Ziduri

 

Jacques Lovichi

 

      Autor a mai bine de douăzeci de volume de poezie şi proză, laureat al Academiei de Poezie „Mallarmé“, redactor-şef al importantei reviste marseilleze Autre Sud, Jacques Lovichi, scriitor adăpat la tradiţia a trei culturi, cea provensală, pe linie maternă, cea corsicană, prin tatăl său, şi, desigur, cea franceză, prin formaţie şi vieţuire, are toată îndreptăţirea să se autodefinească drept „poet corso-provensal de expresie franceză“. Beneficiar al moştenirii întreite a acestor orizonturi culturale, dar şi împovărat de avatarurile spirituale care fac dificilă aflarea unei unităţi interioare, cum însuşi mărturiseşte, şi de neînţelegerea multora.

     Dar dacă acest bărbos rubicond, cu alură de căpitan de galion ori de felucă maură, purtând în felul său de-a fi întreg farmecul lumii mediteraneene, nu şi-a găsit unitatea interioară, el se află în deplină armonie cu sine în poezie. În poezia care pentru Lovichi nu este literatură, ci „un mod de-a exista, de a trăi prin intermediul cuvintelor şi imaginarului, în măsura în care cuvintele sunt vehicule şi vectori ai imaginarului“, factori decisivi în constituirea poeticităţii. Căci, adept al poeticii mallarméene, Jacques Lovichi acordă preeminenţă cuvîntului în faţa expresiei lirice şi sensibilităţii. Cel puţin în teorie. În practică, adică în poezie, lucrurile apar mult mai nuanţate şi stihurile sale ne parvin încărcate de aromele grele ale Sudului şi de îndărătnicia amară a vântoaselor largului, de mireasma frustă a cioplitorului de piatră dintr-o lume străveche, peste care pluteşte sunetul premonitoriu al trâmbiţelor apocalipsei modernităţii.  

 

Prima trâmbiţă

 

Aparţin lumii străvechi

în care cioplitorul de piatră

avea locul lui totdeauna

în care popoarele trăiau

cumpănindu-se drept

între fecunda iluzie

şi realitatea cea dură

oroarea tehnologică

urma doar să vină.

 

  

Cea de-a doua trâmbiţă

 

zidar de coline

antreprenor de izvoare

ajustor de păduri

eu vin dintr-o lume străveche

acolo moarte nu era o

colectivă-antrepriză

cotidianul se-nvecina

cu regatul morţilor

 

puteam prin urmare trăi

 

  

Cea de-a treia trâmbiţă

 

Înţeleaptă orânduire

de granituri şi şisturi

când veni cel dintâi

eram cu toţii acolo

în aspra încolăcire

de rădăcini şi de stânci

în lătratul vulpii

în răscrucea de vânturi

 

 

Cea de-a patra trâmbiţă

 

Atunci veniră hoardele

în fumegare de carne vie

în ţipăt de rodnică moarte

cu fălci de oţel

mări ieşite din matcă

năpustite potopuri

 

peste muchia stâncilor

băură ploile sânge

 

Cea de-a cincea trâmbiţă

şi construcţii ciclopice

şerpuiră sub soare

popoare întregi se zidiră

pentru zei dispăruţi

tirani bărboşi în deşert se pierdură

 

sfinţindu-se

 

şi noi eram aici

de la-nceputuri.

 

  

Cea de-a şasea trâmbiţă

 

O lacrimă-n inima jarului

încremeni lumea-n aburii săi

alte feluri de scriere

picurară marginea paginilor

cu boabe de feldspat şi cuarţ

cuvântul tună peste-ntinsul pustiu

şi-n peşteri fu arsă tămâia

 

Cea de-a şaptea trâmbiţă

e nevoie de timp îndelung

să porneşti spre veşnicia

verbului asumat

nu-s legi

nici corăbii

să poată opri

suflul vântoaselor

 

dar dincolo de timp

eu sunt cel care este.

 

 

Prezentare şi traducere de Horia Bădescu

 

JACQUES LOVICHI

ZIDURI

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)