp: spiri­tualismul, românitatea, naţionalismul, antieuro­pe­nismul relativ, ontologismul, cre­ditul, de sorginte heideggeriană, acordat cuvântului cu miez filosofic, prin împingerea în plan secund a sintaxei.

Ca marcă stilistică personală, esenţială devine, aici, preferinţa pentru Eminescu şi repudierea ironiei sarcastice promovate de către Caragiale, Mircea Eliade remarcând şi el, în Jurnalul portughez, distanţarea de Caragiale a reprezentanţilor „generaţiei ’27“, structural patetici în atitudinea faţă de actul de cultură, nu dispersivi sau ironici. Ianoşi nu intră în foarte multe detalii circumstan­ţia­le, factuale, dar deconstruieşte „mitul“ aderă­rii lui Noica la legionarism într-un moment victimar al acestuia; dimpotrivă, majoritatea textelor prolegionare sunt scrise după decretarea statului naţional-legionar din septembrie 1940, deci într-o perioadă când acesta era la putere. Filosoful cere, aici, „«România duhului», înainte de «şosele, sonde şi spitale»“, organicul utopic, reconstructiv al spiritului naţional în detrimentul civilizaţiei, printr-o logică iniţială de sorgin­te spengleriană, însă Ianoşi sugerează şi faptul că, prin programul cultural pe care îl promovează, „criterioniştii“ se situează la antipodul decadenţei estetizante, pe care o lasă pe seama literaturii.

Antidecadenţa exprimă mai bine suspiciunea lui Noica faţă de literatură, decât o fac alte „decriptări“. Pe de altă parte, implicarea politică a lui Noica poate fi înţeleasă şi filosofic, fiindcă prin imersiunea activă în istoria legionară, el se pune pe sine într-o poziţie hegeliană, ceea ce saltă concretul la nivelul elevat al programului existenţial, ur­mă­rit, în realizare filosofică, până la cele mai mici detalii. În Mathesis sau bucuriile simple, Noica privilegiase deja „geometria – adică sistemul, adică viaţa ordonată, lucidă“ în detrimentul istoriei, ca perimetru de implicare existenţială aleatorie, nesistemică, im­pu­să. „Demonstraţia“ – scrie Ion Ianoşi – „[...] pledează şi împotriva istoriei, situată la antipodul geometriei. Purul versus impurul; ideea înalt decantată versus cursul ignobil al vieţii.“ Implicându-se în viaţa legionară după Mathesis, Noica se pune în poziţia an­ti­tezei care urmează tezei, ceea ce impune, desigur, şi o a treia treaptă a triadei: sinteza. În termeni existenţiali, dialectica presupune construcţia individualităţii exemplare prin surmontarea istoriei în care cade generalul, ontologia. În centrul energetic al procesului se află voinţa de geometrie, adică edificarea sistemului nu în detrimentul vicisitudinilor, al istoriei, ci prin includerea aces­tora. De aceea, Noica va vorbi de „maladiile“ spi­ritului contemporan, acţionând de pe po­ziţia foarte suplă a unei logici dinamice a in­ter­valului.

Ion Ianoşi, atras el însuşi de geometrie, de sistematicitate, urmăreşte această „deve­ni­re“ (termenul esenţial al lui Noica!) în toată cartea, metodologia având consecinţe im­portante în surprinderea formulei spiritua­le pe care o preconizează filosoful. Prima caracteristică a acesteia: decantarea spiritului de fineţe din cel de geometrie. A doua: situarea celor Şase maladii... în poziţia axială a gândirii lui Noica, spre deosebire de alte abordări, care pun în centrul metodei onto­logismul. Ianoşi sugerează că interpretarea filosofică a unui fenomen de relaţie – a „bolii“ de care suferă Ideea prin intermediul Istoriei, prin metastazieri reciproce – e mai importantă pentru Noica decât obsesia de a ajunge la puritatea transistorică a „temeiurilor“, ceea ce explică şi programul personal al „prelungirii“, difuzării singurătăţii sale de la Păltiniş prin intermediul discipolilor (fapt remarcat şi de către Gabriel Liicea­nu în eseul despre „paradigma feminină a auditoriului“). Noica nu a repudiat istoria nicicând până la sfârşitul zilelor sale, ci a su­blimat-o în „maladie“ a ge­neralului, ceea ce explică – sugerează autorul – şi apoteoza românităţii sale din anii ’70 şi ’80, „o rimă lăuntrică cu felul timpuriu de a gândi“. Să fie vorba de un neolegio­na­rism adaptat, cultura funcţionând aici – ca şi la Mircea Eliade, postbelicul – ca spaţiu de continuare prin sublimare a unor convingeri existenţiale din tinereţe?

Mi-aş fi dorit însă, din partea lui Ion Ianoşi, o mai sistematică situare a gândirii lui Constantin Noica în evoluţia filosofiei din secolul XX. Relaţia cu nietzscheanismul se discută mai puţin (pe linia antidecadenţei energetice, deşi nu numai), heideggerianismul e, fireşte, amintit, dar nu sistematizat

în profunzime, ca să nu mai vorbim de evoluţia filosofiei în perioada de după 1945, când Heidegger însuşi este „revendicat“ de către postmoderni, de unde şi necesitatea unor disocieri oportune. Autorul e impecabil şi aici, sugerând (la pag. 218) că Noica prelungeşte în perioada postbelică un onto­logism speculativ, reducţionist, aflat în contratimp cu „formule[le] agreate de către gândirea anglo-saxonă“ dominantă, care „ar putea în prezent să facă dificilă implantarea în Occident a lucrărilor lui Blaga şi Noica“, dar nu intră în detalii, ceea ce demonstrează că, în ciuda acestei monografii excelente, fără de care Noica nu va putea fi înţeles de acum înainte, multe lucruri se mai cuvin încă spuse şi făcute ca să ajungem la deplinătate.