Jurnal

1893-1899

Constantin Arvanitis

 

      Publicăm un jurnal, autentic, de la sfîrşitul secolului al xix-lea, scris în limba greacă. Autorul lui, Constantin Arvanitis, nu este scriitor şi nu a făcut carieră în cultură. Născut în 1880 în Bulgaria, în localitatea Mesimvria (azi Nesebar), a murit în 15 martie 1933 în Constanţa, unde este înmormîntat. A părăsit Mesimvria în jurul anului 1910, a locuit doi ani la Constantinopol şi în 1913 a venit la Constanţa, unde s-a stabilit definitiv.Jurnalul este scris în perioada 1893-1899, într-un caiet de format mic, şi are 116 pagini. Nu ştim dacă a existat o continuare a acestui jurnal.Fiica lui Constantin Arvanitis, Eufrosina Arvanitis, a ajuns, în perioada interbelică, studentă la Cluj, unde s-a căsătorit cu profesorul Nicolae Mărgineanu. Eufrosina Mărgineanu a păstrat jurnalul tatălui ei. După moartea dnei Eufrosina Arvanitis Mărgineanu, copiii săi, dna Dana Ţăranu şi dl Nicolae Mărgineanu, au descoperit jurnalul, l-au dat la tradus şi, în final, ni l-au oferit nouă, la Apostrof.Fără să fie o operă literară, acest jurnal – cu un aer de copilărie sumbră şi muncită ca-n Marile speranţe – are interesul lui şi farmecul lui. El ne dă informaţii despre cum arăta clasa de mijloc la sfîrşitul secolului al xix-lea în România, în general în spaţiul sud-est-european, cum se putea face şcoală etc. Cititorul îşi poate da seama, cu stupoare, că pînă şi problema cîinilor vagabonzi era, atunci, la fel ca azi (sau la fel ca-n vremea lui Eminescu...). 

A

 

Plin de speranţe, mă apuc acum să scriu prezentul jurnal.

Mă numesc Constantinos Pericleus Arvanitis. Sunt primul copil al lui Pericleus Constandinu Arvanitu, căpitan de vas pe Dunăre. Mama mea se numeşte Froso Theodori şi este văduva lui Zaharia Ioanaku. Locuim în Mesimvria bulgărească, orăşel la Marea Neagră. Locul meu natal este populat de 2000 de locuitori greci şi este aşezat pe o peninsulă mică pe a cărei suprafaţă încap cam vreo 400 de case. Locul este splendid. Seamănă cu un vapor. Strălucirea apei este deosebită. Locuitorii, toţi, înstăriţi. Foarte săraci nu avem. Chiar şi cel mai sărac are toate cele necesare în „posesia sa“. Peşte mereu, brânză, unt, grâu, vin şi altele.

Tata este căpitan de şlep pe Dunăre şi astfel în marea parte a timpului lipseşte de acasă, însă iarna vine şi stă cu noi. Locuim la casa bunicii Dudu, mama mamei mele, casă pe care a primit-o mama drept zestre. Aici stă sora mea mai mare, Eleni, care este dintr-o altă căsătorie, eu, fratele meu (cel mai mic), Panaiotis, şi bunica mea Dudu. Am avut alţi trei fraţi (două surori şi un frate), toţi au murit de mici. Unchi am. Trei fraţi ai tatălui meu: Iacob, Alexandru şi Pavel şi doi fraţi ai lui Erifilin Petridu şi Ecaterina Zografu, care locuiesc în Brăila din România, şi trei fraţi dinspre mamă: Zafirakis, care locuieşte la Pirgos, şi Antonios şi Iacovos, precum şi o soră a ei, Smaragda G. Hurmugadu, toţi locuitori ai Mesimvriei. Mai am alţi mulţi unchi şi mătuşi, veri ai tatălui şi mamei mele.

  

Mai 1893

           

În urmă cu 10 zile m-am întors din Anghialu, unde am făcut o călătorie de o săptămână şi mama a decis să mă dea ucenic la magazinul de ţesături al lui Hristodulos Moshopulos. Am 13 ani. Mă întreb în sinea mea şi constat că nu sunt făcut pentru a fi negustor. Încă vreau să învăţ, să studiez. Da, vreau să învăţ. Din păcate însă, situaţia noastră materială nu o permite şi sunt nevoit să ascult sfaturile mamei. Mă voi duce la magazin.

  

Iunie 1893

 

Mi se pare foarte greu la magazin. Mama a fost de acord cu 300 de groşi şi o pereche de condori (încălţăminte). Stăpânul meu este tânăr, 24-25 de ani, magazinul nu e de ţesături, e băcănie. Mănânc la magazin şi seara dorm acasă la noi. Am şi un alt coleg pe care, spune stăpânul, îl va da afară şi mă va păstra doar pe mine. Îmi este foarte greu. Însă ce să fac? Voi mai răbda.

  

Iulie 1893

 

Ce tristeţe! Ce tristeţe! Ieri a plecat mama, luând cu ea şi pe fratele meu mai mic, Panaiotis, în România. Multe scrisori i-a mai scris tata să o implore să nu plece, însă ea nu a vrut. În cele din urmă tata şi-a dat acordul şi ea a plecat. Pe fratele meu l-a luat cu ea, cu scopul de a-l lăsa la Constanţa, la magazinul verişorului ei, Lascaridis, şi astfel, după cum spunea, să facă situaţie bună la ambii fraţi. De multe ori mama a făcut această călătorie, niciodată însă nu ne-a părut aşa rău ca acum că pleacă. Niciodată nu am plâns, nici noi, nici ea, atât de mult ca de astă dată. A plecat şi a rămas casa pustie. De tristeţea ce m-a cuprins nu am mai trecut nici pe la magazin. Nu puteam nici să nu mă mai duc şi iată-mă din nou la locul meu de muncă. Mărturisesc că îmi este foarte greu, dar din fericire se găsesc la magazin smochine, struguri, alune, de dragul cărora stau. Altfel nu aş fi rămas nicio secundă.

  

8 august 1893

 

Astăzi am primit scrisoare de la mama. Ne scrie că a ajuns la Constanţa şi că, după ce l-a instalat pe Panaiotis la magazinul lui Lascaridis, pleacă spre Brăila să se întâlnească cu tata. Bucuria mea şi a Elenei este mare.

Ieri am cerut permisiunea de la stăpânul meu şi am mers la vie. Au început să se coacă strugurii. Am adus şi două coşuleţe. La magazin îmi merge bine. Celălalt băiat a fost dat afară şi am rămas singur. Am învăţat deja gramele şi măsurile. Cântăresc şi măsor singur. Încarc pe umăr stambe, pânzeturi şi alte ţesături şi merg acasă unde vor clienţii. Îmi dau seama că acum mi se pare mult mai uşor la magazin. Bunica mereu mă sfătuieşte să mă port frumos la magazin. Mult mă mai iubeşte bunica! Mult mai mult decât pe ceilalţi nepoţi ai ei!

  

28 august 1893

 

Tare ne-am îngrijorat că nu am mai primit scrisoare de la mama. Altă scrisoare de la ea, în afară de cea din 8 ale lunii curente, nu avem. Ieri Eleni şi bunica plângeau. De ce oare să nu scrie? Ziarele scriu că în România bântuie holera. Nu cumva au păţit ceva părinţii noştri? Neliniştea noastră este mare.

  

4 septembrie 1893

 

Trăsnet mare s-a abătut asupra casei noastre. Mult iubita noastră mamă, draga noastră mamă, nu mai este. A murit de holeră. Acum înţeleg de ce am plâns aşa mult când a plecat. Din premoniţie că nu o vom mai vedea. A murit biata mama noastră departe de copiii ei, departe de casă, pustnică şi doar pe sărmanul nostru tată l-a avut în ultimele-i clipe. A murit la 23 ale lunii trecute, la Calafat, în România. Vestea ne-a venit ieri. A trimis telegramă unchiul Anagnostis Lascaridis. Eleni şi cu mine plângem şi jelim nefericitul eveniment. Bunica, sărmana, este şi ea îndurerată. Mătuşa Smaragda cu fiica ei şi toate rudele sunt adunate la noi acasă şi ne consolează. Jalea din casa noastră se aude de departe. Mă tem să nu păţească ceva Eleni. Este imposibil să poată fi consolată. Aştept cu nerăbdare să aflu amănunte despre moartea ei. Tot aştept vreo altă telegramă care să dezmintă moartea iubitei noastre mame. Nu este posibil. Trebuie să fie minciună. Este imposibil ca soarta să fie atât de nemiloasă să ne lase orfani aşa de mici. Mama noastră, scumpa noastră mamă trebuie să trăiască!

 

20 septembrie 1893

 

Astăzi, în sfârşit, am primit scrisoare de la tata care ne descrie toate cele despre moartea scumpei noastre mame.

Mama a ajuns la Brăila la începutul lui august. Nu l-a găsit pe tata acolo şi a înnoptat la mătuşa Ecaterini. Tata a primit ordin să meargă la Budapesta şi a luat două şlepuri noi asupra cărora urma să rămână căpitan. La puţin timp de la sosirea mamei la Brăila, a izbucnit holera. Tata, întorcându-se din Budapesta şi ajungând la Calafat, a fost împiedicat de autorităţile româneşti să-şi continue drumul, pe motiv că întreaga Românie era bântuită de holeră. Aflând acestea, tata trimite telegramă urgentă şi o cheamă pe mama la Calafat. Cu toate greutăţile întâmpinate, mama a obţinut de la autorităţi permisiunea de a călători, pentru că nimănui nu i se permitea să părăsească Brăila. S-a urcat pe un vapor şi a plecat spre Calafat. Fie pe vapor, fie înainte, la Brăila, s-a contaminat de holeră şi cum a ajuns la Calafat a căzut la pat. Înştiinţate, autorităţile au refuzat să o vadă şi a rămas doar tata împreună cu doi marinari să aibă grijă de mama, bolnavă de holeră. Cu toate strădaniile depuse de tata şi de cei doi marinari, a doua zi a murit sărmana mamă, singură, fără copiii ei, avându-l numai pe tata în ultima ei clipă. Cum a suportat săracul tata este mare minune! Singur împreună cu cei doi marinari a trebuit să împartă durerea, să plătească datoriile, preotul şi înmormântarea. Autorităţile fuseseră înştiinţate şi refuzaseră să o vadă. Nu au permis nimănui să o vadă.

Deci, a fost nevoit sărmanul nostru tată să apeleze la ajutorul celor doi marinari să sape groapa şi să o înmormânteze pe o insulă, între Calafat şi Vidin, fără preot şi fără nicio rudă sau prieten. Şi se odihneşte mult iubita noastră mamă pe insula pustie a Dunării, fiind legănată monoton de apele repezi ale acestui mare fluviu.

Astfel, prin intermediul acestei scrisori a tatălui nostru, am aflat despre moartea mult iubitei noastre mame care şi-a găsit în sfârşit liniştea. Este trist sufletul nostru al tuturor şi jelim moartea scumpei noastre mame.

  

Octombrie 1893

 

Deşi nu am chef de scris astăzi, totuşi trebuie să scriu ceva.

La magazin totul este bine. Luna aceasta am adus marfă şi am avut de lucru să o înregistrăm, să o aranjăm şi să o marcăm. Uneori mă mai ciondănesc cu şeful meu. Zilele trecute a curs o sticlă cu gaz în butoiul cu sare. Nu am fost eu de vină, deoarece, fără să observ, o fată care venise să cumpere gaz ţinuse sticla exact deasupra butoiului în care se afla sarea. Deci, fără să-mi dau seama, am dat peste mâna fetei şi gazul s-a vărsat. Atunci şeful a ţipat. Avea şi dreptate şeful meu, pentru că am aruncat toată sarea. În sfârşit, acum ne-am împăcat. Nu uit, seara când merg acasă, de cărţile mele. Mereu învăţ, mai ales la franceză, limba pe care îmi doresc atât de mult să o învăţ. Ah, de ce părinţii mei nu m-au dat la o şcoală? De ce m-au luat de lângă mult iubitele mele slove?

Acasă continuă să fie doliu şi jale. Bunica şi Eleni nu încetează să plângă zilnic pe nefericita noastră mamă. Noroc că merg la magazin şi mai uit. Altfel aş fi plâns şi eu zilnic alături de ele.

  

Decembrie 1893

 

Sunt aproape nouă luni de când fac însemnări în jurnalul meu.

În urmă cu 10 zile a venit tata. Sărmanul este de nerecunoscut, într-atât îl schimbase moartea răposatei noastre mame. Ne-a povestit totul, amănunţit, despre tragicul ei sfârşit şi pare de neconsolat, pentru că tata crede că el a fost de vină. După câte îmi dau eu seama, dacă nu ar fi rugat-o să vină în Calafat, desigur ea nu ar fi venit şi nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu toată durerea şi deznădejdea lui, se întreabă cum să facă să-şi îndrepte comportarea. Nu cumva când îţi sună ceasul, moartea nu ţine cont de locul în care te afli? În sfârşit, în loc de bucuria ce ne cuprindea anul trecut când a venit tata încărcat de daruri şi noi toţi, nedespărţiţi de mama noastră, îl îmbrăţişam plini de fericire, anul acesta l-am primit cu atâta tristeţe că nu se poate descrie. Fără mama noastră şi fără Panaiotis, care este plecat printre străini, trişti şi îndureraţi, ce soi de daruri ne-ar putea aduce?

Povestindu-ne, tata ne-a spus că muribunda noastră mamă îl rugase să aibă grijă de Eleni, care a rămas orfană acum şi de tată, şi de mamă. Şi dorind să îndeplinească ultima dorinţă a celei pe care o iubise atât de mult şi pentru pierderea căreia atât de mult plânge şi jeleşte, tata a decis ca spre primăvară, când va fi nevoit să plece iarăşi, să o căsătorească pe Eleni cu un băiat bun. Pretendenţi erau doi şi către unul din aceştia doi trebuie să se rezolve această problemă, pentru că astfel s-ar îndeplini ultima şi singura dorinţă a mamei şi atunci şi-ar găsi şi el liniştea.

  

Ianuarie 1894

 

Nu a venit ca altădată Anul Nou. Unde este bucuria care, altădată, umplea casa noastră în ziua de Anul Nou? Nici plăcintă de Anul Nou anul acesta, nici fructe, nici cadouri, nici altceva. Monotonia, durerea, tristeţea înlocuiesc anul acesta toate cele de mai sus. Oare astfel vor trece anii? Noi se pare că suntem incapabili să readucem bucuria. Poate o vom readuce când o vom uita pe răposata noastră mamă. Dar când se va întâmpla asta?

Mi se pare că va reuşi logodna Elenei cu Stiulis Stefanu. Dar cam mult a făgăduit tata: 320 de franci, toată casa şi toate hainele şi lucrurile din ea. Sărmanul, în loc să reuşească să găsească un ginere bun şi astfel să împlinească ultima dorinţă a mamei, în loc să uşureze răposatul ei suflet, făgăduieşte şi dă pentru sora mea toată casa cu toate hainele şi mobila, din care jumătate îmi aparţine mie şi lui Panaiotis. Neliniştea acestui ceas este aşa de mare şi atât de mare este respectul faţă de amintirea ei, încât sacrifică interesele noastre, ale celorlalţi copii ai lui, numai şi numai să găsească un ginere bun şi să o facă fericită pe Eleni, pentru fericirea căreia, în faţa mamei, în ultima ei clipă, promisese că se va îngriji.

  

Martie 1894

 

Într-adevăr, de mult nu am mai scris. Sunt aproape două luni, însă multe, foarte multe am să scriu în jurnalul meu.

Logodna Elenei a reuşit şi a avut loc luna trecută. Ginerele, Stiulis Stefanu, este verişorul meu de-al doilea, adică este fiul verişorului primar al tatălui meu; nu suntem însă rude, de vreme ce sora mea are alt tată. Tata i-a dat 320 de franci, care erau bani moşteniţi de la tatăl ei, în întregime toată casa părintească şi toate ce erau într-însa, mobilă şi haine. Evenimentul, se înţelege, ne-a adus mare bucurie tuturor şi mai ales tatălui meu, care, după cum spunea, se simţea de parcă îi dispăruse o mare durere ce-i apăsa inima. Astfel, altă viaţă a intrat în casa noastră. Tata şi-a aranjat bagajele şi, mai liniştit că şi-a îndeplinit făgăduinţa sacră de a o da în rândul lumii pe Eleni, plecă spre Dunăre, aşa cum făcea în fiecare an, cu promisiunea de a reveni într-un an pentru nunta Elenei şi, mai apoi, să rămână mereu cu noi în Monemvasia. Astfel, mare a fost bucuria noastră, a tuturor. Abia a plecat tata şi din acea zi, cu răceală, şi-a făcut apariţia cumnatul nostru. În casă nu a venit ca favorit, ci a venit spunând că el nu a dorit să se logodească, ci cu greu l-au convins părinţii lui. Îl cheamă Stiulis, are 24 de ani şi este din Monemvasia. Se înţelege că noi, speriaţi, aşteptam ceea ce va urma, tremurând ca nu cumva să fie adevărat ceea ce se zvonise şi neavând pe nimeni în casă să ne apere, în afară de bunica noastră de 70 de ani, pe nimeni. Exact în a douăzecea zi de la plecarea tatălui nostru, instalat în casa de ginere, acesta a adus „semnele“ de care se vorbea, adică logodnicul fusese însurat fără voia lui şi se considera mic ca vârstă pentru nuntă. Este de neînchipuit starea psihologică a nefericitei noastre Eleni, în vârstă de doar 19 ani, orfană de tată şi de mamă, doar la şase luni de la pierderea mamei noastre, singură în casă, fără altcineva mai mare decât ea, care se vedea obligată să accepte toate acele „semne“ ale cumnatului nostru. Nefericita a rămas închistată şi nu spunea nimic, fără să vorbească şi fără să o strige pe bunica. Veneam şi eu de la magazin, dar ce-aş fi putut să-i spun eu, nefericitul de doar 14 ani, văzând în jurul meu lucruri pe care mintea mea infantilă nu putea să le oprească. Imediat o chemam pe mătuşa Smaragda, care venea de îndată şi venea să o consoleze pe sărmana Eleni, care îşi plângea soarta nemiloasă. În Monemvasia se consideră o mare ruşine să se logodească o fată şi apoi să se despartă şi de aceea mătuşa Smaragda, având acum îndatoriri de mamă faţă de noi, pe de o parte o consola pe îndurerata Eleni şi pe de altă parte părea să ia şi ea lucrurile cât se poate de în serios. Eleni s-a îmbolnăvit de inimă rea. Mătuşa, sărmana, nu ştia ce să mai spună. Imediat, printr-o scrisoare, i-am spus şi lui tata.

  

Mai 1894

 

Eleni se pregăteşte să plece la Pirgos, să petreacă acolo două-trei luni, la unchiul Zafiraki. Aşa îi scrisese tata. Aş fi vrut foarte mult să merg şi eu să văd Pirgosul, pentru că încă nu fusesem niciodată. Să vedem dacă o să mă lase şeful meu să lipsesc atât de la magazin. Îmi scriu mereu cu Panaiotis, care se pare că nu este prea mulţumit la unchiul lui, deşi eu îl invidiez. Este într-un magazin mare, într-un oraş mare, cu posibilităţi să înveţe aşa de multe într-un astfel de magazin, şi cu toatea acestea nu este mulţumit. Ah, ce n-aş da să fiu eu în locul lui!

Mă bucur foarte mult că se apropie un an de când sunt la magazin şi, cu siguranţă, o să-mi mărească şi salariul. Altfel, dacă nu o să-mi dea mai mulţi bani, o să demisionez. La urma urmei, ce? Toată munca la magazin eu o fac. Nu trebuie să fiu plătit cu cel puţin 500 de groşi? Să vedem...

  

August 1894

 

Ieri m-am întors de la Pirgos, unde am fost să o iau pe Eleni. Ce oraş frumos Pirgos! Drumuri drepte şi netede. Case mari, lume multă, unii urcă, alţii coboară! Ce frumoase şi mari magazine, unde se vând atâtea şi atâtea lucruri. Deloc, da’ deloc nu seamănă cu Mesimvria. Eleni a venit din Pirgos, unde a stat trei luni, cu o mie ş-una de impresii. Tristeţea i-a trecut şi acum este cu zâmbetul pe buze. A făcut foarte bine că s-a dus la Pirgos, altfel ar fi putut să se îmbolnăvească.

Salariul la magazin mi s-a făcut 450 de groşi. Fără ca eu să îi cer şefului meu, după sărbătoarea pe care am avut-o cu ocazia hramului bisericii Sf. Maria, însuşi dl Hristodulos mi l-a anunţat. Sunt mulţumit. Să mergă lucrurile aşa şi anul ăsta şi vedem noi! Să vedem ce-o să zică şi tata când o să vină, la iarnă.

  

Noiembrie 1894

 

Din nou însemnez lucruri importante.

Stiulis, după cum pare, şi-a dat seama că a făcut rău unei orfane lipsite de apărare şi nevinovată şi îi părea rău de ceea ce a făcut, de aceea ne-a întrebat dacă mai vrem să-i fie logodnic. Eleni se pare că vrea, însă mătuşa Smaragda preferă să-i scriem lui tata şi să-i cerem părerea şi lui. Am scris, aşadar, şi aşteptăm răspuns. Credem că va accepta şi tata.

  

20 decembrie 1894

 

Zilele trecute a venit tata şi a avut loc pentru a doua oară logodna şi după o lună va avea loc şi nunta. Nu mai are încredere sărmanul tata şi vrea să vadă cu ochii lui nunta oficiată şi abia apoi va pleca. Se fac pregătirile acasă. Sărmana Eleni îşi va scoate doliul şi va îmbrăca rochia de mireasă. Tata, care a văzut-o de mică şi care îşi vede acum îndeplinita sfânta lui datorie, este în al nouălea cer. Anul acesta vom petrece Crăciunul şi Anul Nou mai veseli.

  

10 februarie 1895

 

În sfârşit a avut loc nunta Elenei. Ginerele ne-a făcut cadou o pereche de pantaloni negri, mie şi lui Panaiotis. Eu o să-i port aici, iar lui Panaiotis îi vom trimite la Constanţa. Nunta a avut loc la casa noastră, unde va locui şi ginerele, de vreme ce casa cu toată mobila i-am dat-o ca zestre. Tata, acum mai liniştit, se pregăteşte să plece în România. Bietul de el nu poate să-şi stăpânească bucuria. I se citeşte pe faţă mulţumirea sufletească de a-şi fi îndeplinit menirea. Acum, ne spune, nu mă va ocărî sufletul curat al mamei voastre! În mare, toate au fost aranjate. Am fost de acord ca bunica să-şi păstreze camera ei (vechea ei odaie) pentru sufletul ei până la moarte, iar eu şi tata cele două camere de la parter, unde va veni, zice, la anul să rămână până la sfârşitul vieţii. Mai apoi, după moartea bunicii şi a tatălui nostru, întreaga casă rămâne în stăpânirea Elenei şi a lui Stiulis. Mie nu poate să-mi revină nimic şi nici lui Panaiotis. Noi suntem băieţi şi vom avea grijă singuri de viitorul nostru. În plus, nouă ne-au rămas casa tatălui nostru, o cafenea, un magazin şi două vii. Nu avem de ce să ne plângem. Astfel a venit în casa noastră o altă viaţă, care la toţi ne plăcea. Toţi suntem mulţumiţi.

 

(Continuare în numărul viitor)

 

Traducere de

Claudiu Turcitu 

CONSTANTIN ARVANITIS

JURNAL 1893-1899

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)