Un caz clinic sau linia morţii

 

Marta Petreu

 

            La Naţionalul clujean, regizorul Claudiu Goga a pus în scenă piesa Un caz clinic, de Dino Buzzati. Premiera a avut loc în 18 octombrie.

Ieşit, ca alţi mari prozatori ai secolului al xx-lea, ca Borges, de exemplu, din mantaua lui Kafka, dar avînd fantezia sclipitoare şi colorată a unui meridional, Buzzati are un univers literar plin de semne. Seamănă, din acest punct de vedere, cu Eliade, care face din personajele prozei sale fantastice tîrzii purtători de mesaj şi de semne. Atîta doar că Buzzati simbolizează mai economicos, mai lapidar. Am iubit întotdeuna proza lui manieristă, plină de tîlcuri şi surprize, în care nici o graniţă rigidă nu desparte lumea de aici de lumea de apoi, oraşul Milano de Infern, viii de morţi, lumea obiectelor de lumea fiinţelor, omul de animal şi aşa mai departe. Îmi amintesc adesea o mică povestire, despre o mesageră cu pălărie ciudată, care aduce o scrisoare: cel ce o primeşte nu are cum să nu i se supună, şi pleacă. Pentru totdeauna, fireşte. Un caz clinic propune, ca text, acelaşi univers pe care i-l ştim lui Buzzati din proza lui scurtă: un cotidian banal, în care se insinuează apoi irump de-a binelea misterioase şi implacabile, forţele iraţionalului pe care păşim, în care respirăm şi trăim. Piesa e una „medicală“: un oarecare om de afaceri, Corte, „aude“, numai el singur, ceva; iar mama lui „vede“, numai ea, o prezenţă străină, o femeie care a intrat în casă.

De fapt, Corte a intrat în linie dreaptă cu moartea. La început, pare numai stresat de prea multă muncă, drept care i se face un control neurologic, apoi e internat într-o clinică – unde etajul de sus e pentru pacienţii cu viitor, iar fiecare etaj inferior înseamnă o proximitate mai mare de moarte. Acţiunea, în cea mai mare parte a ei, se petrece în acest spital, realist şi fantastic simultan. Iar înfruntarea este între pacientul care se crede sănătos sau măcar viabil şi medicii săi, care îi prescriu tratamente ambalate în minciuni vitale, înşelîndu-l senin, în vreme ce îl coboară etaj de etaj, spre exitus. Medici care, ambiguu, sînt mai mult decît meseria lor, sînt o întrupare a sorţii, de fapt a morţii. 

Avînd multe personaje, piesa nu oferă roluri importante decît pacientului Giovanni Corte, foarte bine interpretat de Cornel Răileanu, şi profesorului Claretta, inspirat interpretat de Ionuţ Caras. Răileanu intră bine în pielea pacientului care se crede sănătos şi se agaţă cu ghearele minţii de etajul de sus, al vieţii. Iar Ionuţ Caras e un doctor plin de nuanţe şi echivocuri. În fapt, toată trupa Naţionalului a lucrat bine, în frunte cu Anton Tauf  (ambiguu, olecuţă prea lent) şi Melania Ursu – care face, în final, dintr-o scenă de trei replici, cu vocea ei amplă, pe care i-am auzit-o şi-n Hamlet-ul lui Vlad Mugur, un spectacol de mare dramă. Miriam Cuibus, Irina Wintze, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Ramona Dumitrean, Ion Marian, Dan Chiorean, Cătălin Codreanu şi ceilalţi au momente foarte bune.

Tensiunea spectacolului, generată dinspre text spre jocul actorilor, vine, în mod inegal, din două direcţii: în primul rînd, din semnele ambigue ale coşmarului care se intersectează cu realul şi îl destabilizează; în al doilea rînd, din înfruntarea pacient-lumea medicală (medici, surori, infirmiere). Nodul misterului, bine pus în relief de regia lui Claudiu Goga, constă în ambiguitate funciară a lumii medicale, ce îşi exercită, cu minim efort, autoritatea asupra liniştii şi neliniştii pacienţilor, pe care îi manipulează delicat, trecîndu-i prin toate stările, de la umilinţă (scena examinării neurologice, cu pacientul în patru labe) la iluzionare, de la certidudinea normalităţii la teroarea morţii iminente. Meseria de medic, la urma urmelor, a ieşit din instituţia arhaică, tribală, a vraciului. Fiind „intelectualul“ tribului, vraciul îndeplinea simultan funcţiile de „preot“, de „filosof“, de vindecător – sau medic. Ceva din teroarea sacră pe care o exercita acest prim intelectual al lumii, vraciul, s-a conservat în mod  camuflat în meseria profană de medic. Textul lui Buzzati poate susţine o asemenea interpretare; iar experienţa oricărui om în lumea medicală, de asemenea. În fond, pacientul lui Buzzati se află în faţa unei instanţe (literar vorbind, de tip kafkian; ontologic vorbind, de natură supremă), instanţă care îi inspiră o sacră oroare şi o spaimă atroce.

Montată pentru o sală mică, piesa se joacă cu publicul pe scenă. Scenografia aparţine lui Cristian Rusu. În pămîntul în care sînt plantate paturile de spital (căci din pămînt sîntem şi în pămînt ne vom întoarce) vor creşte în curînd nu tumuli, ca într-una din prozele scurte alui lui Buzzati, ci flori.

 

MARTA PETREU

UN CAZ CLINIC SAU LINIA MORŢII

» anul XIX, 2008, nr. 11 (222)